”Dar n-o iubesc, …n-o pot iubi!” …despre ”mersul la prooroc” înainte de căsătorie (…postare lungă, 15 minute)

Ce fac eu cu acest blog?
”Curăț țara.”
Desigur, mă exprim simbolic.
Adică, având de luptat împotriva duhurilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi asemănăm timpurile noastre cu vremea cuceririi Canaanului.
”Țara” înseamnă teritoriul promisiunilor.
Promisiuni prin care ne facem părtași naturii (firii) dumnezeeiești.
Lupta înseamnă credința în aceste promisiuni.
Curățarea țării înseamnă distrugerea fortificațiilor (”noi răsturnăm izvodirile minții”) locuitorilor vechi, adică demolarea vechilor idolatrii și vrăjitorii împreună cu mediile ce le-au zidit.
Lupt metodic, pas cu pas, cetate cu cetate, ogor cu ogor, nu dintr-o dată ca să nu biruie animalele sălbatice. E mai bună legea(vechii locuitori) decât fărădelegea(animalele). Dar mai bun decât ”bunul” legii este ”mai bunul” Harului.
Am postata mea, bucata mea, ogorul meu, grădina mea, bucuria mea, toate de la El spre administrare.
Atâta am primit, atâta pun în negoț. Schimb cu voi, dragii mei răbdători cititori (fără răbdare n-ați fi ajuns aici cu cititul, nu?) pentru că ”Harul fiind înmulțit prin mai mulți să înmulțească mulțumirile spre Slava lui Dumnezeu” 2 Corinteni 4:15
Deci, înmulțim Har spre a-i fi spre Glorie, spre lauda Gloriei, laudă ce este scopul pentru care comorii din noi i-a fost dat vasul de carne ce vremelnic ne înconjoară Duhul. Sau ”dacă aduceți multă roadă prin aceasta tatăl meu este glorificat”, că tot vorbirăm de grădină.

Am câteva experiențe cu prooroci.
Dar nu despre ele vreau să scriu. Nici nu le amintesc, n-are rost, avem Cuvântul ce ne este destul.
Duhurile în schimb trebuiesc cercetate și demascate.
Nu sunt plăcute urletele lor dar noi nu urmărim plăcerea.

Voi cita de data aceasta pe larg dintr-o carte: ”Biografia Tatianei Topciu”: File din povestea propriei mele vieți!

Să aveți răbdare:

” Vasile povestise acasă minunea că a venit la Satu Mare sora Tatiana de la Constanţa. Părinţii, care, datorită lui Vasile ne iubeau, au dorit nespus  să mă cunoască. Aşa se face că miercuri, 9 aprilie 1980, am plecat cu Gabi si cu Ghiţă, la Micula Mică, cu o “cursă”.

O casă atât de simplă! Doar două camere, cu pamânt pe jos. În odaie, un dulap vopsit în gri, cu uşi cu geam în care erau înfipte fotografii. Au scos una anume de acolo, o fotografie de grup şi un deget s‑a oprit pe un chip :

      ‑Asta‑i logodnica lui Văsălică.

Asta? E cu putinţă? Un chip inexpresiv care nu avea nimic atrăgător. Dar mi‑am oprit reflecţiile pentru mine.

Tatăl era conducător de adunare şi foarte înţelept şi serios. Parcă n‑ar fi fost un om simplu. Vorbea cursiv, nu se repeta niciodată, iar cuvântul lui avea în el o forţă autentică. Uscăţiv şi chel, avea ceva ca o aură care îl transfigura, realmente. Am cunoscut‑o şi pe Reli, mezina care voia şi ea să dea examen de admitere la fel ca Ani, ca să devină asistentă.

Ne‑am întors în oraş şi cu Vasile. Ghiţă s‑a grăbit, să ajungă la repetiţia de cor, iar noi trei am intrat într‑o cofetarie, pe “Corso”, cum îi spuneau ei străzii principale. Era puţină lume în cofetarie şi intre noi se aşternuse liniştea. Mâncam îngheţată într‑o tăcere stingheritoare. Deodată, m‑am gândit că Văsălică nu scosese nici un cuvânt despre logodnica lui. Cum, oare? Peste trei săptămâni avea nuntă şi el tăcea.

