Dar dacă dă înapoi

”… cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Evrei 10:38

Citeam zilele trecute din ”cartea rușilor” despre mișcarea de separare a adunărilor din Rusia din anii 1960.
L-am găsit în carte pe fratele Dubovoi Stepan. A trăit 95 de ani cred, în casa noastră a fost prin anul 1999. Am amintiri scumpe cu el. Spunea (în carte): ”eu trăiesc prin credință, nu prin diplomație…”, era un dialog de prin anii 1960 cu conducerea coruptă politic a Uniunii Evanghelice din fosta URSS. Chiar așa, mai ales că fusese de două ori condamnat la moarte și izbăvit apoi.

Ca să vedem ce înseamnă a da înapoi trebuie să vedem mai întăi….

1.….ce este mersul înainte?

Trăirea prin credință se deosebește de trăirea prin vedere. Mersul credinței este pe drumul dinspre pământesc spre ceresc, dinspre văzut spre nevăzut, dinspre carnal(firesc) spre duhovnicesc.
Asemănarea acestui mers o avem în Vechiul Testament în imaginea așezării Mărturiei în Chivot, a Chivotului în Sfânta Sfintelor, a Sfintei Sfintelor în Templu, a Templului în Ierusalim, a Ierusalimului în seminția lui Iuda(laudă)(”tu locuiești în mijlocul laudelor”), a seminției lui Iuda în regatul lui Iuda(cel rămas credincios lui David(dragoste), după divizarea împărăției lui Israel. Desigur toate aceste locuri sunt mai mult sau mai puțin cerești în funcție de distanța de la centru, de la Ierusalim(Noul Legământ). De trei ori pe an fiecare evreu trebuia să facă acest drum spre Ierusalim, la sărbători. Trebuiau SĂ SE APROPIE.
”În El avem, prin credința în El, slobozenia și apropierea de Dumnezeu cu încredere.” (Efeseni 3:12)
Mersul înainte este: ”Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ” (Evrei 4:16)
Psalmii treptelor descriu această apropiere, de la 120, 122 (să mergem la casa Domnului)…la 133(ce plăcut este să locuiască frații împreună) și 134.
Mersul înainte este  O APROPIERE de la robie la libertate, de la lege la har, de la înstrăinare la încetățenire, de la lipsiți de făgăduințe la părtași lor, de la vedere la credință, de la porunci la Har, de la închinare firească la închinare în Duh și Adevăr.
Mersul înainte este adâncirea privirilor ochilor spirituali în legea desăvârșită, legea slobozeniei, lucrarea sabiei cu două tăișuri a cuvântului gurii Lui în inima noastră pentru a tăia împrejur și a lepăda omul cel vechi.
Mersul înainte este stăruință în Har, lepădarea oricărei alte piedici, obsesia ascultării de Cuvânt nu de tradiții, umblarea în călăuzirea Duhului, nu în acomodarea la împrejurări.
Mersul înainte este condiționat de privirea înainte. Privirea spre El, ȚINTĂ. Apropierea de El.

2…ce este mersul înapoi?

Ce bine-ar fi să nu știm!
Mersul înapoi începe cu privirea înapoi.
”Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot…”
       Ea s-a prefăcut într-un stâlp de sare, dar ”educația” Sodomei, ”cultura” Sodomei a supraviețuit cataclismului prin fiicele educate de această nevastă a lui Lot. Amoniții și Moabiții au fost nepoții  nevestei lui Lot, fiicele ei perpetuând mentalitatea și păcatele orașelor distruse, ele fiind conduse de gândul:   ”…după obiceiul întregului pământ”.
Iosafat și alianța lui cu Ahab este un alt exemplu.
Calea lui Ieroboam este un alt exemplu de lepădare a Ierusalimului, a legământului Harului, pentru două locuri străine.
Mersul înapoi este  O ÎNDEPĂRTARE.
”De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” Evrei 2:1
Mersul înapoi este O ABATERE  de la Har:
”Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la Harul lui Dumnezeu, ” Evrei 12:15
Mersul înapoi este o întoarcere la porunci.
Mersul înapoi este abandonarea închinării în Duh și Adevăr pentru o închinare ceremonială plăcută și cunoscută tuturor orbilor.
Mersul înapoi este O ÎNTOARCERE  ”la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?”
Mersul înapoi este o stingere a Duhului, pentru a sfârși în firea pământească, este alunecarea spre un mers firesc, obișnuit, comun.
        ”Atât de nechibziuţi sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi să sfârşiţi acum prin firea pământească?”

Nu pot să numesc decât DAT ÎNAPOI  faptele unor oameni care se întorc de la cât au primit și au înțeles spre mai puțin, spre starea dinainte, în loc să meargă înainte.
Desigur am multe exemple în minte.
Să mă judec pe mine mai întâi. În mine văd tendința de a mă șablona, de a-mi pune viața pe șinele unui conformism cadențat ca trenul de principii predictibile cu slaba mea minte. E iritant și frustrant să trăiești prin credință, firii nu-i place, ea vrea program, vrea să știe unde merge, vrea ”casă”, nu ”cort” de împrejurări.
Alunecarea spre firesc e lesne de văzut în spectacolul religios dimprejur, îmbibat cu turmentare muzicală și secat de orice fel de discernământ.
Privesc cu simpatie eforturile lui Cristian Ionescu din Chicago de a coagula o opinie comună împotriva confratelui său de cult care a comis-o din nou conștient la Timișoara, închinându-se înaintea unei statui într-o plecăciune adâncă, aducând laude unui templu plin de idoli și complăcându-se în compania unor popi  de același soi dar totuși mult mai orbi.
Era să folosesc iarăși asemănarea cu Iosafat și Ahab.
Ahabul e tot Ahab dar să-l aseamăn pe Pustan cu Iosafat e mult prea mult.

Să nu te închini înaintea lor

Desigur că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini.
….dar unii au zis că nu-i păcat să  ai o capelă, să nu te plouă….!

Desigur că  toți suntem preoți, toți suntem frați, nu avem ”părinți” și ”rabi”
….dar unii au zis că trebuie să conducă cineva programul

Desigur că nu ne facem chipuri cioplite și nu ne închinăm înaintea lor
….dar unii au zis că pictate e voie.

Și uite-așa într-un templu făcut de mâini, un popă penticostal se închină la o icoană, ”cu spatele la templul Domnului”(adică la voi ce ce credeți, templul cel viu)  în anul de la Cel ce nu este în aceste înșelătorii 2011, luna noiembrie data 25.

Desigur că  acest copil cu diplomă de pastor nu-L cunoaște deloc pe Cel Crucificat și tare mă tem că unii vor zice:
….dar care e problema?

    Cuvântul lui Dumnezeu 

Să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfințenie(Spurgeon despre House Church(Adunarea de casă))

       Vreau să observaţi acest lucru, că ei făcea  frângerea pâinii din casă în casă, şi își luau hrana cu bucurie şi curăție de inimă. Ei nu credeau că religia a fost menită doar pentru zilele de duminică, şi pentru ceea ce oamenii din zilele noastre numesc: Casa lui Dumnezeu.
 Casele lor proprii au fost case ale lui Dumnezeu, şi mesele lor au fost atât de amestecate  cu Cina Domnului că până azi, studentul cel mai conștiincios al Bibliei nu poate spune când ei terminau mâncarea mesei comune și când începeau cina Domnului. Ei au transformat  mesele lor într-o dietă de închinare: așa de mult au consacrat totul cu rugăciune şi laudă că toate în jurul lor au fost sfinţenie Domnului.
Aş vrea ca și casele noastre să fie, în acest fel, dedicateDomnului, astfel încât să ne închinăm lui Dumnezeu toată ziua, şi să facem casele noastre temple pentru Dumnezeul cel viu …
 Are Dumnezeu nevoie de o casă? 
Acela care a făcut cerul şi pământul,  locuieşte El în temple făcute de mâini?
Ce ignoranţă crasă este acest lucru!
Nici o casa de sub cer nu este mai sfântă decât locul în care trăieşte un creştin, unde mănâncă, şi bea, şi doarme, şi laudă pe Domnul in tot ceea ce face, şi nu există nici o închinare  mai cerească decât cea care este adusă de familii sfinte , dedicate în frica de Domnul.
       Să sacrifici închinarea de acasă pentru  închinarea publică este cel mai rău curs al lucrurilor. Închinarea de dimineața si seara intr-o casa mica este infinit mai plăcută în ochii lui Dumnezeu decât tot fastul catedralei, care încântă ochii şi urechile carnale.
Fiecare gospodărie cu adevărat creştină este o biserică, şi ca atare este competentă pentru desfășurarea oricărei funcţii de cult divin, oricare ar fi ea.
Nu suntem toţi preoţi? De ce avem nevoie pentru a apela la alţii pentru a face închinarea o performanță? Să fie fiecare om  un preot în casa lui.
Oare nu sunteți voi toţi regi dacă iubiţi pe Domnul? 
Atunci să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfinţenie. Un motiv pentru care biserica timpurie a avut o astfel de binecuvântare a fost pentru că membrii ei au avut astfel de case. Când vom fi ca ei vom avea adăugați la biserica pe cei care vor fi mântuiţi.sursa: http://www.cmaresources.org/article/spurgeon-building-the-church

Parolat: Audio 26-27 noiembrie

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Cine nu vede că Domnul le-a făcut?

“Întreabă animalele şi te vor învăţa, păsările cerului şi îţi vor spune; vorbeşte pământului şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti.
Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?”

Cine nu vede?
Cei ce ”… înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.  Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi…”

Realitatea înadins ignorată de ce ce nu vor să vadă este că vine pieirea celor nelegiuiți.

Exercițiul de ”a întreba animalele, păsările și peștii” este pentru învățarea noastră în apropierea de Domnul.
Cine se apropie de Domnul trebuie să creadă că El este.
Este o succesiune aici, dar și o condiție.
Pașii apropierii noastre de Domnul nu pot fi scurtcircuitați.
Nu poate crede în Isus cineva care nu crede în Dumnezeu și în creația conform scripturii.
Nu poate fi creștin un evoluționist.
Desigur poate merge la biserică sau cânta în cor, dar a fi creștin e altceva.

Gânduri, gânduri….
Îmi zboară prin minte de la această pagină: Momentele creației, o ascult cu plăcere la radio și mă bucur că am găsit-o aici.
Dacă doriți Momentele Creației audio le găsiți aici: Momentele Creației audio

Împlinitori ai Cuvântului (mesaj de Poul Madsen)

”Dar cine îşi va adînci privirile în legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” Iacov 1:25

Întrebarea noastră este: Ce vrea sa spuna Domnul prin chemarea de a fi un împlinitor al Cuvântului, şi cum putem fi una. Lăsați-mă să pun o altă întrebare: “? Poti sa faci ceea ce spune legea?” Poate simti ca poți. Saul din Tars a simtit la fel, dar el a constatat că  nu a împlinit legea prin a face ceea ce litera legii a spus. Este posibil să faci ceea ce spune legea, fără să o împlinești. De exemplu, ni se porunceşte să aratăm ospitalitate. Da, desigur, poti face asta. Dacă, totuşi o faci fără să vrei sau din silă, din  teama de pedeapsă sau de a câştiga o recompensă, acest lucru nu este împlinirea adevărată a acestei legi. Pentru a fi un împlinitor al Cuvântului trebuie să fii o persoană care este binecuvântat în ceea ce face. Atunci când creştinii fac lucruri corecte, dar fără ca inimile lor să fie în ceea ce fac ei, acest lucru nu poate fi plăcut lui Dumnezeu. Miroase a  fariseism.

Noi trebuie să privim apoi, în oglinda Cuvântului şi să continuăm s-o facem, astfel încât noi să nu uităm ca cine suntem. Am uitat atât de repede pentru că ne uităm atât de rar, şi în acest mod avem o părere mai înaltă despre noi înşine decât ar trebui. Cât de important este ca noi să rămânem privind în Cuvânt, pentru că altfel este uşor pentru mine de a considera că  sunt superior pentru că eu fac un lucru corect, dar eu pot fi la fel de drept ca ploaia în exterior şi totuși nu în ton cu Duhul lui Hristos.

Se gândește cineva  cu adevărat că Cel care a murit pe cruce poate fi servit de către cei care au un spirit rău? Își imaginează cineva  că el face voia Domnului, atunci când acesta face acest lucru doar pentru a evita consecinţe neplăcute sau pentru a obţine o recompensă? Este acesta  creştinism evanghelic? Nu, şi nici nu este într-adevăr a fi un împlinitor al Cuvântului. Avem nevoie să mai aruncăm o privire în legea perfectă a libertăţii.

