Stalin a trasat ”dezmembrarea din interior” a bisericilor, tactică continuată până azi. Lectiile istoriei (1)

La 16 august 1923 (în timpul vieţii lui Lenin) CC alPartidului Comunist (bolşevic) din Rusia [PC(b)R] a emis 0 Scrisoare-circulară
„Cu privire la atitudinea faţă de organizaţiile religioase” cu menţiunea „Secret”, semnată de I. Stalin.p. 6: „a le explica membrilor de partid că scopul nostru în munca de dezorganizare a bisericii şi dezrădăcinare a prejudecăţilor religioase depinde nu de prigoanele împotriva credincioşilor — ele vor întări numai prejudecăţile religioase…”(ASRN1, fond. 1, opis 2, dos. 245, f. 265)
După această dispoziţie a urmat imediat explicaţia înziarul „Izvestia” al Biroului siberian al CC PC(b)R:„Datorită prigoanelor, sectarismul a început să crească rapid din punct de vedere numeric şi, ascunzându-se de felurite persecuţii, a pus temelia unei organizaţii clandestine trainice şi principiale a sectei baptiştilor [...] Secta baptiştilor a devenit o organizaţie trainică în toată Rusia, care îşi lărgeşte neîncetat activitatea, în pofida persecuţiilor guvernului. [...] măsurile represive aici nu numai că nu vor avea efect, ci vor fi şi direct dăunătoare. [...] Toată munca noastrăde luptă cu sectarismul trebuie dusă în mod planificat,intensiv (altfel duşmanul ne va întrece) şi cu un mod de tratare deosebit de prudentă acolo unde partea majoritarăa comunităţii o constituie sectanţii în vărstă,care se simt într-o oarecare măsură «revoluţionari»,: oameni care au suferit pentru dreptate şi al căror trecut e legat de toată istoria întunecată a sectarismului din timpul presiunii ţariste. Numai cu o astfel de tactică şi cu asemenea tratări se poate lupta cu succes cu propagarea sectarismului. Represiunile nu vor ajuta”.(«Izvestia» Sibbiuro al CC PC(b)R, nr. 63, 1923, septembrie)’ASRN — Arhiva de Stat a regiunii Novosibirsk.„Represiunile nu vor ajuta”!
Prin urmare, destrămarea uniunilor şi toate nenorocirile ce se abătuseră peste poporullui Dumnezeu în anii ’30-’40-’50 trebuie analizate nu încontextul prigoanelor crude. Focul doar curăţă aurul, dacă el e aur. Atunci care e pricina surpării uniunilor precedente? În anii ’20 a fost pusă în aplicare tactica dezorganizării bisericii din interior.„[...] Lupta noastră împotriva sectelor să fie îndreptată spre destrămarea din interior… ceea ce se poate realiza, desigur, numai dispunând de o informare solid organizată” —indica în Directiva nr. 476/s din 28 iunie 1923 a ReprezentantuluiPlenipotenţiar al OGPU în Siberia cătreşefii secţiilor guberniale ale GPU.
Când păcatul pătrunde în biserică, atunci Dumnezeu o părăseşte. Ea devine sarea ce şi-a pierdut puterea de a săra şi lumea îşi bate joc de ea (Luc. 14. 34, 35).Aşa s-a şi întâmplat. Frăţietatea evanghelico-baptistăîn anii ’20 era dezmembrată metodic şi consecventdin interior pe linia serviciilor speciale, pe calea alăturării la rădăcinile protestantismului occidental şi pe calea ademenirii credincioşilor cu privilegii legislative, create special pentru a atrage biserica la realizarea programelor civile, politice şi sociale (comunele agricole, oraşul Soarelui şi altele). Când biserica a fost încadrată în chestiuni nepermise pentru ea, atunci şi prigoanele au ajutat.Totuşi prigoanele sunt un proces secundar. Cel primar e dezorganizarea bisericii din interior.Biserica e o cetate de necucerit pentru lume numai atunci când Capul ei este Hristos. Cât timp El locuieşte în mijlocul nostru — suntem de neînvins! Suntem oştirea despre care Hristos a spus: „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Mat. 10. 16). Un fost întemniţat al lagărelor din România a spus o frază minunată în amintirile sale: „Lupoaica plodeşte în fiecare an câte cinci lupuşori, iar oaia — un miel. De ce atunci timp de două mii de ani lupii n-au mâncat încă oile? Fiindcă Domnul nostru este «Leul din seminţia lui Luda»(Apoc. 5. 5). Dacă leul păzeşte oile, nici un lup nu se va încumeta să se apropie de turmă. Nu Fraţilor! Noi nu suntem nişte biete oi, lipsite de apărare. Suntem sub ocrotirea de nădejde a Leului din seminţia lui Iuda, al cărui Nume este Hristos. Fie că constituim cea mai mică oştire, totuşi, atâta timp cât Domnul e cu noi suntem de neînvins! Biserica e de nesurpat cât timp nu permite să fie dezorganizată dinăuntru.Dacă aşa stau lucrurile, apare iarăşi întrebarea: de ce şi-au încetat totuşi existenţa uniunile noastre de până la război — uniunea creştinilor evanghelici şi cea a baptiştilor?
(va urma)
Citește și: Lecțiile istoriei (2) , Lecțiile istoriei (3), Lecțiile istoriei (4), Preziterii superiori, o instituție comodă.
  Descarcă și: Marea trezire a secolului XX, Istoria separării creștinilor neînregistrați din fosta URSS (lima română, 150 Mb)

Parolat: De ce am scos o carte de pe net?