‑Văsăliiică, l‑am facut eu să zâmbească la felul în care îi imitam pe ai lui pronunţându‑i numele, de ce nu‑mi vorbeşti despre ea?

A ridicat spre mine nişte ochi de cerb hăituit. Deci sosise clipa, părea să spună privirea aceea.

‑Eeei, a oftat el din adânc. E o poveste lungă …

Nu înţelegeam atitudinea lui.

‑Ştiu că indrăgostiţii nu vorbesc despre altceva.

‑Indrăgostiţii …? a reluat el cuvântul de parcă ar fi spus că nu cunoaşte acest cuvânt.

‑Tu, nu ştiu cum, ai un aer, de parcă nu te‑ai pregăti de nuntă, ci de înmormântare.

Fără să vreau, nimerisem în plin. M‑a privit drept şi eroic în ochi, rostind cu o amărăciune sfâşietoare:

‑Chiar aşa, sora Tatiana!

      Mi‑a îngheţat inima. Veneau presimţiri că e ceva rău la mijloc, că băiatul acesta credincios si romantic face greşeala vieţii lui.

      ‑Bine, dar atunci de ce‑ai mai depus actele pentru căsătorie?

‑Eeei, a oftat el prelung, cu ochii în jos. Au fost nişte descoperiri în acest sens … Dar n‑o iubesc! N‑o pot iubi … Când mă duc la Oradea, la ea … nu ştiu cum să scap de ea mai repede şi să vin înapoi.

‑Bine, dar ce‑ai să te faci o viaţă‑ntreagă cu ea ? În aceeaşi casă, zi şi noapte, fără putinţa să mai evadezi într‑un alt acasă?

   Intuisem fulgerător că Vasile e victima propriei sale credulităţi în darurile Duhului Sfant, pe care unii fără frică de Dumnezeu le contrafăceau. Problema era prea profundă ca s‑o tratăm la o masă de cofetărie, în oraş, şi în prezenţa unei fete de treisprezece ani.

Am mers acasă la Ghiţă unde nu era nimeni, am lăsat‑o pe Gabi în camera ei şi am intrat în sufragerie, aşezându‑ne la masă.

‑Acum spune‑mi tot, dar ia‑o de la început.

‑Eu mai mergeam la Oradea în casa unui frate şi acolo veneau lucrări din partea Duhului Sfânt. Şi a fost o lucrare pentru mine, s‑o iau pe sora Maria în căsătorie. Acum, nu că‑i grasă şi‑i joacă un ochi, dar nu pot s‑o iubesc. Câteodată, când suntem singuri, ea mă ia de mână şi mie mi se pare că e un şarpe şi mă scutur. Nu pot s‑o sufăr! Am tot aşteptat s‑o iubesc, dar … Sora Tatiana, se hotărî el să fie complet deschis: eu cred că nici nu mai sunt credincios. Şi mi‑era frică să analizez lucrarea. De la nimeni altcineva n‑aş fi primit, ca să nu hulesc.

‑Ce să nu huleşti, Vasile?

      ‑Ştiţi dumneavoastră, “lucrarea Duhului Sfânt”.

‑Asta? Lucrarea asta? Hai s‑o luăm sistematic şi să analizăm dacă de la Dumnezeu a fost. Unu: Ai crescut duhovniceşte, sau ai scăzut, după prorocia aceasta?

‑Dac‑am scăzut?! Sunt zero! Mi‑e şi ruşine să mă mai rog. Gol mă plec în genunchi şi gol mă scol. Mi‑e şi silă de mine, şi începu să plângă. Dacă nu mă rog, mă mustră conştiinţa, iar dacă mă rog, mă mustră şi mai tare, c‑o fac de formă şi nu mai am duh de rugăciune. Sora Tatiana, am ajuns să mă rog lui Dumnezeu să mor, dar nici de moarte nu sunt pregătit !