În Romani se numeşte legea credinţei, şi această lege exclude toate lauda. Noi avem neprihănirea noastră în Domnul Isus, şi numai în El. Nu putem adăuga nimic la această dreptate, pentru că este perfectă. Dacă ne concentrăm pe Mântuitorul nostru iubit şi viaţa Lui, El este văzut în măreţia Lui şi nu putem să pierdem din vedere ceea ce suntem si ca ce suntem. Pavel a făcut în mod constant acest lucru şi astfel și-a dat seama că el a fost “cel dintâi dintre păcătoşi”, cu nici un lucru bun în carnea sa. El nu a uitat niciodată asta. El ştia că  nu a atins perfecţiunea. Dar, pe de altă parte, Isus a fost totul pentru el, Domnul perfect si minunat. El niciodată nu lăsa acest lucru să fie o ?chestiune de curs?(traducere probabil eronată, please help!), ci a  contemplat slava lui Isus Hristos şi a continuat să facă acest lucru. Aceasta este legea perfectă a libertății, şi care eliberează un om  în cel mai adevărat sens.

Atunci când o persoană este în întregime eliberată de vinovăţie pentru că Isus Cristos este dreptatea Lui perfectă, atunci el nu face nimic doar pentru a obţine un beneficiu, pentru că el are tot ceea ce poate fi eventual obţinut în Hristos. Într-o căsătorie ar fi foarte trist dacă partenerii ar fi  buni unul cu celălalt din frică, ar pieri toate strălucirea dacă bărbatului i-ar fi frica de ceea ce soţia lui ar spune, sau ea s-ar teme de el. Ce temelie pentru a face ceea ce trebuie! Adevarata libertate este cu siguranţă  reglementată exclusiv de constrângerea iubirii.

Evanghelia ne eliberează complet , pentru a sluji lui Dumnezeu fără motive ascunse, neuitând ceea ce suntem în noi înşine şi fără a fi paralizați de lipsurile noastre, ci eliberați pentru că ne ţinem ochii noștri pe slava lui Hristos. El ne-a dat o natură nouă, ca noi nu numai să facem lucruri corecte, ci să fim împlinitori ai voii Lui. Acesta este motivul pentru Iacov nu spune doar, “Fa ceea ce este scris”, ci mai degrabă “Fiţi împlinitori ai Cuvântului”.

Graniţa dintre lege şi Evanghelia nu este în Biblie, ci în inimile noastre. Dacă noi aparținem lui Hristos, atunci suntem cu adevărat liberi şi totul este Evanghelia. Dacă noi nu apaținem Lui, atunci totul este lege. Chiar şi porunca de a crede devine o lege. Deci, ne luptăm să credem, iar acest lucru devine o nouă performanţă. Dacă, însă, ne uităm în legea perfectă de libertate şi de a vedea slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos, duhul nostru este eliberat din închisoare şi presiune şi ne bucurăm în ceea ce este bun. Descoperim ce binecuvântare ​​este de a face voia Lui.

Este adevărat că pentru noi toţi există bătălii, pentru că nu au ajuns încă la perfecţiune. Dar luptele sunt câştigate prin privirea mai mult şi mai mult la Hristos, prin devotarea noastră  înşine pentru  Cuvântul Său minunat; viața și slujirea nu mai sunt două departamente separate, ca și cum slujirea ar fi ceva ce fac şi viața altceva. Întregul este binecuvântat. Iacov, care este uneori acuzat de legalism, ne dă cel mai bogat adevăr al Evangheliei cu privire la a fi eliberat pentru a fi un împlinitor al cuvântului. Atunci când copiii lui Dumnezeu sunt binecuvântați în viaţă lor, ei sunt destul de diferiți de cei dominați de pietate religioasă şi de tensiuni; au o strălucire care nu are nevoie de stimulente şi bucuria de a fi Lui si pe El  fiind al lor într-o uniune de dragoste.

Aceasta este ceea ce Domnul Isus a înțeles când a spus: “Dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat slobozi”. Aceasta este o libertate interioară. Creştinismul evanghelic este doar aceasta: că din cauza că frica  izvorăşte din vină ea este înlăturată şi înlocuită cu iubire şi recunoştinţă, acţiunile noastre nu sunt guvernate de teama de pedeapsă sau speranţa de  recompensă, ci de libertatea interioară a  Duhului.

Într-un sens ne-am întors în Paradis. Pentru ce a avut Adam de lucru acolo? Nu a fost să devină neprihănit, nici nu a fost în scopul de a câştiga recompensa – a lucrat în adevărata libertate. Dumnezeu a spus, “Fă asta”, şi a făcut, în acele zile el a fost un împlinitor al cuvântului. Am putea numi această viaţă spontană, dar aceasta este o expresie care ar putea fi înţeleasă greşit, din cauza naturii noastre defecte. Deci, atunci când nu reuşim, trebuie să ne întoarcem înapoi din nou la legea perfectă a libertății, deși chiar și acest lucru nu funcţionează mecanic. Cel mai profund secret al vieţii de credinţă este să rămânem în El şi să rămânem cu El.

Au fost două surori din Betania. Marta nu a fost binecuvântată în munca ei, deşi ea a făcut  lucrurile cum trebuie, şi, prin urmare, ea s-a plâns. Maria a rămas aşezată şi sa dedicat  Domnului ei. Dacă numai Marta s-ar fi aşezat lîngă ea şi ar fi făcut la fel, cu siguranţă că la un moment dat Isus s-ar fi ridicat  şi ar fi spus, “Acum, să  facem lucrul împreună”. Apoi, ceea ce este corect ar fi fost făcut în mod corect, şi surorile ar fi fost binecuvântate în activitatea lor.

Evanghelia este un mister şi rămâne aşa. Pentru a fi un împlinitor al cuvântului este mai mult decât a face asta  şi de a fi multumit cu ce faci. Factorul decisiv este în noi. Pe măsură ce ne uităm în legea perfectă a libertății şi ne bucurăm de ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu putem face altceva decât să-L iubim mai mult şi să fim liberi să-L slujim în Duhul. Niciodată să nu crezi că ceea ce faci te face mai drept. O astfel de idee este un afront la Evanghelie. Când facem voia Lui, nu este în scopul de a deveni neprihăniţi, ci pentru a exprima bucuria şi libertatea de a avea o neprihănire desăvârşită în Mielul lui Dumnezeu şi privilegiul de a-I urma Lui.

Viaţa de zi cu zi va fi diferită şi vieţii bisericii va fi diferită dacă vom primi cu blândeţe cuvântul sădit şi aşa se ne concentrăm asupra lui Hristos ca noi să devenim împlinitori. Acesta este modul de binecuvântare în lucrarea Domnului.Toate disputele şi tensiunile dispar , fie că pare cea mai rea sarcină sau cea mai mare, totul este lucru pentru El, binecuvântat şi  făcut în mod liber, cu nici un gând de laudă sau de teamă de acuzații, ci doar un răspuns iubitor la dragostea Celui care iubeşte atât de mult. Evanghelia este vestea bună a fântânii adânci de mântuire din care noi nu trebuie să ne oprim de a extrage binecuvântările de iubire, bucurie, pace şi lucrări bune. Ea ne face împlinitori adevărați ai Cuvântului.

sursa 

Cuvântul crucii….(mesaj de Poul Madsen (Danemarca), 1969)

Poul Madsen a trăit 92 de ani (până în 2009) și a lucrat pentru Dumnezeu timp de 70 de ani. A fost prieten cu Watchman Nee, T. Austin Sparks, Bakht Sing și alți frați cunoscuți și roditori. A trăit în Danemarca.

Cuvântul Crucii – Poul Madsen
Un mesaj dat de  Poul Madsen la Conferinţa de la Aeschi, Elveţia,
în septembrie, 1969

 

Propovăduirea crucii

“Căci Cuvântul crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18).

“Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi, şi în trupul meu împlinesc ceea ce lipseşte necazurilor lui Hristos,  pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor am devenit eu,potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”(Coloseni 1:24-25).

Eu nu vă pot spune cât de recunoscător sunt  de a fi printre voi, şi pentru a întâlni prieteni vechi pe care nu i-am mai văzut de douăzeci şi unu de ani. Unii dintre noi am fost impreuna la Kilcreggan, Scoţia, în 1948, şi pentru mine acela a fost un timp de o importanţă foarte reală. Acolo Domnul mi-a dat două lucruri: o Biblie nouă – o nouă revelaţie, şi prieteni noi – o nouă experienţă de părtăşie în Domnul. Şi aceste două lucruri au trecut testul timpului. Nu a fost doar un moment de emoţie, ci câteva zile în care Domnul a făcut o lucrare de durată în noi.

Unii dintre noi au trecut prin multe în ultimii douăzeci de ani. Am avut multe bucurii, unele încercări, unele întristări, anumite dificultăţi, şi  un număr destul de mare de  lucruri pe care noi nu ne-am fi ales, și prin toate lucrurile acestea am probat şi experimentat că predicarea Crucii este cu adevărat puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii ne-a călăuzit. Un cuvânt sentimental nu ar fi putut face asta. Un cuvânt superficial nu ar fi fost în stare să ne conducă, dar cuvântul Crucii în fapt și cu adevărat ne-a trecut prin multe, multe lucruri diferite, şi cuvântul Crucii este de fapt Cuvântul lui Dumnezeu, atingând toate aspectele vieţii .

1. UN CUVÂNT DIN ÎNTUNERIC
Cuvântul Crucii este un cuvânt din întuneric şi din suferinţă: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Acesta a fost un cuvânt din întuneric total, şi îl găsiţi în întreaga Biblie. Acesta a fost cuvântul lui David. Din nou şi din nou, el a strigat: “De ce, Dumnezeul meu De ce?” Acesta a fost cuvântul profeţilor, şi a fost cuvântul lui Iov. A fost un cuvânt de suferinţă, dar nu de disperare, un cuvânt din adâncă încercare, dar nu de rebeliune, şi un cuvânt din acea experienta are forţă – şi modul în care acest cuvânt ne-a ajutat!

2. UN CUVÂNT DE SETE ȘI DOR
Cuvântul Crucii este, de asemenea, un cuvânt de sete profunda, profundĂ, o dorinţă de a vedea planul de mântuire al Domnului îndeplinit. Cum doresc să văd mântuirea deplină a lui Dumnezeu meu! Acesta de asemenea, este un cuvânt în întreaga Biblie. Domnul a spus: “Mi-e sete”, şi David a făcut acelaşi lucru, aşa au făcut profeţii. Nimeni in contact cu realitatea şi în contact cu Dumnezeu nu poate răzbi  pe cont propriu. El are o sete în el pentru realizarea planului divin al mântuirii. Cât de des am fost în dificultate şi în situaţiile în care această sete a fost resimţită în adâncul fiinţei noastre! Şi cum cuvântul Crucii a fost o putere de a ne conduce atunci când ne-am simțit setea!

3. Un cuvânt de TRIUMF
Cuvântul Crucii este, de asemenea, un cuvânt de triumf adevărat, nu o victorie superficială, ieftină, ci adevărat triumf: “Sa sfârşit!” Găsim în întreaga Biblie că în cele mai profunde  ore de suferinţă sfinţii Domnului au fost capabili să triumfe, şi repet, nu o victorie ieftină, superficială. Acesta nu este doar un lucru emoţional, ci victoria adevarată care poate sta chiar şi în ochii lui Dumnezeu. Cum cuvântul Crucii ne-a ajutat, chiar şi în orele de întuneric profund, sa triumfăm prin El!

4. Un cuvânt de ODIHNĂ  ADÂNCĂ
Cuvântul Crucii este un cuvânt de odihna profunda, profunda. Valurile au fost mari, inamicul a fost aparent triumfător, întunericul a fost greu, dar, în ciuda a toate, cuvântul Crucii ne-a dat cea mai adâncă odihnă în Domnul nostru. ”Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu”. Sacrificând totul, chiar pe Sine, El a fost în cea mai adâncă odihnă în voia Tatălui Său. Pierzând totul, odihna credinței Lui a fost triumfătoare, şi veţi vedea aceasta peste tot în întreaga Scriptură. Acesta este cuvântul Crucii, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu. ”Chiar dacă smochinul nu va flori și rod nu va fi în vițe, rodul măslinului va lipsi … îeu tot mă voi bucuria în Dumnezeul mântuirii mele” (Habacuc 3:17-18). Cum cuvântul Crucii ne-a făcut îm stare, prin multe încercări, să fim liniştiți în Domnul nostru, Domnul  mântuirii noastre! Inamicul a fost foarte ocupat şi nervii noştri au fost foarte slabi, dar cuvântul puterii Sale a adus profundă odihnă pentru omul nostru lăuntric.

