Puii păsării cu clonț de rubin…

Astă seară, după școala cu copiii, (o să vă spun mai încolo ce-i aia), am vorbit cu fata cea mică.
Despre școală, colegi, teme, profi, etc.
A recitat bine la română o poezie de Blaga, a fost felicitată.
Am vorbit despre poezie.
Am întrebat-o de Labiș? Nu-l știa.
I-am citit ”Moartea Căprioarei”.
M-a ascultat retrăind și la ”…avem carne!” a izbucnit: ”…ce sadiiic!”
Mi-am amintit cum a fost omorât Labiș și i-am spus.
Fusese împins sub tramvai.
Înaintea morții a mai compus o poezie ”pasărea cu clonț de rubin”.

”Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…”

Am meditat apoi singur la ziua din liceu(industrial, anii 80) când profa de română ne-a recitat această poezie ”cu subînțeles”.
(Am avut o profesoară de română care ”ne-a împins” poezia în suflet, Eminescu, Coșbuc, Goga, etc. L-a mine a ținut vraja până am primit cartea lui Traian Dorz(Cântări nemuritoare) din care citeam non-stop. Incomparabil. Eminescu să se ascundă, gândeam. La școală, în liceu o aveam în bancă și citeam în ore, citeam în pauze. Domnul a deschis ușa gândurilor Lui în mintea mea prin poezia lui Dorz, citiți și voi cel puțin:”Scrisoare despre jertfă” )
Colegii mei ”mai copți, mai perspicace” s-au prins repede de faza cu rubinul, eu nu. După școală, colegul meu cu care
mâncam împreună la ”Cantina Sfatului” m-a lămurit pe-ndelete la masă: rubinul e o piatră roșie, clonțul e
ciocul agresiv al păsării răpitoare. Labiș a murit de fapt ucis de comuniști, ”pasărea” cu clonț roșu „…s-a răzbunat, s-a răzbunat”.
Orice cochetare cu comunismul a căzut, ”nu mai pot s-o mângâi, m-a strivit”.
Azi trăim vremea puilor păsării cu clonț de rubin, pui care ciugulesc în țărână.
Acum, dacă trecem din lumea poeziei în sfera spirituală, a locurilor cerești, Labiș a trebuit să fie împins sub tramvai ca să nu-i mai vină să  mângâie cioara cu clonț roșu.
Chestiunea colaborării și a colaboratorilor nu este cu comunismul, ci cu lumea, dorința ascunsă în gândirea cărnii fiecăruia din noi de a fi plăcuți lumii, de a fugi de cruce, de a mângâia ”cioara vopsită” cel puțin pe cioc.  Azi ciocul nu mai e roșu, e albastru cu steluțe galbene poate, e culoarea vaticanului pentru unii , pentru mulți e verde și scrie pe el:”In God we trust”. Doar Adevărul Părintelui de sus și a unora din părinții noștri de jos ne incomodează când vrem să mângâiem diferitele ciori vopsite ce stau croncănind de plăcerea mângăierii și-și rânjesc ironic cameleonicul clonț spre cei incomodați de strâmta cămașă a adevărului, de cei ce nu pot întinde mâna.
Acum nu se mai cer mângâiați vulturi cu clonț roșu, puii au crescut și stau grupați în cete de culori nu numai de clasă, politice sau naționale, ci în cele mai selecte și sever delimitate țarcuri religioase. Toți ciugulesc pământuri, inerți la cer. Ciugulesc în praful scuturat de pe picioarele nespălate ale celor ce nu i-au mângâiat. Chiar cartea de la Medgidia tratează chestiunea din punct de vedere al ”cultului”(scrie pe copertă), o altă cioară vopsită ce stă docilă la mângâiat și e mângâiată cretin de toți cei ce-o cred porumbel.
Temelia lucrurilor e tragică zicea Chambers, iar Origen spunea că prigoana lui Ismael era atragerea lui Isaac în joc,  într-o plăcere beată a satisfacției vinului turmentant, nu a laptelui mângăietor.
Turmentarea religiei plăcerii e programul lumificat să placă puilor cu clonți ca curcubeul de la care se așteaptă croncănit aprobator.
Termin cu un citat  din Mackintosh:
”Se spune adesea:”adevărul trebuie prezentat sub formă atrăgătoare”; în realitate aceasta înseamnă să faci din adevăr ceva variabil, elastic, care poate lua orice dimensiune și formă adaptabilă gusturilor și obiceiurilor celor care ar dori bucuroși să-l facă să dispară.” Sursa.
M-a uimit trumfalismul inconștient al unuia ce se laudă că a crescut la umbră de stejari. Pentru mine stejarii erau meri, mănânc des din sacii culeși din ei. Îi am în pivniță, pe polițe. Sunt la liber, ”drumețule să iei fără sfială”.
Atitudinea celor întemnițați pentru că n-au mângâiat cioara e demnă de Gloria Celui ce le-a dat-o, dar și de imitarea noastră. În loc de această atitudine, văd o defilare a orbilor într-o paradă  frenetică a vopsitorilor de morminte în culorile clonțurilor lor.
Această postare poate fi un răspuns pentru cine citește, ca să înțeleagă.