Această mărturisire mi‑a atins inima ca un vârf de cuţit: să vrei să mori la 24 de ani nu e de la Dumnezeu! Domnul spusese: “Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi s‑o aibă din belşug”. Nu, Dumnezeu nu putea fi amestecat în aşa ceva!

‑Să continuăm, Vasile, vrei?

‑Acuma merg până la capăt. N‑am spus lucrurile astea la nimeni, nici Ghiţă nu ştie. Vede că mă consumă ceva, tot încearcă să mă ajute, dar nimeni nu mă poate ajuta. Numai Dumnezeu, dacă …

‑Lasă, hai să mergem mai departe. Doi: Ţi‑a adus “descoperirea” asta pace sau tulburare?

      ‑Pace? Mi‑a luat‑o complet!. Mi‑a întunecat de atunci orice orizont.

      ‑Mai departe. Trei: Ai reuşit s‑o iubeşti?

      ‑Dar v‑am spus, doar. Nu! Nu! Nu! gemu el.

‑Deci nu Dumnezeu ţi‑a făcut această descoperire care vrea pur şi simplu să te nenorocească. Uite, când te va întreba pastorul: “Din dragoste şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe sora …?” tu ce‑ai să spui? Ai să spui “Da”, ca să nu strici “lucrarea” şi‑ţi vei întemeia căsnicia pe minciuna asta. Iar mai târziu s‑ar putea s‑o întâlneşti pe fata visurilor tale, pe blonda ta cu ochi albaştri. Şi ce‑ai să faci atunci? Ai să suferi. Sau ai să cazi în adulter, nu‑i aşa? Din păcat în păcat! Şi‑o să ai poate o casă de copii şi, cu conştiinţa împovărată, te vei socoti căzut şi‑ţi vei părăsi mântuirea tu singur!

      Tăiam în carne vie.

‑Sora Tatiana, ridică Vasile spre mine ochii inlăcrimaţi, ştiţi ce cred acum? Că Dumnezeu mă mai iubeşte, dacă v‑a trimis pe dumneavoastră tocmai de la Constanţa până aici. Eu vă cunosc şi ştiu că am primit multă zidire duhovnicească la Constanţa, ştiu că sunteţi cu Domnul Isus.

Între timp se înserase. Am aprins lumina şi am îngenuncheat lânga masa aceea fină, de lemn furniruit, fără vreo urmă pe luciul ei.

‑Vasile, hai să venim înaintea Domnului. De fapt înaintea Lui ai mărturisit tu starea ta, căci El e aici. Să ne smerim cu toată sinceritatea şi să‑I cerem îndurare.

Am început să cânt cântarea:

“Nu mergi de la mine, Isus!

strigă inima.

Spre alţii verşi milă de sus:

Fă‑mi şi mie‑aşa …”

Pe când stăteam înaintea Domnului, mi‑am adus aminte că era miercuri şi că surorile din cercul de rugăciune se rugau pentru mine. Şi m‑am simţit întărită în duhul meu. Pe luciul mesei cădeau încet, fără zgomot, lacrimile de amară pocăinţă ale unui copil al lui Dumnezeu, aflat pe marginea prăpastiei. Îl auzeam din când în când, printre gemete:

      ‑Doamne, unde‑am ajuns…? Când Te‑am pierdut…? Nu mai cred. Nu mai sper. Nu ştiu cum să ies din mlaştina asta în care‑am căzut. Scapă‑mă, Doamne! Ai milă de mine, Isuse, am ajuns pradă vrăjmaşului Tău care se răzbună şi râde acum.

Eram înaintea Domnului, eu suspinând şi Vasile hohotind de plâns, mărturisindu‑ne fiecare starea. Eu suspinam de durerea că darurile Duhului Domnului erau folosite ca să‑i şantajeze pe tineri neexperimentaţi, ca acest băiat de lânga mine. Suspinam de durerea lui Dumnezeu că diavolul îi atacă pe cei mai sinceri credincioşi în lucrarile lui Dumnezeu. Şi deodată, a coborât peste noi cu binefăcător balsam, Mângâietorul. Ceva supraomenesc a prins să curgă peste rănile inimii lui Vasile, căci hohotele lui de plâns s‑au atenuat, apoi au pierit, lăsând loc unor suspine de mulţumire recunoscătoare.