5. Un cuvânt de IUBIREA DIVINĂ
Cuvântul Crucii este, de asemenea, un cuvânt de iubire – iubire, nu ieftină, ci dragostea Divină: “Părinte, iartă-i.” Unul dintre conducătorii noştri din Danemarca, care nu este creştin, a declarat public: “Nu ştiu adevărul, dar aceasta este cel mai mare cuvânt vorbit vreodată  omenirii:” Părinte, iartă-i. “” Şi apoi a adăugat: “Acesta ar putea să fie adevărul! “ Şi îl găsiţi în întrega Biblie. David s-a rugat pentru Saul, profeţii s-au rugat pentru Ierusalim şi pentru duşmanii lor. Nimic nu poate crea această dragoste în noi, în afară de  cuvântul Puterii Lui, cuvântul crucii.

În ultimii douăzeci şi unu ani am fost ispitiți destul de des la amărăciune, sau de a lupta cu arme carnale. Cât de minunat este atunci când cuvântul puterii Sale creează în noi, cei care suntem mântuiţi  iubirea lui Dumnezeu!

6. Un cuvânt al PĂRTĂȘIEI
Cuvântul Crucii este cuvântul părtăşieI: “Femeie, iată fiul tău … Fiule, iată mama ta.” Nu am văzut pe doi fraţi ai mei de aici în timpul acestor douăzeci de ani, şi totuşi spun: ‘. Iată, fraţii mei “ Aceasta este puterea cuvântului Crucii, facandu-ne o noua familie, nu fondată pe o bază emoţională, ci în duh şi în adevăr.

Deci, eu pot atesta puterea de predicare a Crucii. În noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Şi ea ne-a călăuzit. Semnele nu ne-au putut ajuta. Senzaţionalismul nu a avut puterea de a ne ajuta. Înţelepciunea oamenilor nu putea să ne conducă, dar acest cuvânt s-a dovedit a fi de fapt puterea de a exercita totul prin noi. Şi acum dorinţa mea cea mare este de a fi capabil pentru a predica acest cuvânt a Crucii, se  poate  ca Domnul ne-a dat ceva timp aici cu scopul să devenim capabili să  predicăm acest cuvânt, dar fără unele  identificări practice  cu cei care au predicat cuvântul Crucii pe deplin, cum ar putea cineva aştepta să predice acest mesaj?

7. Un cuvânt DE PROCLAMAT
Cuvântul Crucii impune spiritul Crucii, şi, astfel, Pavel spune că el se bucură în suferinţele sale. aceasta are într-un fel ceva de-a face cu lucrarea lui, că prin multe suferinţe el a fost învrednicit să proclame cuvântul Crucii pe deplin. Proclamarea nu spune numai lucruri corecte în conformitate cu Scriptura, ea trebuie să transmită Duhul, viaţa Celui care a vorbit cuvântul din Crucea Lui. Deci, nu este posibil să se proclame cuvântul  puterii fără ca cineva să fie  identificat cu El, care a vorbit de Crucea Lui. Asta ar putea explica multe lucruri în ultimii douăzeci şi unu de ani.

Trăim prin zile foarte dificile. În Danemarca, cel puţin, întunericul este foarte, foarte greu, si am experimentat că nimic dintr-o creștinătate superficială, uşoară nu va aduce într-adevăr un ajutor adevărat. Noi nu luptăm împotriva cărnii şi sângelui, ci suntem implicați în oarecare măsură într-un război cosmic, şi nu vrem doar să atingem creierii oamenilor. Ne dorim cu adevărat să atingem adânc în străfundul vieţii omeneşti. Aşa cum noi am experimentat puterea acestui cuvânt, care nu ne-a fost  dat cu manifestari foarte mari, ci în adevăr şi în spirit, atunci ştim din proprie experienţă ce să facem. Vrem să fim identificați cu Domnul şi Mântuitorul nostru crucificat. Vrem – trebuie să spun acest lucru cu grijă, dar eu trebuie să-l spun – suferinţele care vin din ascultare.Vrem, în zile ca acestea, pe deplin şi cu adevărat să evităm popularul şi să acceptăm adevărul. Prin urmare, dragii mei prieteni, noi nu suntem în căutarea de semne, nici nu ne dorim înţelepciunea acestui veac, ci puterea Crucii este lucrul pe care îl căutăm.

Cred că ne-am adunat aici împreună în aceste zile, tocmai din acest motiv. Am fost la multe conferinţe în ultimii douăzeci şi unu de ani. Am  sponsorizat mai multe eu însumi. Am uitat cea mai mare parte a ceea ce s-a spus în toate aceste conferinţe. Foarte mult din ele a fost foarte minunat, în ceea ce priveşte emoţiile erau în cauză, dar ceea ce a rămas în mine, ceea ce a trecut testul timpului şi al procesului, ceea ce m-a ţinut în părtăşie adevărată cu sfinţii Domnului, a fost predicarea Crucii.

Şi cum am început prin a spune, a fost minunat să mă întorc acum şi să mă uit înapoi peste douăzeci şi unu ani, cu unii dintre voi.

Cuvântul Crucii care iese din gura lui Dumnezeu nu s-a reîntors la el nicodată fără rod, şi eu vă sugerez ca noi, în aceste câteva zile, să căutăm Faţa Domnului împreună, rugându-L să ne reînnoiască pe noi toţi, în special pe cei aflați  în slujba Cuvântului, ca noi, în generaţia noastră, să putem aduce cuvântul puterii Lui, astfel încât, dacă ne întâlnim din nou în douăzeci şi unu ani, să putem vedea atunci că acest cuvânt al Crucii a fost eficient si puternic, că ne-a dat o nouă revelaţie, un nou sens al părtăşiei, şi a fost atât de puternic încât ne-a călăuzit, prin cei douăzeci şi unu ani, cu toate încercările şi suferinţele lor. Așa să fie!

traducere rapidă cu ajutorul Google Translate corectat

sursa 

Adunare sau grup?

Ideea de grupulețe mici în biserici mari nu este nouă. În biserica reformată curentul pietist a practicat ”ecclesiola in ecclesia”, grupuri din biserica mare care se adunau împreună pentru a încerca să practice  viața adunării ce se vede cu ușurință în Noul Testament. La noi a fost încercarea Oastei Domnului, Betaniștii, Treziții, etc

Face însă parte din planul lui Dumnezeu această viziune ?

Să pornim cu niște gânduri bine ancorate în Cuvânt.
1.Termenul de Biserică, în sens  de clădire nu există în Noul Testament.
2.Nu există în Cuvânt termenul de comunitate de adunări, de uniune, de parohie sau de orice altă formă de asociere de adunări. Chiar când scrie mai multor adunări nu folosește alt nume. Adunările din Galatia sunt numite așa: Adunări, nu Parohia, Mitropolia sau Comunitatea Bisericească.
3. Nu există în Cuvânt termenul de grup. Chiar când scrie unor Adunări mici nu le numește grupuri deși erau mai multe într-un oraș. Chiar dacă era vorba de o Adunare din casa cuiva(majoritatea erau așa) este folosit tot termenul de Adunare, nu de grup și nici de adunărică(ecclesiola).

4.Putem deduce de aici că  termenul de Adunare aplicat atât la toți creștinii, cît și la un număr mai mare sau mai mic, local sau răspândit este referire la o stare, stare de Adunare definită și limitată de cel mai mic număr : doi …dar și absolut toți creștinii se numesc doar :ADUNAREA..

O concluzie  la care doresc să vă conduc gândurile este că nu avem dreptul să schimbăm eticheta pusă de Domnnul.
Domnul a spus că va zidi Adunarea Lui. 
Nu grupul, nu bazilica(biserica).
Adunarea, acesta este numele strângerii noastre laolaltă ca creștini.
E  foarte important să înțelegem caracterul ceresc al Adunării. Adunarea nu este bucată din această lume, nu este ceva ce trebuie să copleșească pământul, să-l impresioneze, să-l domine, să se înghesuie pentru a stăpâni. Adunarea este ”scoasă afară” nu împinsă înăuntru.
Încercarea de îmbisericire a socialului, a lumii nu a făcut altceva decât să lumifice cele mai anemice asemănări de ”Adunare” în bisericile ce au încercat procesul.
Întreaga lucrare din Adunare este una Harică, a slujirii prin cerescul căpătat, prin Har.
Nimic nu poate interzice celui mai mic număr de creștini care se bucură de domnia Domnului Lor să se numească Adunare. Desigur dacă sunt conștienți de acest privilegiu, dacă-și cunosc drepturile. E o gravă orbie în acest domeniu.
Simplitatea apropierii de Tatăl în locurile cerești, prin Cristos este văzută ca absurdă de majoritatea lumii religioase de azi. Să iei cina Domnului de la cineva ”neordinat” este văzut ca un sacrilegiu. Să nu practici ritualurile nebiblice dar acceptate social este respins. Etc.
Dar să împarți megabiserica în grupuri e ok !
Personal mă bucur oarecum că mulți din prietenii mei merg ”la grup”. Recent o soră mi-a spus că fiul ei, crescut în Adunare dar căsătorit ”În biserică” a început ”grup” la ei acasă. Mă bucur și nu prea.
Mișcarea fără vedere se numește bâjbâit, până la alergat e mult. Lipsa viziunii cerești nu poate fi înlocuită de practici apropiate.
Adunarea este indestructibilă, grupurile pot fi destrămate ușor. Lipsa instituțiilor care par să înveșnicească o idee este un har nu o catastrofă cum unora le pare.  Focalizarea 100% pe duhovnicesc, pe ceresc, pe cuvânt, pe zidire lăuntrică este o moștenire de care habar nu au apostolii mortarului, profeții betoanelor și păstorii zidurilor. Ia-le aceste cârje și vezi ce fac fără ele!
Vorbind despre destrămare, destrămare de grupuri, am simțit-o din plin nu numai în vremea veche. Este o lucrare a celui rău special permisă de Domnul pentru a lichida grupurile. Adunarea nu poate fi lichidată. Grupurile da. Cum ? Simplu, metodic, lumești sunt grupurile, lumești metodele de destrămare.
Iată cum :
Citez din manualul ofițerilor de securitate din vremea veche.

”În mod desobit la destrămarea de anturaje, ca direcție principală de acțiune, ofițerul de securitate își va îndrepta atenția asupra liderului ca personalitate centrală, pentru a-l compromite în fața grupului.
   În situația că nu există premise favorabile pentru compromiterea liderului, se va putea utiliza ”metoda analizei procesului de interacțiune”. În acest sens atenția va fi îndreptată spre un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative : dezaprobare, respingere, manifestă o tensiune, se retrage de la discuție, face dovadă de opoziție, denigrează pe alții, se afirmă pe sine. După atragerea persoanei respective se va acționa cu ajutorul ei la destrămarea grupului.” sursa: vezi bibliografie.

Câteva observații :
Liderul este specific grupului, nu Adunării. Liderul Adunării este Domnul Isus. Cum să-l compromiți ? Să-l răstignești ? Nu se mai poate, NU MAI MOARE !  Faptul că liderii de grupuri sunt compromiși și grupurile destrămate e un lucru bun, slavă Domnului.
M-a uimit detalierea operațiilor până la ” metoda analizei procesului de interacțiune” și ”un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative ….”se va acționa cu ajutorul lui la destrămarea grupului”. Nu se pune problema că nu va reuși. Ce bine că în adunare :”cine vorbește să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”, să nu bârfească.
Dacă rămânem în cele cerești atunci nu dăm prilej diavolului, reacții negative.

Deci cum se distrug grupurile ?
Simplu, prin două metode :
1.Compromiterea Liderului.
2.Întărirea negativistului din grup, a lui Gică-contra. În toate grupurile există Gică-contra.
Nu în adunare, unde singurul Lider e Domnul Isus și singurul Gică-contra e Diavolul, (dar Diavolul e pe lângă gard, dă târcoale ca satelitu, nu e înăuntru).

De ce Adunarea nu poate fi distrusă ?

Pentru că liderul ei este Domnul Isus iar bârfele celor din ”zona socio-afectivă negativă” sunt respinse de vegherea asupra rămânerii în Harul lui Dumnezeu. Vorbirile care ”produc dezbinări” sunt repede demascate ca fiind de la oameni lipsiți de Harul lui Dumnzeu. Metoda bârfei este o practică lumească și un viciu nu o virtute, bârfa în sine este lepădarea crucii lui Cristos, este mers firesc, nu ”în vederea zidirii”. Fără Har….da…fără Har dă lăstari rădăcina de amărăciune repede apucată de destrămători.

Bibliografie : dați copy/paste pe link: http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201982-4-60.pdf    la pagina 37, revista securitatea, 1982
Studiu de caz : compromiterea lui Liviu Olah.
Motivația mea : încercările repetate de destrămare a Adunării în care suntem, a altor adunări, am scris aici, aici, aici.
Cazuri recente cunoscute: încercarea de compromitere a lui P Negruț, acuzat cică de plagiat, înlăturarea lui P Lascău.

