Dragostea frățească între exclusivism și ecumenism!

Definiții:
Să definim exclusivismul între creștini ca acea atitudine a unui creștin sau a unui grup de a accepta un număr strict limitat de oameni în funcție de mărturia, practicile sau definirea lor  și de a respinge sau îndepărta pe toți ceilalți.
Am putea defini ecumenismul ca atitudinea de a accepta un număr cât mai mare de oameni indiferent de mărturia lor, de a nu respinge aproape pe nimeni și de a te identifica cu cât mai mulți.

Unde se află dragostea frățească între aceste atitudini?

”Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.”

Iubim pe frați!
Ca să putem primi un răspuns chestiunii din titlu cred că ar trebui să vedem ce înseamnă ”iubim” între cele două atitudini de mai sus și ce înseamnă ”frați” în mărturia noastră!

Cred că prima chestiune, cea a iubirii are un răspuns simplu, însă  distincția o vom găsi în cea de-a doua chestiune cea a definirii ce înseamnă ”frate”.

Iubirea? Ca creștini ajungem să iubim nu numai pe frați, ci și pe oameni. Dragostea e roada Duhului. Faptul că iubim  pe alții și-i slujim în nevoile lor nu înseamnă neapărat că le împărtășim mărturia lor sau lipsa ei. Dragostea înseamnă slujire, nu identificare. Deci voi sluji progresiv nu numai pe cei ce mă iubesc, ci voi ajunge să iubesc și pe vrășmași fără ca să mă declar una cu ceea ce spun sau nu ei, cu ceea ce fac sau nu subiecții iubirii date.
Frații? Detaliile diferențierii se găsesc în zona definirii mărturiei, a ceea ce numim ”frate”. Nu este o problemă că iubim pe frați, e o obligație, nu e o problemă că iubim pe vrășmași, e un Har, dar e o reală, reală problemă să nu-i deosebim. Ecumenismul  înseamnă mărturia că ești una cu toți cei ce se supun unui principiu declarat ca punct comun, o doctrină sau un nume. De exemplu ecumenismul catolic este saturat cu principiul primitiv al primatului papal.
E o diferență în felul în care îi iubim pe frați și felul în care îi iubim pe vrășmași.
Nu scrie că creștinul nu va avea vrășmași, scrie des că va avea, chiar în casa lui. Scrie să-i iubim dar nu înseamnă să-i confundăm cu frații.
Cu vrășmașii nu mă declar una. Îi slujesc în nevoie dar nu mă identific cu ei la nici un nivel.
Dragostea înseamnă slujire tuturor, fără știrbirea ”mărturiei lui Isus”. Dacă ne uităm la profeții care ne învață ”mărturia lui Isus” vedem integritate. Toți împărații vechiului Israel au avut scăderi, lipsuri, păcate, chiar mari și au o lungă istorie de dezamăgiri, dar nici unul din profeți, chiar cu slăbiciuni și frici nu poate fi acuzat de lipsă de integritate, de știrbire a mărturiei.
Cunoașterea mărturiei lui Isus și ținerea ei ne învață calea strâmtă a dragostei frățești între un exclusivism sectar și fariseic și un ecumenism deșănțat și păgubos.

Despre autonomia adunării locale (de William Macdonald)

 

Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.

(sursa)

Conciliul de la Ierusalim ar putea părea, la prima vedere, un fel de curte supremă a unei confesiuni. Dar faptele dovedesc că alta a fost situaţia.

Fiecare adunare locală din perioada primară a creştinismului a fost autonomă – adică, a avut un sistem de guvernare propriu. Nu a existat nici o federaţie de biserici, care să se supună unei autorităţi centrale. Nu au existat confesiuni sau culte şi, prin urmare, nici sedii centrale ale unor culte. Fiecare biserică locală era răspunzătoare în mod direct şi nemijlocit Domnului. Lucrul acesta reiese şi de la Apocalipsa 1:13, unde îl vedem pe Domnul stând în mijlocul a şapte sfeşnice, care reprezintă cele şapte biserici din Asia. Ideea care se desprinde de aici este că nu exista nici un for tutelar, care să guverneze între bisericile individuale şi marele Cap al Bisericii. Fiecare adunare era guvernată direct de către El.