Am început apoi să cânt cântarea aceea pe care o cântam cu atâta devotare la Constanţa cu tot grupul de tineri: “Preaiubitul meu e Unul…” Vasile m‑a însoţit, după care a început să aducă iarăşi mulţumiri pentru marea eliberare. Era copleşitor!

Eu am deschis Biblia şi citeam din Evanghelia după Matei, capitolul 18. Ochii mi se opriseră pe versetul 20, dar meditam la pilda cu oaia rătăcită, aşteptându‑l să termine rugăciunea.

‑Vasile, ce verset ai vrea să‑ţi citesc?

‑Citiţi‑mi versetul 20, vă rog.

‑”Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.“

‑Amin! a exclamat Vasile, cu toată convingerea. Ştiu, am simţit că Domnul a fost la rugăciune. Mi‑a luat povara! De luni de zile eu n‑am mai trăit aşa ceva. Acesta e Domnul! Acesta e Duhul Sfânt! Oare cum de‑am putut să fiu asa de laş şi să nu spun tare că acela era un duh străin? Dar mai e un hop.

‑Vasile, mai e un verset 20. Ascultă‑l: “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia : “Mută‑te!” şi s‑ar muta, nimic nu v‑ar fi cu neputinţă”.

‑Ce minunat! se entuziasmă Vasile. După ce m‑a iertat şi m‑a înnoit, Domnul Se angajează acum să mute şi muntele care chiar că e de neclintit: ce fac în continuare? Sâmbată sunt programat pentru scoaterea actului. Eu nu mă mai duc, dar ce‑o să spună fata? Am compromis‑o.

‑Nu tu ai compromis‑o, ci prorocii falşi, de care cred că ea nu‑i chiar străină, l‑am încurajat.

‑Dar tata? Vai, ce va spune tata? Cum să‑i spun că am renunţat la căsătorie, când invitaţiile s‑au şi făcut? Ştiţi cum e la ţară. Toţi se cunosc. Tata e un om de cuvânt care e în stare să sufere o pagubă, decât să‑şi calce cuvântul. Toţi ştiu că am nuntă peste trei săptămâni. Cumpărăturile s‑au şi făcut.

Asta da, era o problemă. Dar aveam făgăduinţa proaspat dată:

‑Dumnezeu va muta şi acest munte. Ai credinţă!

‑Acuma am. Dumnezeu S‑a întors la mine. Încă stăteam în genunchi ‑cred că de mai bine de o oră, când am auzit uşa descuindu‑se şi l‑am văzut pe Ghiţă intrând. N‑a fost nevoie să‑i fac vreun semn. A venit şi a îngenuncheat şi el alături. Pentru noi a fost prilejul de a ne ruga Domnului să‑Şi desăvârşească lucrarea, asa încât răzgândirea lui Vasile să nu facă răni.

Când ne‑am ridicat de la rugăciune, i‑am spus lui Ghiţă tot. El intuise că se întampla ceva rău cu Vasile, dar acesta a refuzat să i se destăinuie. Atunci ne‑am gândit la viitorul imediat. Peste trei zile, urma scoaterea actului de căsătorie. Vasile nu trebuia să se ducă şi să spună că s‑a răzgândit, pentru că nu avea această tărie de caracter, era prea milos. Dar îi va trimite o telegramă mâine dimineaţă şi i‑am făcut şi textul, cât mai cuviincios posibil. Urma s‑o transmită chiar mâine.