Cu ce rămâi tu ca cititor al acestei postări : cu o întrebare care să ți-o pui : ”Fac parte din grup, din biserică  sau din Adunare ?” Cercetează-te și ia-ți locul unde vrea Domnul să fii. N-ai două vieți!

Contraste!

….preluat de la Mesagerul Crestin, mulțumesc!

Tot AICI

citat:
”……La un moment dat, un frate din sat a propus o cantare ce a fost interpretata cu insufletire, dar in stilul caracteristic adunarilor de tara, destul de nesincronizat. Dupa o a 2-a cantare cantata in aceeasi maniera,  un frate de la Bucuresti, avand probabil urechile obisnuite cu  armoniile corurilor impozante din bisericile de la capitala, si deranjat de sunetul cantarilor deja cantate, a luat initiativa si, propunand o noua cantare, a facut apel  ca cei care nu se pricep la cantat sa se abtina de la a canta!? Nici mai mult, nici mai putin… Un frate de langa dansul, folosind oportunitatea de a spune si dansul ceva, a repetat sfatos numarul cantarii si apelul facut de primul frate.  In fata acestui apel (si a dublei marturii), crestinii locali, tocmai “luminati” de cei de la “centru” asupra limitelor dansilor in ale muzicii, au tacut jenati, scultand cum primii isi etalau cunostintele muzicale. E drept, unele net superioare.

Vazand scena aceasta, m-am gandit la principiul spus de Dumnezeu: “Eu, Domnul, cercetez inima si incerc rarunchii“. Pe Dumnezeu nu-L intereseaza priceperea noastra, elocventa si muzicalitatea glasurilor noastre, inteligenta noastra si alte astfel de competente. Nu, ci El cerceteaza inima! Nicaieri in Scriptura nu se spune ca daca n-ai ureche muzicala n-ai voie sa canti. O cantare cantata din inima este pretuita inaintea lui Dumnezeu, or, asta ar trebui sa pretuiasca si copiii lui Dumnezeu. Altminteri, rezulta o mare fatarnicie, asa cum au demonstrat-o fratii de la “centru”. E sublim sa nu calci cu anii pe acolo, dar cand vii, sa vii cu superioritate si aroganta. Pentru mine este o dovada ca nu s-a inteles esenta mesajului Evangheliei, adica lepadarea se sine si imbracarea cu Domnul Isus…..„

Pomul necrescut …despre bonsaii spirituali

”Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?” Matei 7:16

Desigur NU.
Strugurii cresc în vița de vie iar smochinele în smochin. Este o imagine a roadei Duhului care  rodește în omul duhovnicesc, în omul cel nou, de fire nouă, în ”pomul bun”.
În locul îngrijorării lipsei roadei e mai bună îngrijirea pomului bun, căci nu-i așa?: ” ..cine îngrijește de un smochin va mânca din rodul Lui:”
La fel ne învață și Domnul Isus: ”..ori faceți POMUL BUN și rodul lui bun…” punând accentul pe creșterea Omului
Duhovnicesc ce ve ajunge să rodească Roada Duhului.
Nu vreau să scriu despre absurditatea pretenției de a dori să culegi struguri din spini sau a te mira că mărăcinii nu fac smochine, nu că n-am găsi-o chiar în inima noastră, ci vreau să spun că deși a fi chior e mai bine decât orb nu e sănătate curată. Vreau să scriu despre maturizare spirituală, despre creștere.
Omul Duhovnicesc, Pomul Bun este sădit, udat și făcut să crească, nu pică din cer.
Creșterea este tot un imperativ, nu numai viața!
Rodirea este Gloria spre care am fost chemați. Nu putem vorbi de rodire fără creștere. Unii se mulțumesc că trăiesc, că sunt mântuiți. Dar Fiul a venit să aducă pe mulți fii la Slavă(Glorie), nu numai la mântuire.
Diferența este dată de creștere.
Fără creștere nu este rodire sau este una firavă, anemică, rușinoasă nu glorioasă. Creșterea dă rodirea, rodirea înseamnă Glorie.

Să ilustrez:
Bonsaii sunt tot pomi. Crescuți chinuit ….dar să luăm de pe wikipedia: ”Un bonsai nu este genetic o plantă pitică, ci este o plantă normală, arbust sau arbore, care prin limitarea spațiului de “locuit”, dublată de o atentă tăiere a rădăcinilor și ramurilor, la care se adaugă o anumită conducere a creșterii plantei devine un exemplar pitic al speciei”.

Iată câteva exemple chiar de soiuri ilustrate de Domnul Isus: viță și smochin.


Creșterea este oprită voit prin limitarea mediului de dezvoltare. Viața există dar acea viață care era destinată dezvoltării în grădină este înghesuită într-un vas mic, alimentată cu puțină apă……(Apolo n-a mai udat) și nici Dumnezeu nu poate face să crescă.

Unde?

Adunarea este comparată cu o grădină, nu cu o seră: ”ești o grădină închisă soro mireaso…”.
Dreptul la spațiu, la pământ, la apă, este LIBERTATEA GLORIEI COPIILOR LUI DUMNEZEU. Unde acestă libertate este limitată se produc bonsai, pomi ne-buni, nu pomi buni.
Desigur va zice cineva, dar uite câți bonsai încap într-o seră, într-o sală. Chiar…mulți! Iată: Parcă sunt ”la biserică”!
Altcineva va zice că sunt și bonsai cu roade!
Desigur:iar cine n-a văzut niciodată o Vie adevărată va rămâne chiar entuziasmat.

Am prezentat aceste imagini pentru a ilustra comparația dintre limitările creșterii duhovnicești într-o organizație religioasă (sau într-o megabiserică) ostilă firii noi și Libertatea din Împărăția Fiului Dragostei Lui, din Adunarea unde Domnul Isus e Cap și noi toți suntem frați. Pomul cel Bun este Domnul Isus, firea Lui, Omul ascuns, Omul cel Nou. Dacă-L iubim, nu-l putem strangula într-un mediu ”bonsai”, cu puțină apă, puțin pământ dar mult decor și…vas frumos. Spre delectare nu spre hrănire.
Gloria cultivatorului de bonsai nu este rodul, ci numărul de plante și micimea lor, poate bătrânețea lor, grosimea tulpinii. El va limita cât va putea creșterea, nu o va încuraja, el nu este slăvit prin roadă ci prin număr, formă și aspectul artistic al vaselor. Cât de multe vase cu bonsai vrea el, nu urmărește rodul.
Gloria Adevăratului Viticultor stă în roadă: ”prin aceasta Tatăl Meu este proslăvit, ca voi să aduceți Roadă….” (Roadă înseamnă Roada Duhului-Virtuți.)
Poate într-o grădină sunt numai un smochin-doi sau trei fire de viță, nu încap mai mulți. Dar cât spațiu, câtă libertate, câtă umbră, câtă apă, câtă bucurie, să nu fi ciopârțit ci curățit, să nu-ți umble nimeni cu foarfeca  la Rădăcină pentru că e sfântă, să fii sădit lângă un izvor de ape.
Cât har!
În Efeseni ne este scris ”trupul crește prin ceea ce DĂ fiecare închietură, prin lucrarea fiecări părți în măsura ei”. Unde lipsește părtășia în a da și a primi har nu este nici creștere.
Am scris aceste lucruri pentru încurajarea fraților, obișnuiți poate cu pretențiile absurde, limitate și reduse ale crescătorilor de bonsai, cu foarfeca de decor(taie tot, abuziv, chiar și ce e bun), nu de rod(care taie doar ce e neroditor). Am scris să aibă așteptări mai mari de la Harul Credinței decât standardul bonsaizat al ”grădinarilor” începători, epitropi și îngrijitori ai prunciei neînțărcate. Am scris pentru ca să nu fie mulțumiți cu roade puține, slabe și rare.

Pentru cei ce sunteți încă ”în ghiveci” nu în grădină: rugați-vă să fiți răsădiți! Nu vă mulțumiți cu a fi creștini de ghiveci frumos, de magazin, de expoziție. După ce aduci un copăcel de la supermarket, spargi sau tai vasul acela și-l răsădești în Grădină. Arunci eticheta Învățătorilor începători(megasupermarketurilor(megachurchuri) lăudate) și vei crește spre a aduce roadă pentru Cel ce îți dă creșterea. Uitați acel ghiveci odios și restrictiv al formei ce nu te lasă nici să mori nici să trăiești!

PS
Despre bucurie:
Mulți vor observa că în orice mediu, chiar ”bonsaic” atunci când cineva este adus la viața cea nouă se bucură mult, bucuria este reală și ”întreagă”.
Este un lucru interesant la bonsai: nu fac flori pitice: să lăsăm pe wikipedia: ” Este de remarcat că orice bonsai nu este mai puțin sănătos sau activ ca exemplarele similare crescute liber în natură. O dovadă simplă de “normalitate” este proporția florilor unui bonsai. Dimensiunile florilor unui arbore sau arbust bonsai…sunt întotdeauna “normale”, deoarece în ciuda miniaturizării trunchiului, ramurilor și frunzelor unui bonsai, florile nu pot fi pitice.”

FLORILE NU POT FI PITICE. Nu e o mângâiere. Nimeni să nu se laude cu florile. Am scris mai sus despre roade, ”bonsaiul” le are aproape normal de mari dar extrem de puține, pe când dorința Tatălui este să aducem MULTĂ roadă.

Parolat: ”Vrednic e Mielul care a fost junghiat…”…mesaj din adunare fr. Levi

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Parolat: “Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl”…cuvânt din adunare, fr. Alin.

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Parolat: Harul premergător, Harul salvator, Harul în necazuri, Harul lucrător, cuvânt din adunare

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

De n-ai avut un fiu vreodată…cântare de C.Ioanid

Download: denaiavutunfiu.pdf

versuri C.Ioanid, muzica N. Moldoveanu, Cântările Harului 6/28

Pericol! …de Poul Madsen

citat:
”Noi ne lăudăm cu numele de  ”creştini evanghelici” şi suntem, probabil înclinaţi să credem  că noi ştim adevărul mai bine decât alții, fiind specialiști cu privire la infailibilitatea Bibliei şi doctrina justificării prin credinţă. Acest lucru este excelent, dar numai dacă mărturia noastră este susţinută de acea dragoste jertfitoare, care este semnul celor ce aparţin  Evangheliei şi prin urmare, pot fi cu adevărat numiți  ”evanghelici”. Trebuie să fim de acord că nu poate fi nici o catastrofa mai mare decât ca creştinii evanghelici să fie demascați ca ipocriţi.”
sursa: http://lovestthoume-outofthefire.blogspot.com/2011/09/danger-poul-madsen.html by Poul Madsen(From “Toward the Mark” magazine, Vol. 12-1, Jan-Feb 1983)

de citit: Luca 12:1-12
O traducere aproximativă, cu Google Translate:

Pericol!
În comunităţile noastre moderne vedem de multe ori avertismente. Locuri sunt periculoase, astfel încât ni se porunceşte să nu se lăsa, sau medicamente sunt periculoase, aşa că suntem avertizaţi să nu depăşiţi doza prescrisă sau faptul că unele medicamente nu trebuie să fie luate pe plan intern, etc.  Toate persoanele sensibile ia cunoştinţă din cauza unor astfel de avertismente de pericol şi de a acţiona în consecinţă, dar creştinii destul de ciudat tind să nu ia unele dintre avertismentele Scripturii în serios, chiar dacă acesta este Domnul Isus Însuşi, care strigă, “Feriţi-vă”.

În acest exemplu, Domnul a fost înconjuraţi de o mulţime dornici, dar a fost ucenicilor Săi că El a vorbit, “Mai întâi de toate, Feriţi-vă de aluatul fariseilor care este ipocrizia”. Aici, atunci, este un avertisment solemn de pericol pe care Domnul direcţionează tuturor dintre noi care sunt discipoli. Am putea fi surprinşi de faptul că un astfel de avertisment a fost îndreptată în special pentru ei. Au fost mai mult în pericol de a deveni ipocriţi decât masa generală a oamenilor? Da, într-adevăr, acestea au fost! Şi aşa suntem noi! Mai ales atunci când ne imaginăm noi înşine pentru a fi exceptate de la acest păcat. Poate că este doar pentru că ne în vedere ca în afara oricărui pericol pe care le poate fi prins în această capcană.

Neînregistrații

Să mă chinui să fac o introducere:
În Uniunii Sovietică creștinii au fost prigoniți, se știe!
Cum a fost prigoana nu prea se știe sau mai bine zis știu puțini.
Ce a rămas după prigoană se vede: grupuri creștine divizate între Înregistrați și Neînregistrați.