De ce este oare important ca aşa să se desfăşoare lucrurile? Mai întâi, pentru că prin aceasta se împiedică răspândirea unor învăţături false şi apariţia unor rătăciri. Când bisericile sunt legate între ele printr-un mecanism centralizat de control, forţele liberalismului, ale raţionalismului şi apostaziei pot subjuga întreaga masă de credincioşi, pur şi simplu punând mâna pe conducerea sediului central al confesiunii şi pe instituţiile sale de învăţământ. Dar acolo unde bisericile sunt independente, vrăjmaşul trebuie să lupte împotriva unei sumedenii de unităţi separate.

În al doilea rând, autonomia bisericii locale este un mijloc important de apărare, atunci când la cârma ţării există un guvern ostil creştinilor. Când bisericile sunt federalizate, un guvern totalitar va putea să le subjuge, aducându-i sub controlul său pe cei câţiva lideri de la cârma cultului. Dar când bisericile individuale refuză să recunoască orice autoritate de la centru, ele vor putea trece mai uşor în clandestinitate, în vremuri de asuprire.

Multe din guvernele din vremea noastră, fie că sunt democraţii, fie dictaturi, încearcă să realizeze aducerea sub aceeaşi umbrelă centralizată a mai multor biserici mici, independente. Ele motivează că nu sunt dispuse să trateze cu un număr mare de unităţi locale, şi că mai degrabă doresc să lucreze cu un comitet central, care să le reprezinte pe toate. Guvernele din ţările libere încearcă să realizeze această unire a bisericilor oferindu-le o serie de înlesniri şi favoruri. Alte guverne încearcă să forţeze unirea bisericilor prin emiterea unor edicte, cum a făcut Hitler în timpul celui de-al treilea Reich. În ambele cazuri, bisericile care cedează acestor presiuni îşi pierd caracterul spiritual şi capacitatea de a se împotrivi curentelor moderniste şi de a funcţiona în clandestinitate, în vremuri de prigoană.

Unii vor obiecta, susţinând că bisericile din Faptele Apostolilor aveau totuşi o autoritate centrală, adică Conciliul de la Ierusalim, de care tocmai ne-am ocupat. Dar studierea atentă a pasajului va releva că acesta nu era un organism oficial, înzestrat cu puteri de reglementare, ci a fost pur şi simplu o convocare a apostolilor şi presbiterilor, având rol consultativ. Conciliul nu a emis ordine oamenilor săi să se prezinte la Antiohia, ci aceştia s-au decis să ceară sfatul oamenilor de la Ierusalim. Decizia conciliului nu a avut forţă de lege asupra bisericilor, ci le-a fost oferită doar ca sumă a opiniei membrilor grupului.

Istoria Bisericii este exemplul cel mai elocvent în această privinţă. Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.

Urmând mărturia!

”…să mergeți după el(după chivot), dar între voi şi el să fie o depărtare de aproape două mii de coţi…” Iosua 3:3-4

La ieșirea din Egipt poporul a fost condus de stâlpul de foc și de nor, la intrarea în Canaan, de chivot.
La ieșirea din Egipt gândul dominant era scăparea de egipteni, în înțeles spiritual: mântuirea.
La intrarea  în Canaan, poporul avea deja învățate multe din lecțiile pustiei și gândul dominant este mărturia.
Chivotul purta în el mărturia: tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit. Aceste componente ale mărturiei simbolizează viața cea nouă, cea de înviere a Domnului Isus.

E ciudat că mulți creștini astăzi observă doar aspectul salvator al evangheliei și ignoră aspectul mărturiei.
Dar….”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”

În descrierile felului în care evreii urmau chivotul, Domnul ne învață pe noi lecția urmăririi mărturiei, a afirmării vieții celei noi în Cristos.

”Mărturia lui Isus este duhul proorociei” adică ”toți proorocii mărturisesc despre El”.
Ce Har! Și Moise, și Ilie, și Elisei, și Isaia, Daniel, toți.
Această viață nouă este simplu definită în cuvintele: ”și aceasta este mărturia: Dumnezeu ne-a dat viață eternă și această viață este în Fiul Său.” iar mai înainte scrie: ”cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuși”.

Din aceste lecții, dacă ni le însușim tragem niște concluzii de o mare însemnătate practică în umblarea în credință.

