Deuteronom 32:7 ”Adu-ţi aminte de zilele din vechime, Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni…”
Vârstă de oameni după vârstă de oameni.
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine tot ceea ce este necesar omului lăuntric.
Pildele lui Dumnezeu, descoperirea Sa, descoperirea Fiului Său sunt toate cuprinse în formele și întâmplările Cuvântului, în istoriile atât de ciudatelor lui personaje.
Îl învățăm pe Cristos, pe omul cel nou din istoria lui Abel, a lui Avram, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iosif și a profeților.
Învățăm despre omul nostru cel vechi privind viața lui Cain, a lui Lot, a lui Ismael, a lui Esau, a fraților lui Iosif și a împăraților.
Dar cea mai de seamă și prima învățătură care ne-o dă Cuvântul este : Existența lui Dumnezeu. Primul pas al apropierii omului de Dumnezeu este: ”să creadă că El este” adică că El există.
Și în această privință Cuvântul este complet: dacă socotim vârstele oamenilor de la creație până recent, deducem ușor vârsta lucrurilor create. Nu este o opțiune pentru amatori ci o obligație pentru oricine: ”socotește!” este un imperativ, o poruncă.
Să nu ne așteptă ca oamenii să aibă flerul de a intui singuri această obligație, trebuie să le-o mărturisim, să le-o citim, să-i instruim în ea, e primul pas: creaționismul. Dacă noi nu le spunem atunci cine?
Dacă nu celor cei cunoaștem, atunci cui?
Dacă nu acum atunci când?
Înainte de a-i spune că ”dragă, Dumnezeu te iubește”, (deși Biblia ne vorbește mult de mânia lui Dumnezeu”) ar trebui să știm că în sinea lui cel ce nu crede nu crede nici că ”cel în care nu crede” l-ar putea iubi. Nu crede că câștigă nimic dac-ar crede însă intuiește că ”libertățile” amăgitorului păcat i-ar fi îngrădite. Și atunci ignoranța și-o ea ca cetate, prostia ca scut, neștiința ca steag.
Din această stare de ”înadins se fac că nu știu” numai o scuturare a minții cu niște argumente simple, dar dure l-ar putea face pe om să-și vină în fire.
Să ne folosim din plin de ascuțimea sabiei Cuvântului și în vârful ei, acolo unde începe tăietura, convingerea, pasul întâi al credinței, aceea că ”Dumnezeu este”.
Adică această imagine și verbalizarea ei:
M-am gândit la modul în care ar fi putut să se retragă apele după potop. Și cred că ar fi o ipoteză plauzibilă ca mare parte din mișcările tectonice să fi avut loc sub ape, poate cauzate chiar de masa imensă de apă, iar retragerea apelor să fi fost o cauză a acestor mișcări tectonice.
În mod cert Dumnezeu a făcut uscatul ”din apă și cu ajutorul apei”. Pentru că știm că înăuntrul lui, pământul este ”de foc” trebuie să căutăm așezarea actuală a scoaței pământului ca un rezultat al acestor forțe: focul dinăuntru împreună cu apa iar momentul despre care vorbim este potopul, urmat de o reașezare. Despre apă știm că avea două surse: izvoarele adâncului celui mare (deci o sursă subterană) și cerurile (apele de deasupra, probabil cele care până la potop întrețineau efectul de seră de pe pământ, lipsa ploii). Eu cred că mergând pe această cale biblică ajungem la niște concluzii foarte logice. Vezi ce scrie și băiatul ăsta evreu, că n-a trăit degeaba: http://vesteabuna.wordpress.com/2010/04/25/immanuel-velikovsky/ !
Urmând firul biblic putem vorbi pâna la potop de existența apei de deasupra(probabil între două straturi de aer) și a apei de dedesubt (probabil între două straturi ale scoarței). Datul peste cap al acestei ordini (la potop) a dus și la uriașele rezerve de petrol și cărbuni din sol dar și la forma actuală a uscatului. ”Answer in Genesis” ne ajută mult.