Înregistrarea, adică acceptarea controlului statului și a restricțiilor peste adunări este văzută de neînregistrați ca păcat de moarte.
Cine greșește? Cine are dreptate?
Am fost în Moscova prima dată în 1995. Apoi am tot mers… cu serviciul. În 1997 am dat de neînregistrați.
Am cunoscut zeci de oameni, am ascultat sute de istorii.
Oricăt aș vrea să scriu în introducere, tot va fi incompletă, așa că mai bine citiți cartea:
Marea trezire a secolului XX. (Sunt 150 Mb, 520 de pagini cu multe imagini, se deschide mai încet.)
Dacă aveți întrebări răspund bucuros.

”Pentru că Eu trăiesc și voi veți trăi”, despre amăgirea și inutilitatea instituțiilor

Cântarea ”Copiii mei priviți la mine”.

Căutând pe net să mă împărtășesc din experiența celor ce au luat în serios viziunea Domnului cu privire la adunarea Sa am căutat cu cuvintele: ”ecclesiola in ecclesia”. Am găsit: http://www.google.ro/search?aq=f&gcx=w&sourceid=chrome&ie=UTF-8&q=ecclesiola+in+ecclesia iar un rezultat este aici:    http://brianmashburn.blogspot.com/2005/06/ecclesiola-in-ecclesia.html unde un citat mi-a atras atenția:  ”Without individuals, nothing happens; without institutions, nothing survives.” – Tallyrand, eminent om de stat francez și preot
”Fără indivizi nimic nu se petrece, fără instituții nu supraviețuiește nimic”.
Desigur viziunea lui Tallyrand nu m-a ”orbit” nici n-o iau în serios, el a fost om de stat, nu a avut viziunea Domnului.
Slabele urme înregistrate ale adunării pe pământ se datorează tocmai lipsei de construcții sociale. Harul nu investește în cele vizibile ci în cele lăuntrice, ascunse. Exteriorizarea lucrării ascunse se face doar până la nivelul trupului de carne(vasului de lut) nu se extinde la lucrările acestuia.
Tallyrand nu l-a văzut pe Cel ce este nevăzut. Bietul de el a exprimat în cuvinte orbia majorității. Umblarea după instituții care să înmagazineze Harul va duce în prima fază la ignorarea Dătătorului(a Domnului care nu ne-a poruncit să alcătuim institruții) și apoi la concentrarea pe instituție, pe funcționarii ei(care ajung să fie văzuți ca un fel de semidumnezei) și pe lucrările ei.
Adunarea Domnului nu este o instituție umană, nu construiește instituții pentru că e Vie, nu moare. Cel ce este Capul ei trăiește, e Viu, iar pentru că El e viu și noi suntem vii.
Fără această Viață nimic nu se justifică.
Fiind Vii din Viața Lui nu mai avem nevoie de nimic.
A fi Adunare e foarte simplu: doi sau trei adunați pentru Numele Lui. Nu e nevoie de temple, clădiri, ierarhi, ierarhii, odăjdii(haine popești), nu e nevoie de nimic pământesc, de nimic făcut de mâini, de nimic tangibil.
Singurele semne  exterioare lăsate ca mărturie, ca vestire vizibilă sunt botezul și Cina Domnului.
Toată Adunarea este cerească, ca și Cel ceresc, se preocupă de Cuvânt, de har, de slujire reciprocă, de îmbărbătare și de ajutorare în necaz. Orice altă activitate legată de pământ, izvorâtă din pământ este piedică ce se cere dată la o parte.
Instituțiile, de exemplu sunt create din iluzia că, deși oamenii sunt muritori, instituțiile le perpetuează viziunea   spre a nu dispărea. Există în inima omului o încredințare că dacă declari o asociere, dacă pui un nume, dacă faci un statut, Adevărul va avea un cuib sigur. Nimic mai deșert!
Adevărul locuiește în dragoste, în ”vase de lut”,  nu în instituții.
Dragostea a fost turnată în noi din El, prin Duhul. Nu în instituții.
Iar El e viu!
Trăiește pururea, fără succesiune și fără instituții.
Cât sunt de orbi cei ce cred că vor putea înlocui Duhul cu instituții.

Parolat: Duhul este plin de râvnă dar carnea este neputincioasă, mesaj din adunare, fr Alin, 13 noiembrie 2011

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Unde-i teamă, nu-i iubire

Download: legea_si_dragostea.pdf

Versuri: Costache Ioanid, Muzica: Nicolae Moldoveanu, Cântările Harului 4/20

Datori, iertați, îmbogățiți

”…Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă…..„

Am ascultat azi la radio o întâmplare cu o mamă și un tată al căror singur copil a fost ucis de un coleg de-al lui, orfan. La proces, deși ar fi putut alege să ceară moartea, închisoarea sau grațierea criminalului, părinții celui ucis n-au cerut nici una din acestea. ”-Dar ce atunci?” s-a mirat judecătorul. ”-Să-l înfiem.”
Am meditat mult la întâmplare.

Noi nu am fost neutri față de Domnul, i-am fost vrășmași, prin gândurile și pornirile inimii noastre L-am răstignit pe Domnul, L-am prigonit zilnic, am fost vrășmași crucii Lui.
E o mare diferență între a fi sărac și a fi dator.
Adesea fac cu copiii și educație financiară (în școală nu se face). Le spun că sărăcia nu este o catastrofă. Când ești sărac n-ai nimic sau mai bine zis ai puțin. Ești ”pe zero” cum se zice. Personal am fost sărac ani la rând și știu cum e, nu e comod, nu e plăcut, nu e de dorit, dar nu e o tragedie. Le spun copiilor să se ferească întotdeauna de datorii.
Mai rău e să fii dator. Când ești dator ești ”pe minus”, ești sub zero. Ești rob! Ești rob celui căruia îi ești dator. A fi dator e mai rău decât a fi sărac, săracul n-are nimic, datorul are datorii, obligații, robie, libertatea lui nu mai există, TREBUIE  să plătească.
Adesea în predici se accentuează iertarea datoriei păcatelor noastre. Amin, e adevărat, e drept, așa este, suntem iertați, s-a plătit ce noi nu puteam plăti, dar mai e  ceva mai mult decât atât. Iertat înseamnă să fi chit cu Dumnezeu. La zero.
Dar noi am fost nu numai iertați, ci și îmbogățiți. Am primit Har. Har îmbelșugat. Suntem nu pe zero ci pe plus. Iar acest Har  ni se cere la rândul nostru să-l …”aruncăm pe ape”, ”să-l dăm la zarafi”, să fie înmulțit prin mai mulți, în și mai mulți. Această lucrare de înmulțire a Harului se face în părtășie, în adunare, când aducem laolaltă fiecare Harul primit spre folosul celorlalți în ”libertatea Slavei copiilor lui Dumnezeu”. Slava Harului! Harul primit e mai mult decât iertarea, e ceva căpătat, e ”darul Duhului” în fiecare din noi spre a sluji cu el: ”fiecare să slujească altora după Harul pe care l-a primit….”. Harul e specific fiecărui mădular al trupului, nu există mădular fără Har. Harul fiecăruia e de neapărată trebuință trupului, mai ales Harul celor disprețuiți.

Vreau să aduc trei imagini din Biblie pentru a ilustra ce vreau să spun. Două din Vechiul Testament și una din Noul.
1.Ieșirea din Egipt. Au ieșit cu vase de aur împrumutate de la Egipteni. Din robi au devenit îmbogățiți.
2.Zidirea templului. Oprită la un moment dat, a fost repornită pe banii luați de la cei ce voiau să-i oprească, din taxele strânse de la ei.
3.Fiul risipitor. Răzvrătit, apoi sărac, apoi flămând și rob a ajuns acasă unde a primit inel, haină, încălțăminte  și ospăț. Ce a primit nu mai este din merit, ci din Har.

Mai sunt imagini, înmulțirea untdelemnului, foametea din Samaria, etc.

Trebuie să facem distincție între ce aveam fiecare în starea respectivă, fie datori, fie iertați, fie îmbogățiți.
Ca răsvrătiți, ne-am încrezut în ceea ce aveam dreptul, ne-am dus înainte cu ele uitând de la cine le avem. Le enumeră Pavel în Filipeni, ”evreu din evrei…etc…” Eram cum s-ar zice, născuți din sânge, din voia firii părinților noștri(vreunui om).
Ca datori nu mai aveam cu ce ne lăuda, dar purtam robia datoriei față de carne, sufeream de foame, de lipsuri. Eram obsedați de roșcove. Umblam orbiți de foame, tânjind la roșcove, din voia firii noastre sleite și robite.
Ca iertați nu mai aveam deloc cu ce ne lăuda și nici nu mai sufeream robia firii. Unii ar zice: Slavă Domnului! E o stare binecuvântată? Pare, dar nu e, adică nu numai la aceasta am fost chemați.
Ca îmbogățiți am fost umpluți cu altă moștenire, una fără drepturi, nedreaptă să zicem. Am fost iertați de 50000 ca să putem ierta 50, de 1000 de ori. Îmbogățit e infinit mai mult decât iertat, iertat înseamnă să nu mai fi dator, să nu mai fi pe minus, ci pe zero. Îmbogățit înseamnă să fi pe plus.

Să ne judecăm viața de credință nu în parametri egoiști ai mântuirii și iertării proprii ci sub legea dragostei care primește Har pentru a-l da altora. Acest Har măreț și neînțeles de lume este înmulțit prin părtășia adunării atunci când fiecare are dreptul să aducă ce a primit. E o libertate care greu se poate asemui cu ceva pământesc. Nicidecum instituțiile clericale nu cunosc, nu învață și nu prețuiesc Harul. Harul nu se înmulțește prin programe ci prin libertatea simplă a slujirii unii altora în pace.
Să nu confundăm Harul cu talentul. A știi să cânți mai cu dichis nu e Har, e talent, nu vine din Cristos, ci din tine, e din vechea moștenire. Nu cu talent slujim, nu talente înmulțim. Harul vine prin credință în inimile celor ce cred și nu se mai încred în carne(cu toate talentele ei). Industria muzicală evanghelică nu e Har, e o grozavă înșelare, pare Har. Delectează nu judecă, îmbată nu hrănește, vine din fire, nu de sus.
Să ne mulțumim cu slujirea lipsită de fast a Harului căpătat, cu Tatăl, nu cu ”prietenii”!
Să recunoaștem bogățiile pe care Domnul le-a pus în frați, în cei neînsemnați. Domnul Isus, Cel răstignit și prigonit de la întemeierea lumii este prigonit și azi. Nicidecum să nu căutați bogățiile harului Său în cei înălțați în felul lumii. Categoric cei ce sunt ai Domnului fug de popularitatea lumească. Nici scaunele înalte și dintâi nu sunt ocupate de cei cu Duhul Mielului. Cei ai Lui nici nu vorbesc de pe ele, nici nu ascultă de cei ce o fac.
Mare e Taina Evlaviei!
E necesar să ne ștergem din minte imaginea bisericii clasice, cu pastor la amvon și enoriași aliniați în bănci, ascultând măguliți programe realizate cu mijloace și talente lumești, predici din cărți și coruri pe voci. Așa ceva n-a fost niciodată în planul lui Dumnezeu, e o invenție umană. Eclesia Lui e o stare de relaționare a Harului în dependență deplină de Cel care este Capul. Eclesia nu e un lucru pământesc ci ceresc. Eclesia e un mediu în care bogăția de Har primită de fiecare mădular este liberă să lucreze, să fie împărtășită, să slujească creșterii celorlalți, căci pentru ei a fost dat harul. Unde această libertate nu este, nici Eclesie(Adunare, biserică) nu este.
Glorie Lui!