Observăm cum la Rusalii mesajul lui Petru conținea gândul dominant al mântuirii: ”mântuiți-vă din mijlocul acestui neam…” dar după zeci de ani, când tinerelul de la Înviere ajunge bătrânul Ioan vorbește mult despre mărturie, despre mărturia din noi, aluzie la chivotul și cortul mărturiei.

Vedeți ce importantă era mărturia(tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit), dacă chivotul și cortul îi poartă numele.

Similar și noi în întregime suntem numiți după ceea ce mărturisim, după lăuntrul nostru.

Consecințe? Foarte multe.

Una ca principiu: nu voi face nimic împotriva mărturiei.

Câteva de exemplu:

Un singur Nume

Dacă mărturisesc că nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiți, voi refuza atât la nivel declarativ cât și procedural la a-mi da sau a mi se da alte nume. Ortodox, catolic, baptist, penticostal, sunt idoli, sunt chipuri, sunt stele care oamenii le poartă și devin ca idolii pe care-i adoră. Unii vor zice că un nume nu este nimic, că înăuntru este conținut creștin indiferent de nume. Răspund: care părinte ar accepta ca copiii lui să poarte alte nume? Care comerciant s-ar juca să pune etichete false, pentru derută. Dacă-l mărturisim cu adevărat pe Domnul Isus, atunci mărturia Lui din noi ne cere cu gelozie să ieșim cu hotărâre în mod practic de sub orice denumire. Lumea a prins pe oameni ca într-un clește, ca într-o capcană în religii care au ca condiție a acceptării purtarea unui nume în plus. A fi mântuit înseamnă să fi salvat și din acest clește. Dacă purtăm alte Nume stricăm mărturia singurului Nume.

Un templu Sfânt

Dacă mărturisesc că am devenit o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul, că trupul meu este templul Duhului Sfânt și că noi toți creștinii suntem casa lui Dumnezeu, un templu sfânt în Domnul, NU VOI ZIDI TEMPLE CU MATERIALE DIN LUMEA VĂZUTĂ. Dacă voi zidi temple de pământ voi strica mărturia. Mă vede cineva că construiesc un templu, un necredincios, ce-și zice? Să aibă unde coborî Dumnezeu! Nu?Dar mărturiile lui Dumnezeu sunt drepte ”El nu locuiește în temple făcute de mâini”. Construind temple de beton stric mărturia. La fel nici nu voi merge la astfel de temple cu destinație specială ”pentru Dumnezeu”. Stric mărturia, acele temple nu sunt epistole, noi suntem, vii!

Un  Mare Preot

Dacă mărturisesc pe Domnul Isus ca mare Preot peste casa lui Dumnezeu, Mare Preot al Mărturisirii noastre, nu voi apela la ritualuri și la clerici. Apelând la acești farsori mă lepăd de Domnul Cel care face slujba de mijlocire înaintea Tatălui.
Nu pot să spun că nu contează.
Contează! Mărturisesc!
Tot ceea ce fac mărturisește.
Ori ai popă pe pământ, ori ai Mare Preot în ceruri? A o scălda în acest aspect rămânând  gândul că ”nu-ți pierzi mântuirea” te face să nici nu vezi că ai pierdut mărturia Dumnezeului Gelos.
Cu ce tupeu mai mergi la El să ceri ceva?

Concluzie: în locurile cerești se intră urmând mărturia. Țelul este tot mărturia, acoperită de scaunul Îndurării, al Harului. ”Nimeni din voi să nu fie lipsit de Harul lui Dumnezeu”. Acest har ne învață aceste extraordinare Înțelepciuni, nemaipomenite bogății de înțelegere ale harului Sâu.

În toate timpurile a existat falsul, de ex: ”vă silesc să fiți tăiați împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire din pricina lui Cristos..:” Tăierea împrejur era o mărturie. Un creștin dintre neamuri dacă se tăia împrejur nu mai era prigonit de iudei. Dacă nu o făcea era jale. Dar făcând-o strica mărturia Domnului. De aceea nu s-au tăiat împrejur, au rămas tari mărturisind Un singur Nume și mai bine au suferit.

A ține mărturia lui Isus, ca cei din Apocalipsa, înseamnă a rămâne statornici și fermi, dar în același timp plini de dragoste și bucurie în aceste mărturii cu totul adevărate.