Târziu, Vasile a plecat spre satul său. Cântând s‑a dus la autogară, cântând a coborât din cursă, săltând de fericire şi recunoscător pentru prima oară, Domnului, că până la casa lor din marginea satului drumul era atât de lung şi de pustiu. Era trecut de miezul nopţii şi inima lui Vasile dădea peste ea de fericire. Toţi dormeau. Şi a adormit şi el. La o bucată din noapte, a fost trezit de glasul tatălui care‑i povestea mamei un vis. A ciulit urechea:

‑Ăsta‑i un vis însămnat, tu, Marie, ie bine sama! Maşina aceea aşe de plină de lume… şi‑o pornit sângură la vale. Fără şofer! Şi io mi‑am zis: Oare ce‑a fi cu lumea asta? Da’ s‑o oprit. O mers preţ de o sută, două, de metri, nu mai mult. Şi‑o stat.

Tânărul proaspăt izbăvit a înţeles, aşa, somnoros cum era, că Domnul Isus Îşi ţinuse făgăduinţa şi mutase muntele, precum citiserăm.

Când s‑a sculat, tatăl său trebăluia prin curte. A mers să‑l caute.

‑Te‑i sculat, Vâsăliică ?

‑Bună dimineaţa, tată. Ce‑i spuneai mamei? De‑un vis, nu?

‑Apăi, am avut un vis, da’ nu‑i oarece vis, că îi vis deosebit. Eram la şosea. Şi numai ce am văzut o maşină din ale domneşti, cu scaune înalte şi moi. Şi‑o‑nceput a se urca lume multă, până s‑o umplut. Şi cum mă uitam io,  numa’ ce s‑o mişcat şi‑o pornit la vale. Sângură, fără şofer. Şi mi‑am zis: Doamne, oare ce s‑a alege de lumea asta multă? S‑a prăpădi. Da’ n‑o mers mult, aşe, cam vro două sute de metri şi‑o stat. Sângură o stat. Nu ştiu  ce‑a fi, dar îi însămnat.

Se ştia în familie că tatal lor avea unele visuri profetice. Cu un zâmbet larg pe faţă, Vasile îl lămuri:

‑E un vis de la Dumnezeu, tată. Îţi spun eu ce este: maşina pe care ai visat‑o dumneata, autocarul acela mare e nunta mea, tată, care mă ducea la vale, să mă prăpădească, pentru că era pornit fără şofer. Am făcut cea mai mare greşeală, tată, care era să mă coste mântuirea sufletului. Şi a început să‑i spună întreaga istorie, cu prorocia, cu starea lui duhovnicească şi cu lipsa de orice iubire faţă de fata aceea. Şi marea eliberare.

Dacă n‑ar fi avut acel vis, tatăl ar fi căutat să‑l convingă de contrariu, dar a spus, ca un adevărat credincios:

‑Slăvit să fie Dumnezeu, că s‑o oprit la timp. Hai să‑I mulţumim Lui.

În Biblia mea de atunci, versetele 20 de la Matei 17 şi 18 au următoarea însemnare: “Satu Mare 9‑IV‑1980“. Şi astăzi mă uimeşte împlinirea lor.

Dar la telegrama lui Vasile a sosit răspuns tot telegrafic, fata implorându‑l să revină asupra acestei hotărâri. Inima lui Vasile a sângerat de milă pentru fata aceea care‑şi făcuse rochia de mireasă pentru nuntă şi, o dată cu ea, atâtea visuri care îi puteau zdrobi inima. Am căutat să‑l convingem că e mai bine să sufere acum, decât toată viaţa. Şi ne‑am rugat Domnului să‑l vindece de mila aceea care nu era o virtute creştină, ci o slăbiciune.

Cercul de părtăşie duhovnicească din Satu Mare a aflat despre întreaga lucrare şi s‑a bucurat nespus. Ne‑am întâlnit cu o scumpă soră unguroaică din grup, care iubea în mod deosebit familia lui Ghiţă, cu familia celuilalt dirijor, fr. Ionel S. şi ne‑am bucurat împreună, de această minune.

Nu, nu venisem la Satu Mare pentru Gabi, pentru că rezultatele ei la olimpiadă au fost de neluat în seamă. Ci Dumnezeu alcătuise acest plan, ca să‑l întâlnesc pe Vasile şi să‑l ajut să discearnă între lucrările veritabile şi cele contrafăcute. Cred că a fost o lecţie pentru toată viaţa, chiar şi pentru cei din anturajul lor şi anume că, atunci când lucrează Dumnezeu, El nu urmăreşte doar un scop imediat, ci, mai ales, pe cel veşnic: de a ne face destoinici pentru Împărăţia Sa.