Internetul va bate amvonul

Am scris prin 2002 că tastaura va bate amvonul. Atunci industria audio-vizualului nu cucerise încă complet internetul. Acum, în 2011 e altceva. O tehnologie extrem  de eficace scurtează drumul și timpul de la mesaj la receptor, ”arde” etapele analizei unor gânduri și accelerează rodirea unor fapte. Cuvântul lui Dumnezeu se rostogolește pe autostrăzi informatice perfecte. Unii vor zice că pe aceleași autostrăzi aleargă păcatul mult mai vârtos. Așa este dar noi știm cum tratează Dumnezeu păcatul. Prin darea la moarte a Fiului Său. Și Cuvântul crucii, evanghelia păcii aleargă tot mai repede prin net. Citesc acum viața lui Zinzendorf, cartea cumpărată la Herrnhut: Aproape de fiecare dată când postez ceva pe blog sunt conștient că este imediat posibil de citit pe cinci continente.
Mă gândesc cât de mult dura acest proces pe vremea lui Luther sau Zinzendorf. Ideile erau rumegate până făceau de-o carte, apoi cartea se tipărea și distribuia, drumul de la ideile din duhul unuia la mințile celorlalți era lung. Nu mințile erau leneșe, ci comunicarea dintre ele.
Mă gândesc la ce mult a însemnat ”pax romana” pentru evanghelie, acel timp aproape lipsit de războaie, cu drumuri sigure a celor prime trei secole de creștinism. Mă gândesc la ce mult a însemnat tiparul pentru reformă. Ce mult a contat Imperiul britanic pentru răspândirea evangheliei.…! Realizez că internetul este o unealtă care face depășite vechile forme în care oamenii au înghesuit Cuvântul, vechile burdufuri, uscate și pipernicite sub povara artelor ce le ornează.
Știind că toate lucrurile sunt ”din El și pentru El” nicidecum nu mai gândesc că istoria lumii este călăuzită de masoni, politicieni sau o soartă arbitrară. Știu cu siguranță că lucrurile sunt conduse spre împlinirea ”Planului alcătuit în Sine însuși” de Tatăl.
Acest plan Îl are în vedere pe Fiul Său, dat ca și Cap peste toate lucrurile, Adunării care este trupul Lui.
Trupul lui Cristos, Adunarea este de origine cerească, o realitate spirituală neînțeleasă de cei pământești.
Cei ce gândesc pământește încearcă să ”adapteze” toate conceptele divine la ceea ce pot pricepe, forțând și limitând drastic Adevărul să stea în incomoda cămașă de forță a lucrurilor pământești.
Amvonul, un concept atât de sacru pentru mulți creștini nu există în Noul Testament. Cum nu există nici templu, nici cleric. Conjunctura istorică a făcut ca un lucru de lemn să fie adorat și admirat, dorit și râvnit de la fel de ”de lemn” inimi oarbe. Amvonul nu e sfânt, nici templul, nici clericul.
Desigur de-a lungul istoriei Dumnezeu s-a folosit și de amvoane, dar n-a fost incomodat de lipsa lor.
Personal am respins aceste lemne de acum mai bine de 20 de ani. Dacă sunt invitat undeva să vorbesc, mă așez cu spatele la ele, întotdeauna, nu stau cu plăcere nici în fața lor. Mi-e milă de cei ce le vânează.
Slăvit să fie Domnul, de când cu internetul nu mai este nevoie de cărți, nici de radio, nici de TV, nici de …amvon.
Cuvântul se vestește cu o viteză care face schimbul de gânduri și implicit de haruri mult mai rapid.
E o binecuvântare din care toți ies câștigați, chiar și dușmanii, chiar și cei ce-și văd poziția amenințată.  Nu o dată, dușmanii internetului au trebuit să posteze …PE INTERNET reacții spre a-și apăra poziția.
Repet: toate lucrurile sunt ”din El și pentru El”.  Nu-i sunt străine Domnului aceste lucruri, nicidecum, dimpotrivă, fac parte din Planul Lui veșnic. I-a spus lui Daniel: ”cunoștința va crește”.

Citesc din cartea lui Zinzendorf despre năzuința lui spre Biserica reală, duhovnicească, spre starea cerească, lăuntrică de Har. Misiuni deschise în Anglia, Olanda , America. Călătorii de ani de zile care au însemnat nu inițierea, ci continuarea acelor misiuni ale fraților moravi pe care-i găzduia, urmași ai vechilor husiți, valdenzi și paulicieni. A fost nu un spirit descoperit, ci unul continuat al părtășiei vii și dragostei creștine. La Herrnhut se face Agapă și acum, la 250 de ani de la Zinzendorf, după 45 de ani de comunism peste ei (Herrnhut e în fosta DDR).

Ce legătură are Herrnhut cu internetul?
Herrnhutul a învins Roma. Nu a deființat Roma, a învins-o. Vaticanul e la locul lui dar lipsit de puterea de altădată.
Nu cred că Luther a învins Roma. Rana ce ”părea(pare) vindecată”(datorită contrareformei) i-a fost aplicată de misiunile inspirate de mișcarea fraților moravi. Au avut misiune și în Transilvania. Au încercat să deschidă și în țara Românească. Tăria credinței nu stă în bani sau instituții, ci în cât de adânc este arsă inima în cei ce cred, de tăria credinței lor, credință arătată prin fapte. ”Cel ce este în noi este mai tare decât cel ce este în lume..:”
Până la venirea Domnului amvoanele, templele și popii nu vor dispărea, dar puterea lor de înșelare, iluzia unei neprihăniri câștigate prin zel religios va fi și este net anihilată și paralizată prin Cuvântul credinței.
Deocamdată este greu de evaluat efectul vitezei de schimb a gândurilor cu ajutorul acestor mașini de rostogolit cuvinte care este internetul.
Mărit să fie Domnul!

Ce se vede și ce nu se vede, cine vede și cine nu vede, de unde se vede și de unde nu se vede?

Imi produce o sfântă lehamite cearta de vorbe.
După întâia și a doua mustrare suntem învățați să ne îndepărtăm.
Discuția cu Raul e ”vorbit pe două cărări”. Fiecare pe-a lui.
N-aș mai aminti subiectul, dacă nu mi-ar fi scris o soră care urmărește cu interes ”tri-alogul” nostru și nu doar cu interes, cu toată inima. Pentru că nu-i așa, conform cu ceea ce vedem, umblăm; harta, planul ne dau mersul, direcția.
Mai accentuez niște adevăruri, o fac fără vlagă, știind că cine nu înțelege, nu va înțelege, iar dacă meseria lui este să citească și să scrie în Braille, deschiderea ochilor i-ar însemna flămânzirea stomacului.
Domnul R. este pastor, n-o spune dar este. Domnul Isus ne-a învățat să ne ferim de fețe clericale.
Dialogul cu oameni de meseria dânsului nu face parte din scopul acestui blog.
[.......] moderat la cerere.
Îmi amintesc de o izbucnire de mânie a pastorului Daniel B. din California la postarea: ”Însemnătatea Adunărilor de casă” de Dan Beaty pe vechiul meu blog: frateledan(în 9 august 2008).

Citez :
”Nu va mai ramane decat sa renuntati si la intrunirile de case ca sa va intalniti in spatiul virtual … Exista atata rautate in acest mesaj ca se vede si din iad. Evanghelia Imparatiei este cu totul altceva decat ceea ce scrie in material. Ea vesteste ceva ce va veni.Evanghelia mantuirii este mesajul pentru acum, vremea Bisericii. Imparatia este a lui Dumnezeu cu evreii, Biserica este a lui Christos cu mantuitii. Ca de obicei, va rataciti pentru ca nu cunoasteti nici Cuvantul si nici puterea lui Dumnezeu. Iertati-ma pentru asprime, dar cred ca am de a face cu niste lupi imbracati in piele de oaie. In mod normal, intrunirile in case n-au de ce sa fie in conflict cu cele din adunarile mari. Cele doua sunt complementare, nu se exclud. Oricare alta varianta saraceste si schilodeste Biserica, lipsind-o sau de adunarea sfintilor sau de partasia prin case. Daca intr-o localitate sunt 1.000 de credinciosi, pe langa intalnirile din case nu se pot intalni si impreuna? Ratacirea aceasta cu “biserica doar prin case” miroase a spirit de razvratire din partea unuia sau a unora care nu pot tine capul sus in adunarea mare sau nu pot ocupa acolo pozitiile pe care le fura aplicandu-le in micul lor imperiu. Astfel de oameni au un compelx napoleonic. Aceasta explica si “posibilitatea” ca un frate matur sa plece in alta parte ca sa formeze o alta turma ,,, “a lui”.

Daniel B.”

I-am răspuns aici: ”Ce nu se vede din iad?” Păcat de scurta vedere a acestui tinerel cărunt, tatăl său vedea binișor și socrul bine. Asta ca să răspundem la întrebarea, de unde se vede Adunarea? Mai scrie în psalmul 73, lucrurile se pricep drept dinăuntru, din starea de Har, din locașurile sfinte ale lui Dumnezeu.

Cine ”vede” și cine ”nu vede”? 
Cei duhovnicești văd, cei firești nu văd!
Nici cei duhovnicești nu văd de la început. Abia după deschiderea ochilor minții văd deslușit. Ce văd? Bogăția slavei moștenirii lui în sfinți. Am scris aici despre aceste comori ale Domnului. Deschiderea ochilor minții înseamnă înțelegerea Tainei lui Cristos: Adunarea. Lumea nu cunoaște aceste adevăruri. Nu le vede. Domnul Isus a spus cine vede și cine nu vede:
”Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentrucă Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Ioan 14:19
” Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi,”
”Dar Îl vedem pe Isus”
Desigur este vorba de o vedere spirituală. Lumea n-o are și nu vede. 

Ce se vede și ce nu se vede?
Se vede de exemplu că ”nu mai alergați împreună cu ei la aceeași revărsare de destrăbălare”.  Pricep ei de ce? Nu pricep. ”Se miră!” și apoi batjocoresc. În altă parte scrie: ”batjocoresc ce nu cunosc.”
Știa Pavel pe cine prigonește? Îl vedea pe Isus? NU. N-ar fi întrebat: Cine ești? dacă ar fi știut.
Adunarea este o taină pentru oameni, taina lui Cristos. Din păcate și pentru unii ”creștini” .
Nici corintenii nu vedeau că în Pavel vorbește Cristos, căutau dovezi!

Desigur domnul R. ar dori o biserică vizibilă, cu turlă, amvon și farfurie de colectă, chiar cu zeciuială. Ne pare rău să-l informăm dar un astfel de model NU SE VEDE  în toată Scriptura. Faptul că el se bizuie pe argumentul că ”mulți îl urmează” nu mă neliniștește mai mult decât pe Ilie turma de clerici ai lui Baal, fără să ținem cont de milioanele ce-i urmau. Din păcate, biserica vizibilă are nevoie de autorizație, acceptare socială și poate impact, relevanță. Am mulți prieteni care urmăresc relevanța. Asta înseamnă lume, să degenerezi până la nivelul la care pricep ei, le placi ei, bietul de tine.
Noi suntem o scrisoare, scrisă cu Duh pe inimi de carne, Dumnezeu o scrie, nu noi, oamenii o citesc. Era simplu să fi scris că e scrisoare scrisă cu activități sociale, cu implicare în ce lumea pricepe, pentru câștigarea ei. Trupul nostru de carne este templul Duhului sfânt, nu împrejurimile lui, construcțiile mâinilor lui. Ce facem noi, ce iubim, pe cine iubim, cum iubim, ce ne umple timpul, asta se vede. Rodul dovedește pomul.

Să mă întorc puțin la răspunsul domnului din California: ”.Evanghelia mantuirii este mesajul pentru acum, vremea Bisericii.” Cu alte cuvinte acum nu mergem mai departe de mântuire. Un om mântuit, baptist adică(cf. landmarkism) va face pe altul să devină ca el și tot așa, și-a împlinit menirea. Nu e mai bună cu nimic o astfel de viziune ca cea a martorilor. Reducționism teologic suficient să vrăjească enoriași, insuficient să te îndreptățești înaintea Domnului.
I-am răspuns atunci:
” a spune ca in vremea de acum Biserica nu are acum decat “mandatul mantuirii” este  semn de orbire spirituala. Am primit o parte din mostenire, o arvuna, putin. Dar in functie de cum inmultim acest “putin”(ai fost credincios peste putine lucruri”) vom primii restul mostenirii. Inmultirea Harului mare, capatat se face prin “mai multi” (II Cor 4:15) si la aceasta lucrare suntem chemati, ca prin “FIECARE  incheietura” Trupul sa fie zidit, prin lucrarea “FIECAREI parti in masura ei”. Adunarea este o realitate spirituala, un organism viu, divin, de aceeasi natura cu Dumnezeu. Nu are nevoie nici de proteze, nici de “armura lui Saul”. Va tasni afara din ele. Daca cei ai Domnului parasesc in mod tacit asa-zisul crestinism institutional este pentru ca Viata insasi a Domnului Isus este impiedicata de gardurile si ingradirile vechilor legi. Oile sunt scoase afara din staule. De Pastor! Noi suntem “turma pasunii Lui”, nu staulul. Este un proces care are loc de 2000 de ani incoace si va tine pana in Glorioasa zi a “descoperirii fiilor lui Dumnezeu”.
Cu bucurie!
fratele dan
18 ian 2009”

Va las cu o cantare scrisă de fratele Niculiță, Cântările Harului, caietul 10:

De povara roadelor…o cântare scrisă de fratele V.V.Moisescu

Scriu despre Arad, gândul însă mi-e și la Herrnhut.
Pe mormântul lui Zinzendorf stau cuvintele: ”v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână”.