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Umblarea pe două cărări

Este specialitatea diavolului, felul cum îi instruiește pe oameni. Numele lui asta înseamnă: dia-bolos, cel ce aruncă în două părți. Este pedagogul falsității, instructorul fățărniciei, profesor de prefăcătorie, as al vicleniei. Dintre dobitoace, șarpele îl personifică perfect.
Minciuna este produsul gurii lui. Marfa lui este vopsită cu culorile adevărului. Are falsuri la orice. Cum apare un Har, îi copiază forma, cum se ridică o înțelepciune, îi clonează ambalajul. Poartă în căruța lui matrițe pentru a falsifica orice formă de manifestare a Adevărului.
Nu poate falsifica îmsă crucea, deși dacă ar reuși ar fi de neînvins. Lucrarea lăuntrică a crucii fiind unică și nemaipomenit de felurită, nu merită să facă șabloane. Nici n-are la ce. Suferința e serie mică, răbdarea e unicat, nu are ce copia. De aceea disprețuiește ceea ce nu poate falsifica și disprețul crucii e descoperirea falsurilor lui. Fruntea neacoperită a filisteanului. Merge de atacat frontal.
Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar argumentate subțirel cu versete biblice. Poleite.
În câte-un astfel de ambalaj unii cred că locuiește credința, sau că ar putea locui.
Chiar încearcă s-o înghesuie acolo. Vin nou în burduf vechi. Două pagube, una mare, vinul, alta mică, burduful: povestea gabaoniților.
La ce mă refer?
Cunosc bine din tinerețe o mișcare religioasă dezvoltată ”în sânul” bisericii tradiționale. Mai târziu am văzut călătorind prin lume ca are multe surori, în țările protestante mai ales: Betania, Betezda, etc. Cum funcționează? ”Vreți credință?”” poftiți în anexă, cântați, rugați-vă, cât vreți, dar să nu părăsiți ”biserica””. Uneori dacă sunt mulți astfel de ”ciudați”, li se dă sala mare. Chiar câte un cleric prezidează astfel de ”excese” ca să nu-și piardă enoriașii.
Mai este un aspect, unul important: l-a punctat Iosif T. aici într-un ”dialog” pe masa rotunda, am raspuns atunci:” Iosif T.:Apoi unde facem nuntile? Ce facem cu inmormantarile? Daniel: Nuntile le facem la sfat si la restaurant iar…”
Inima omului firesc este legată, atunci când se apropie de Dumnezeu, nu de Cristos, ci de un ritual făcut de un popă.
Gândurile firești, religioase ale omului cer ritual.
Mișcarea la care fac referire a rezolvat problema omenește: dimineața merge toată lumea la liturghie, seara la adunare, părtășie, cântare, rugăciune.
A instituționalizat mersul pe două cărări. Calea lui Ieroboam.
De cel puțin 8 ani am pus pe net multe materiale despre adunarea de casă, ca mod de strângere a primilor creștini. Personal , acest mod nu îl văd ca o opțiune, ci ca ceva de bază. Aș pune ca alternativă închirierea de săli pentru ocazii. Dar nicidecum pentru ritualuri și nici pentru popi. Nu-i găsim pe popi în tot Noul Testament, nici industria religioasă: mamona de la amvon, nici organizarea lumească. Harul lui Dumnezeu care domnește în inimi domnește și în adunare. Harul nu are nevoie de bani. Harul nu se dă pe bani, cei care vând cuvinte vând legalisme, nu cuvinte de Har.
Mersul la adunare și la popă(de orice fel) în același timp e calea diavolului.Cei care cred că pot să-i împace, votează doar cu unul de fapt, cu cel care i-a înșelat că o astfel de coabitare este posibilă. Strângerile de casă paralel cu ”programul din biserică au un viitor scurt. Autoritatea în aceste strângeri nu este cea a Domnului Isus, ci a lideruților desemnați de liderul plătit.
Consecința cea mai gravă a acestui fel de practică este generarea gândirii că o astfel de opțiune e viabilă. Că ar funcționa. E un cancer mental, acceptarea ideii că te hrănești din Cuvânt dar mergi la ”ritual”, ca să nu suferi prigonire din pricina lui Cristos. Ori e albă, ori e neagră? Dacă Harul e Har și vine prin credință în urma auzirii, ritualul e zadarnic.
Dacă ritualul e viabil, dacă acesta dă Har, atunci ce rost mai are să vorbim? Recomand acestor închinători la oameni să facă bine să nu-L mai batjocorească pe Dumnezeu șchiopătând grațios de două picioare: un har pe care nu-l prețuiesc și un ritual în care nu cred.
Să se pocăiescă și să renunțe la tot eșafodajul religiei-marfă, închinării-fast-food, de luat la nevoie și de lepădat la interes.
Să se apropie de Dumnezeu pe calea Lui, nouă și vie, deschisă prin trupul Lui, adunarea, prin această perdea sfâșiată, disprețuită.