Aşa am revenit la Constanţa, dar, pentru că Gabi nu luase nici măcar o menţiune, i‑am dăruit eu un premiu: Ne‑am întors acasă cu avionul, iar la aeroport ne‑a aşteptat Nicu, asa că până acasă, am avut timp să‑i povestesc soţului meu marele succes al lucrării Domnului. El a fost impresionat şi n‑a uitat niciodată această veritabilă minune.

Curând după întoarcerea mea acasă am primit telefon de la sora unguroaică, Elena S. despre ceva îngrozitor care era pe cale să se petreacă: Vasile s‑a dus într‑o zi la Oradea, ca să‑şi retragă actele. Dar pe drum, s‑a întâlnit cu unul din prorocii din Oradea. Vasile n‑a avut cum să evite întâlnirea şi aşa s‑a trezit în casa celui unde aveau loc stăruinţele la care participase şi el. Şi iată‑l în genunchi, cu ei. Şi prorocia, ca un blestem:

      ‑Fiule, mânia mea este aprinsă împotriva ta şi te voi face s‑o simţi. Dacă nu revii la hotărârea dintâi, tânara va muri, peste o lună, hotărât, dar voi cere sângele ei din mâna ta. Isus Hristos este Domnul!”

Vasile iar dăduse dovadă de slăbiciune de caracter, căci n‑ar fi trebuit să se roage cu aceşti proroci dovediţi a fi falşi.

‑Fraţilor, a spus gazda, să cercetam prorocia, după Cuvântul Domnului. Să vedem pentru cine a fost… Vasile era de‑a dreptul scârbit de atâta făţărnicie şi nu ştia cum să iasă de acolo. A dat din colţ în colţ şi de inima lui s‑a lipit o îndoială ca o teroare: dar dacă moare fata şi se va pune pe seama lui toată vina?

‑Nu va muri nimeni, soră, transmiteţi‑i asta lui Vasile. E duhul vrăjmaşului care vrea să anuleze lucrarea lui Dumnezeu. Să rămâna statornic în eliberarea pe care a primit‑o în miercurea aceea, să‑şi aducă aminte de visul tatălui său. Să nu se teamă, cel rău nu poate decât să‑l sperie, dar nu‑l va înfrânge.

O lună de zile mai târziu, însă, din nou m‑au sunat cei din Satu‑Mare, spunându‑mi că Vasile a dispărut, de vreo săptămână. Nimeni nu ştia de el. Acum chiar că mi s‑a strâns inima, mai ales că alt proroc îi prorocise că va muri el, nu ea.

Dar într‑o zi, m‑a sunat chiar Vasile.

‑Văsăliică, l‑am alintat eu, ca să‑l înveselesc, pe unde tot umbli?

‑Mi‑am luat puţin concediu şi m‑am dus undeva, singur, să‑mi adun gândurile şi să mă apropii mai mult de Domnul. Acum ştiu că Domnul e cu mine şi nu mă voi clinti de pe calea Lui.

Pe la sfârşitul lunii mai, am primit o vedere de la el. Pentru mine e ca o preţioasă “piatră de aducere aminte”. Iată‑i conţinutul:

“Va multumesc pentru sprijinul acordat în clipele de grea încercare.  Au mai trecut şi alte valuri de‑atunci, dar am învins. Nu vă mai îngrijoraţi din cauza mea; toate au fost înspre binele meu. Multe salutari familiei dumneavoastra. Cu drag … ” Ştampila poştei a reţinut data: 24.5.80, Micula jud. Satu Mare.

Câţiva ani mai târziu, Vasile a întâlnit o fată credincioasă de care s‑a simţit de la început atras. La rândul ei, şi fata l‑a îndrăgit. Au pus această iubire înaintea Domnului şi s‑au căsătorit. Sunt o familie binecuvântată şi trăiesc în America. ”