     Dacă privești zilele celor ce nu și-au iubit viața, celor ce s-au lepădat de ei și poziția lor lumească, vezi ramurile pline de rod ale lucrărilor care i-au urmat, lucrări rodite de pomii gândurilor lor, pomi sădiți și udați de alții dinaintea lor, dar făcuți să crească de Domnul. Zinzendorf, Hudson Taylor, Moisescu, etc. fiecare la vremea lui disprețuit, hulit și batjocorit dar mai apoi căutat pentru rodul lui. Un rod este și cântarea de mai jos. Cântările harului 5/218 Câteva corecturi:
La strofa 3-a, partea 2-a:
”N-arunca o nucă-n drum pentru miezu-i tare
poți s-o spargi că miezul ei bun e de mâncare.”
și strofa 4-a:
Plicul, ca și factorul prea puțin importă
Conținutul este tot, nu cel ce-l transportă…”

O interpretare aici:

De n-aș avea dragoste,….semnele locurilor cerești(2), pentru Raul

-continuare de aici.
”…chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și muntii  și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic….„

1.Adunarea-o taină
Adunarea lui Dumnezeu este o taină pentru lume. Acest adevăr este prea des amintit în Noul Testament pentru a cita pentru el.
Taina lui Dumnezeu este Cristos iar Taina lui Cristos este Adunarea.
Oamenii pot înțelege cele pământești dar cele cerești NU. Lucrurile duhovnicești se pot înțelege doar duhovnicește. Chiar pruncii duhovnicești nu pot primii ”hrana tare”.
Deci este fără sens să dai definiții generale,ca și cum s-ar putea înțelege de către toți. Tu poți explica, dar auzitorul tău nu poate înțelege și așa vorbești în vânt.
Noi suntem cerești ca El. Lumea nu ne cunoaște pentru că nu l-a cunoscut nici pe El. Să te lumifici până la nivelul de a te cunoaște lumea înseamnă să nu mai fi ceresc, ci pământesc. Iar înjghebarea care o vei face spre a mulțumi astfel de privitori va fi tot un lucru pământesc ca ei, ca tine.
L-am ascultat timp de câteva zile pe Stephan Kaung la Oradea acum 5 ani (era în vârstă de 91 de ani atunci, acum are 96) vorbind despre acest subiect. Iată un citat din vorbirea lui:

2.Cristos-modelul bisericii
…citat de Staphan Kaung, în special pentru Raul:
”Când Cristos zidește Biserica, există și aici un model. Știți că astăzi, când oamenii zidesc biserici, le fac după propriile idei. Spunem: „Acest om e un ziditor de biserici. Merge pretutindeni și plantează biserici”. -Există un model după care se poate zidi, sau e ideea unui om? Am spus deja că ideea Bisericii Îi aparține lui Dumnezeu. Însă ne-a dat El un model pentru zidire? Mulți oameni spun azi că zidesc Biserica, însă ce model urmează ei? Majoritatea își urmează propriile idei și rezultatul e că zidesc un turn Babel, nu casa lui Dumnezeu. Unii oameni cred că modelul se află în cartea Faptele Apostolilor, pentru că acolo ni se relatează istoria Bisericii de la început. Însă, dacă încerci să zidești Biserica potrivit cu ceea ce scrie în Faptele Apostolilor, s-ar putea să obții doar o formă exterioară. De exemplu, dacă există o biserică, trebuie să fie acolo bătrâni, diaconi și membri. Dacă ai un grup de credincioși și alegi dintre ei bătrâni și diaconi, spui că ai o biserică nou testamentală. Însă în realitate este doar forma exterioară, nu modelul. Unde este modelul?”

Răspuns:

”….Apoi Luca spune: „Îți scriu a doua carte”, pentru că în prima descrie cum a început Cristos să lucreze și să-I învețe pe oameni. Deci ce este în cartea Faptelor? În ea se arată cum Cristos continuă să lucreze și să-i învețe pe oameni. În Evanghelia lui Luca, Cristos îi învăța pe oameni și lucra în trupul Său de om pe pământ, iar în Fapte, tot Cristos lucra și-i învăța pe oameni, deși El era deja înălțat la cer. Cum putea să-I învețe pe oameni și să lucreze? Prin Trupul Său mistic, prin  intermediul unui Trup corporativ. Biserica este Trupul lui Cristos. Deci constatăm că tot Cristos vorbea și lucra, însă printr-un Trup corporativ. Dar știți că Faptele Apostolilor nu are sfârșit? Spre „sfârșitul” ei îl găsim pe Pavel în locuința pe care o închiriase în Roma, predicând Evanghelia și învățând pe oameni despre Cristos timp de doi ani. Vreți să știți ce s-a întâmplat apoi? Cartea Faptele Apostolilor nu are sfârșit pentru că ea continuă chiar și azi. Cristos încă lucrează și-i învață pe oameni prin Trupul corporativ. Deci care e modelul Bisericii? Cristos. Nimic din aceste forme exterioare.”

Trebuie privit și cine spune ce spune: S. Kaung a  fost 20 de ani colaborator cu Wachman Nee în China. Vestește Cuvântul de 81 de ani, de la vârsta de 15 ani. Mesajul de la Oradea și mărturia vieții lui le găsiți aici. Lucrarea din China a explodat după venirea comunismului mai ales. După roade îi cunoaștem. Iar roadele lor se văd în mărturiile celor ce vin din China.

Cineva spunea: dacă predici pe Cristos vei obține Adunarea(biserica), dacă predici biserica vei obține o sectă.

3.Dragostea-semnul exterior, …pentru oameni

Totuși Domnul a lăsat și anumite semne ușor de înțeles de către lume, pentru a dovedi lumii unitatea noastră cu El, nu că noi am fi cineva prin noi înșine.  Unul dintre semne este dragostea:
”Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţi…”Ioan 13:35
Dragostea este roadă a Duhului, este turnată prin Duhul, nu se spune: ”dacă unul are dragoste, altul răbdare….”, toți avem dragoste pentru că am fost botezați într-un singur Duh.” Dragostea dintre frați este ceva ce oamenii pot înțelege. Dacă unii zic că este un semn ușor de falsificat se înșeală. Dragostea adevărată își dă viața, nu se iubește pe sine. Scrie de ea la 1 Corinteni 13. Parcă e descrierea semnelor distinctive ale unei bancnote valoroase. Tocmai pentru că e și semn și valoroasă a fost descrisă atât de migălos.
”Dragostea să fie fără prefăcătorie.” Dragostea este întotdeauna dragoste de frați, nu de farsori.  Dragostea de frați te va face să-i demaști pe farsori, să-i deconspiri pe hoți. Dragostea din Duhul este dragoste de frați, nu dragoste de instituții, de nume, însemne, slăvi deșarte și nelegiuiri.
Dragostea de exemplu, nu se bucură de nelegiuire! Serios? -”Trebuie să te bucuri ”frate””, vor striga hoții și falsificatorii. M-aș bucura, dacă n-aș fi plin de dragoste care nu mă lasă să mă bucur de nelegiuirea voastră! Ce e și cu dragostea? Să nu te lase să te bucuri!   Hmmm!

Despre botez și despre cină ar mai trebui să scriu, dar iarăși aceste simboluri nu sunt nimic dacă motivația lor nu vine din  ascultare de Cristos. Falsificatorii se laudă cu ele, le vor purta ca pe niște trofee justificatoare: ”…noi suntem biserica” vor cânta. Apropo, chiar cântă, au destule semne exterioare care să-i facă să creadă că sunt, vă las cu ei Domnul până la următoarea postare (plec la adunare (nu la biserică)):

Cleptocrație

κλέπτης (hoț) + κράτος (conducător)=”conducere de către hoți”
Termenul l-am auzit prima dată aici. Cel care vorbește este Cristian Moisescu, fostul primar al Aradului, un om vertical.
La wikipedia termenul este descris pe larg. În limba română l-am auzit prima dată rostit de domnul Moisescu. Cum nu se vorbește de funie în casa spânzuratului, tot așa nu se vorbește de hoție în peștera de tâlhari.
Pentru cei ce mă cunosc poate fi o mirare, unii vor crede că m-am apucat de politică!
Nici pomeneală.
Cleptocrația există în administrație, în politică, în corporații.
Politica nu e domeniul nostru, treaba creștinilor este în împărăția de Har, în cetățenia cerului, nu cele ale pământului, ale cărnii. Dacă ne luptăm o facem doar în locurile cerești, cu duhurile răutății care sunt acolo, care fură de acolo. Încă!
Dar este util, pentru corecta și deplina definire a termenului să-l luăm din cele ale cărnii, din politică de exemplu, și să observăm paralelismul cu cele ale duhului. Deci o analiză a termenului dpdv politic se va face strict cu scopul de a fi bine conturat termenul de cleptocrație.

Analiza termenului:
motto 1: ”Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la proroc până la preot, toţi înşeală”

Imaginea administratorului corupt, care fiind pus de o comunitate să administreze banii comuni, bagă mâna în ei pentru folos propriu este privită cu dezinteres tocmai de cei păgubiți. Acest dezinteres are cauze adânci, țin de genetica gândirii, de modul cum acel dezinteresat privește autoritatea. Un rob, obișnuit cu biciul și capul plecat, va fi gata să se supună fiecărui infractor purtător de însemne de autoritate, chiar false. E bună o parafrazare: ”s-a întâlnit robul cu cleptocratul”. Obișnuiți cu autoritatea impusă, cei robiți nu îndrăznesc să i se opună, s-o reclame, să se plângă(”to complain” pt. româno-americani) (noi ca creștini știm cui trebuie dusă jalba, reclamația, în fața tronului de Har, chiar dacă întâlnim corupție socială, vom ”reclama” tot acolo în rugăciuni) ci i se supun tăcuți și ”impresionați”. Într-o astfel de atmosferă cleptocratul va jubila. Singura grijă va fi să dea o imagine cât mai justificată hoției lui. Sau hoției lor, pentru că ”corb la corb nu scoate ochii”, nici hoț la hoț.
Vorbim de cleptocrație acolo unde este o structură organizată de hoți, în ”peștera de tâlhari” adică, unde hoții se sprijină și se justifică unul pe altul. Autoritatea se va numi cleptocrată, regimul impus de ei: cleptocrație.
Cum funcționează cleptocrația? Voi plătiți impozite(în politică), zeciuială(în religie), salarii(în corporații) și noi structurile care administrăm acești bani, îi deturnăm în mare parte de la scopul social(în politică), evanghelic, eclesial sau filantropic(în religie) sau administrativ(în economie) spre interesul nostru personal. Furăm cu un aer de oameni total dedicați cauzei pentru care suntem puși și văzuți de voi ca onești și sinceri. Nu o facem ca singuratici, suntem o -crație,(o putere) cu însemne șlefuite, tradiții și denumiri consacrate la care voi, robiții plătitori vă închinați plătindu-le ca și cum dumnezeu le-ar fi dat. Suntem organizați și mulți, ierarhizați și ne lăudăm unul pe altul cu titlurile care tot noi ni le-am dat.
Acesta este termenul, așa funcționează.

Cum stă treaba în locurile cerești?
Domnul Isus este Capul Trupului al Adunării. Cei dinaintea lui, ne-a spus, ”au fost hoți și tâlhari”. Mulți de după apostoli, ne-au scris apostolii, ”vor fura turma”, cu vorbe meșteșugite ca să aibe un câștig. ”...luați seama ca nimeni să nu vă fure”. Autoritățile cleptocrate, ca orice dicataturi sunt intens preocupate de însemne, parade, lozinci, banere, etc. semne exterioare care maschează hoția lor.

Domnul Isus n-a venit așa, El ”n-avea nici frumusețe nici strălucire”, înfățișarea Lui, ”n-avea nimic care să ne placă”.  Autoritatea Lui este una nevăzută a omului ascuns, de mare preț înaintea Tatălui. Lumea nu cunoaște, nu recunoaște și disprețuiește această autoritate.

motto 2: ”luați seama ca nimeni să nu vă fure…”
Hoții sunt organizați, peștera are ierarhie. Metodele lor sunt vechi, ca șarpele care le șuieră. Însemnele ierarhiei cleptocratice devin obișnuite celor care nu văd dincolo de perdea. Una din metode este menținerea unui zgomot de fond și al unui activism concentrat. se știe că cel mai dorit mediu pentru hoți este zgomotul și înghesuială. Zgomotul distrage atenția victimelor iar înghesuiala îi maschează pe hoți.
În religie, în locurile cerești chiar, cleptocrația clericală se amestecă să întrețină un mediu de activism, de zgomotărie de fond cu scopul ascuns de a-și proteja operațiunile. Când Domnul Isus, cel blând și smerit a luat biciul la negustorii din templu, a făcut-o împotrive unei clici corupte de hoți organizați, expresia de ”peșteră de tâlhari” sugerând chiar caracterul de -crație, de organizație a hoției.

Se fură suflete de la simplitatea unei închinări lipsite de fast lumesc, de talente carnale la iluzia, (ca mărgelele de plastic ale) unei închinări pline de artă.

Se fură suflete de la  o apropiere prin credință, prin Cuvânt, prin cugetare DE DOMNUL, la o infuzare cu sentiment trăiri extatice și emoții lipsite și de cercetare a Duhului, și de pocăință în fața Cuvântului, și de credină(credința se raportează întotdeauna la Cuvânt).

Se fură suflete din adunări  unde Cuvântul curat este prețuit și înălțat, se fură de către cleptocrați ai unor ierarhii de ei croite spre învățături ce pe ei îi înalță și partida lor.

Se fură de unde este, se fură ce pare prețios, se fură ce este nepăzit, nesupravegheat.
Din mâna Stăpânului nu se mai fură!

Închei cu un citat din fr. Moldoveanu, tot despre hoți, arătând clar că partidele(cultele) sunt hoții:
”Cum se poate nimici un templu sau o clădire oarecare? Răspunsul vine de la sine: imprăştiind cărămizile care alcătuiesc templul sau clădirea.Cine ia din pietrele vii cioplite de Domnul Isus prin jertfa Sa, pietre randuite numai pentru Templu, ca să-şi zidească o cocioabă, acela se face vinovat de păcatul nimicirii Templului unic şi sfant al lui Dumnezeu.
Căci ce sunt toate  partidele din creştinism, dacă nu cocioabe zidite cu pietre furate de la Templul Domnului?”
Mărit să fie Domnul! 

 

 

Când simți în piet amar mustrarea pentru păcatul tău aprins

Download: candsimtiinpieptamarmustrarea.pdf

Cântările Harului, vol 2, nr 6

Semnele locurilor cerești(1)…caracteristicile unei Adunări plăcute Lui Dumnezeu

Așa cum am promis scriu o postare despre semnele unei Adunări după Voia lui Dumnezeu. Această postare este ca urmare a dialogului de aici și a citirii cărții ”Urma sângelui”, baza teoriei landmarkiste, teorie folosite de mulți creatori de partide religioase. Am avut de gând să scriu despre ”așa vor cunoaște oamenii” dar am să scriu în postarea a doua despre semnele vizibile, poate va fi și Raul mulțumit

Le iau pe rând:

Semnul nr. 1       Autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu
       citat: ”Adunarea este supusă Domnului și El Și-o conduce în cadrul Scopului, Planului Său veșnic, în interiorul acestui Plan. Acest Plan ne-a fost revelat prin Cuvântul Lui, asupra acestui Cuvânt primim înțelegere prin revelația Duhului Sfânt, este slujba Duhului. Gloria acestei slujbe se vede în Cuvântul Lui, în perfecțiunea și înțelepciunea acestuia. Slujba însăși este una de a ”lua din ce este al Domnului și a ne descoperi”, mai concret de ”a ne aduce aminte de ce ne-a spus Domnul”, adică de Cuvântul Lui. Nu putem vorbi de o revelație în afara a ceea ce este Cuvântul.”

Semnul nr 2      Numele sub care se prezintă Adunarea
citat: ”creștinul care se consideră al Domnului, Adunarea care se consideră a Domnului nu va mai folosi alt nume pentru a se defini, decât Numele Domnului.         Isaia 44:5 ”Unul va zice: ,Eu sunt al Domnului!’ Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: ,Al Domnului sunt!’ Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.”
Adunarea este trupul Lui. Dacă într-adevăr cineva, un grup de creștini se hotărăsc să-L sfințească în inimi pe Isus ca Domn, să țină cont de etichetă. O etichetă falsă nu va asigura un conținut bun. Întrebați pe orice chimist. În chimie, înainte de a pune o substanță într-un vas se lipește eticheta pe vasul gol.
Numele este foarte important. Mai ales pentru Domnul. Mărturisim prin purtarea Numelui Domnului că suntem ai Lui.   Unii vor obiecta că mulți își zic ai Domnului și nu sunt.    Nu cred că este un motiv serios ca cei ce într-adevăr sunt ai Domnului să nu-și mărturisească apartenența, doar pentru că unii care nu sunt se folosesc abuziv de Numele Sfânt.”

Semnul nr 3      Limitele Adunării: Crucea lui Cristos. 
citat 1.: ”Gardul spiritual care separă adunarea de lume este crucea lui Cristos. Crucea nu este o influență mistică care se pogoară inconștient (sau mai grav, ritualic) asupra celui ce cere, ci este un cuvânt explicit și explicabil, declarabil, o proclamare auzibilă a unui mesaj inteligibil, analizabil cu mintea: cuvântul crucii. Desigur intervenția duhului lui Dumnezeu are loc,  dar strict asupra cuvintelor mesajului,  nu asupra vreunui obscur ritual. Credința se raportează întotdeauna doar la Cuvânt, nu la un atașament sentimental/volitiv de un grup sau de un act ritualic.     Cuvântul crucii definește minții noastre cele două stări spirituale…..starea firii pământești, gândurile cărnii; starea Duhului, gândurile Duhului. Cuvântul crucii condamnă păcatul, îl judecă și îl omoară; în același timp aducând la viață omul cel nou.”
citat 2: ” Crucea este mai mult decât mesaj, decât proclamare, crucea este trăirea practică, ridicarea crucii în fiecare zi înseamnă condamnarea zilnică la moarte a omului vechi și înnoirea din zi în zi a Celui Nou. În adunare crucea înseamnă a nu se aduce din lucrările omului vechi, artă, talent uman și fire pământească cizelată.
A aduce în Adunare doar ceea ce lucrează Duhul , care îi înnoiește din zi în zi pe cei ce cred este ”rânduială bună”, dpdv al cuvântului crucii. Nu un program rigid, artistic regizat de un regizor religios. Programul omoară părtășia, ucide Duhul. Să deosebim susurul blând și subțire de uraganul șarlataniei.”

Semnul nr 4     Libertatea în Adunarea. Apropierea de Cristos cu încredere. 
        citat: ”Așa cum într-o familie mică sau mare, toți frații au aceleași drepturi în fața părinților, în Adunarea Domnului suntem învățați că ”toți suntem frați” și să nu numim pe nimeni pe pământ cu titluri și nume care se cuvin doar Capului Adunării, Domnului Isus.
Rânduielile pentru promovarea, păstrarea și asigurarea libertății sunt cel mai greu de ținut și cel mai ușor de lepădat sau falsificat. Din Istoria și viața popoarelor vedem și învățăm cum popoare odată lăudate pentru democrația și libertatea care domnea în ele au alunecat destul de repede în totalitarismul unor restricții tocmai ale libertăților cu care s-au lăudat. Pentru comfortul unor guvernanți comozi. Tot astfel mai ales pentru Adunările care încep să se asemene cu lumea sună îndemnul Domnului:” Împărații Neamurilor domnesc peste ele și Celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători, voi să nu fiți așa..:”
Dreptul de a se apropia de Domnul îl are și cel tânăr și cel bătrân, și cel slab și cel tare, și cel bolnav și cel sănătos. Să se apropie să slujească, nu doar așa teoretic sau simbolic, cu buze șoptite.  Pentru că în Adunarea Domnului trupul este zidit ”prin ceea ce dă fiecare încheietură”, ”prin lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste”.

Semnul nr 5       Înlăturarea obstacolelor…”să dăm la o parte orice piedică” 

Obstacol 1. Templul: ”E o irosire de timp și o implicare de fire pământească uriașă în construcția și întreținerea de temple. De fapt e un mediu bun pentru cuibărirea mamonei, templele fiind o afacere imobiliară și un business pentru constructori. Dar pentru Adunările Domnului templele de orice formă și mărime sunt nu numai un obstacol serios ci și o cursă vicleană. Templele sunt lucruri de evitat, obstacole de ocolit, piedică de dat la o parte. Cel dintâi de înlăturat din minte necesitatea lor, apoi de sădit convingerea că sunt o capcană. Domnul nu locuiește în ele. Lumea și lumeștii te vor convinge că e nevoie de ele. E chiar posibil ca mai ales la începutul unei adunări, templul să pară ceva bun. Nu e așa, templul cere ritual, iar ritualul cere popă, șamanul, prin care vrăjitoriile BABILONULUI înșeală mai departe pe oameni. Mai bine să smulgem buruiana când e mică și să nu ni se cuibărească în gând acceptarea unui lucru atât de împovărător, inutil și înșelător. Mai bine în simplitatea unei ”slăbiciuni” dătătoare de Har decât sub povara unor ”tării” dătătoare de trudă. ”Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești.”
Obstacol 2 Manifestarea firii pământești prin artă. ”Arta este din lume, este o ”virtute” a cărnii și dă de lucru cărnii. Prin artă lucrurile lumii par nobile, iar lucrurile Duhului par ridicole prin. E un obstacol viclean care e bine să fie înlăturat din fașă. Cu cât îl vei înlătura mai repede se va clătina mai puțin din cap împotriva ta.”
Obstacol 3   ”Școala duminicală. Un lucru neîntâlnit în Scriptură. A apărut ca o ”necesitate” a educației copiilor ”enoriașilor”. În Scriptură vedem rânduiala Domnului ca părinții să-și educe copiii acasă.”
Obstacol 4     Studiul Bibliei pe cărți. ”nici o proorocie din scriptură nu se interpretează singură”.
Obstacol 5    Ritualul și programul.  ” Poate că pentru unii ritualul este văzut ca rău, dar programul? Ce este rău într-un program? Lipsa călăuzirii Duhului. Unii vor spune că este bine ca Adunarea să aibă cârmuitori, scrie și în Scriptură. Așa este, orice corabie are cârmaci(mai mulți, nu numai unul) dar nici o corabie nu are doi căpitani. ”
Obstacol 6    Popa sau pastorul. ”Șamani contemporani. Lumea îi respectă nu pentru că în lume ar fi o dorință de a se apropia de Dumnezeu, nici vorbă. Lumea îi rspectă dintr-o frică veche, din obicei, șamanii fac legătura cu lumea duhurilor, leagă și dezleagă. Mai ales între preoți sunt mulți care profită ordinar de această biată neputință a firi omenești. Șarlatani de la tatăl lor. N-au ce căuta în adunarea Domnului.”
Obstacol 7 Înscăunarea, sfințirea sau ordinarea, ritualuri specifice. ”Nimic nu scapă actului șamanic. Se sfințesc clădiri, oameni, mașini, copii mici, miri, morminte. Cu taxă desigur. Când vrei să arăți că în Scriptură aceste lucruri nu sunt, vorbești în vânt, nu dorul de a plăcea Domnului îi mână pe cei mai mulți, ci acela de a plăcea lumii, de a perpetua tradiția, așa se face. De a se supune obiceiurilor ei ca unor forțe de neînvins. Slab domn, anemică mărturie. În adunarea Domnului nu au ce căuta nici măcar asemănări ale acestor lucruri.”
Obstacole mai sunt, nu le-am scris pe toate, poate nu le văd pe toate.E de observat că lucrurile care sunt obstacole pentru Duh, plac firii pământești, fac parte din lume, iar între lume și carne(firea pământească) este o unitate de origine și acțiune. Luarea crucii, lepădarea de sine înseamnă și lepădarea acestor practici care sunt atât de proprii omului vechi.

Semnul nr 6     Cârmuirea…Căpitanul și cârmacii
citat: ”Comparând Adunarea cu o corabie pe care este un singur căpitan și mai mulți cârmaci, bătrânii adunării sunt comparați în Cuvânt cu cei care cârmuiesc, Căpitanul este Altul. Bătrânii din adunare nu sunt căpitani. Căpitan pe corabia Adunării este și rămâne Domnul Isus Cristos.”

Semnul nr 7      Învățătura: învățarea lui Cristos.
citat: ”

Când vorbim de rânduială nu ne referim la o rânduială militară a unei ordini externe, ci de una lăuntrică a unei viziuni comune și aspirații unice a tuturor, așezarea noastră fiind ”după Cristos” în urmărirea acestei rânduieli, nu a unui program rigid și lipsit de unitatea spirituală a Cuvintelor ce vin din Cristos, spre lauda harului Său!
”pe El îl proclamăm noi…”
”…dar voi n-ați învățat așa pe Cristos…”
”…n-am venit să vă vestesc Taina lui Dumnezeu(”adică pe Cristos”)cu o înțelepciune strălucită”
”noi proclamăm pe Cristos…”
Cum îl proclamau pe Cristos fără să aibă Noul Testament?
Din Vechiul Testament. Atât era de infuzat mesajul apostolilor cu Vechiul Testament încât cei din Bereea au fost brusc cuprinși de o frenezie a cercetării Vechiului Testament. Spre Emaus, Domnul Isus “…..începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El”. Aceste tâlcuiri au făcut ”să le ardă inima în ei” ca de bucuria descoperirii unei comori. ”

Urmează: Semnele locurilor cerești(2) (semnele vizibile ale Adunării).