Adunarea din Ierusalim, închisă, FA 12

Postez un nou articol din anul 1934, era vremea când creștea puterea nazismului. În România, puzderia de adunări independente deschise sub inundarea misiunilor adunărilor fraților din Elveția și Anglia, trăiau sub continua presiune a statului de a se înregimenta sub formă cultică. Controlul statului asupra adunărilor nu l-au inventat comuniștii. Articolele din revista Creștinul barau continuu cu precizie orice tendință atât a statului de a înrobi libertatea adunărilor cât și a celor slabi sau influențați (să nu zic intruși) din adunări de a primi directivele. Postez un alt articol al fratelui Florea Moisescu în care fratele arată cu pilda adunării din Ierusalim că nu trebuie vândută libertatea de frica prigoanei. sursa: revista Creștinul, nr. 1, anul VII, 1934 Este instructiv acest articol pentru că pe vremea comunistă înșelăciunea cu care au fost ademeniți mulți a fost tocmai păstrarea deschisă a bisericilor. De fapt comuniștii nu doreau martiri ci grupuri obediente.

ADUNAREA DIN IERUSALIM, ÎNCHISĂ…
„Faptele Apostolilor” 18.Lucrurile merg foarte bine la Ierusalim! Vestirea Evanghelieiare un timp de izbândă, aşa cum numai după trecerea a 14—15veacuri, îl are iarăşi — de data aceasta, în Europa — după hotărârealui Dumnezeu. Un mare număr de Evrei cred în Domnul Isus şi-Lprimesc ca Mântuitor, cu toată împotrivirea şi oarecari prigoniri alereligiunei sprijinită, la cerere — aşa cum se întâmplă . adesea, pretutindeni— de autoritatea pământească, civilă. In faţa acestor izbânzi,Satana punându-se pe gânduri, poate îşi va îi zis plin de mânie :„Eh, cum adecă! După ce slujindu-mă de lume şi ajutat de religiuneaşi religiositatea pământească a celui mai evlavios şi luminatpopor, am izbutit să fac ca Isus Hristos să fie răstignit, acum, poftim,să văd cu ochii mei atâta mulţime de oameni întorcându-se la Dumnezeuşi primind în numele şi prin credinţa Celui înviat din morţi,scăparea de sub robia mea şi din osânda vecinică de care eu celdintâi voi avea parte! Ah, asta n’o înghit eu aşa uşor, domnilorîntorşi Ia Dumnezeu şi maicuseamă voi, ăştia, vestitorii Evanghelieipe care nu o pot suferi! La lucru, deci….!
“Zis şi făcut! Acela pe care Domnul Isus ni-1 numeşte „Ucigaşuldela început şi tatăl minciunii” (Ioan 8), începe lupta aşa cumîi este obiceiul. După ce în chip făţarnic, prefăcându-se în apărătoral lui Moise, al lui Dumnezeu, al Templului şi al Legii (F, Ap. 6,11—14), face pe de o parte ca Ştefan, robul şi martorul lui Dumnezeu,să fie ucis cu pietre, iar pe de altă parte să se deslănţuiascăo mare prigoană împotriva Adunării creştine din Ierusalim (8, 1)
….Şi Capul acestei Adunări — Domnul Isus, Capul întregei SaleBiserici — găseşte de trebuinţă să îngăduie prigoana aceea, cea dintâiprigoană serioasă dintre prigoanele prin cari Biserica va avea săle sufere din partea lumii pe care Dracul se pricepe s’o întrebuinţezeîn fel şi chipuri în paguba copiilor lui Jumnezeu. Dar pentru ce agăsit Domnul cu cale să îngăduie prigoana aceea? De sigur, pentrucă — între altele — credincioşii cari, după coborârea Duhului Sfânt,începuseră să se simtă bine toţi fiind împreună la Ierusalim, trebuiausă înceapă împlinirea poruncii Mântuitorului: aceea de a-i sluji camartori, nu numai în Ierusalim, ci deasemenea şi „în toată Iudeia, în Samaria şi până la marginile pământului” (F. Ap. 1, 8). Astfel, slujindu-se de însăşi răutatea Diavolului, Dumnezeu lucrează la atingerea scopului Său, pe care credincioşii lăsaţi în pace, l-ar fi putut dauitării sau cel puţin să-1 întârzie:
1. Ca Evanghelia împărăţiei să fie vestită şi prin toate părţile Iudeiişi în Samaria, unde multe suflete au şi primit pe Domnul (F,Ap. 8, 1—17, 25).
2. Ca Evanghelia să fie vestită şi mai departe: acelui sărmanEtiopian, prozelit, care astfel luminat a şi primit pe Domnul ca Mântuitor(8, 26—39) şi desigur că-L va fi dus şi în ţara lui.
3. Ca Evanghelia să fie vestită şi mai departe… păgânilor, pânăla marginile pământului : ofiţerului roman, Corneliu, şi celor împreunăcu el, apoi în Fenicia, la Cipru, în Cilicia, Antiohia, etc. (F. Ap.cap. 10 şi 11).*

Insă — vedeţi d-voastră — că în Ierusalim este o Adunare creştină,o Bisericuţă a Domnului, Acolo, după câţiva ani, regele Irod-Agripa — om foarte zelos pentru religiunea Iudeilor şi doritor să fie pe placul lumei — începe şi el (în anul 41) o prigoană împotrivaAdunării care până atunci se bucurase de linişte. El pune manile peunii din fraţi ca să-i chinuiască şi chiar ucide cu sabia pe Iacob fratelelui Ioan, apoi văzând că este pe placul poporului, închide şi pePetru, hotărît ca după Paşte să-1 ucidă în public.
Adunarea — sau mai bine zis: casa de adunare —este închisă.Fraţii şi surorile noastre nu se mai pot de acum aduna nici pentrurugăciune, nici pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, acolo în„odaia de sus” din casa binecunoscută de locuitorii Ierusalimuluiit Ap. 1, 12, 13,-2, 1, 5, 14, 37; 4, 23, 31 ; 5, 9—11).
Din cauza aceasta, credincioşii se adună cum pot şi pe undep o t : mai ziua, mai noaptea, astăzi aici, mâine în altă parte, pentru ase ruga, pentru a se aduna în jurul mesei de amintire a morţii Domnuluişi chiar pentru a vesti celor doritori Cuvântul Evangheliei.Acum, de o pildă, Biserica din Ierusalim este adunată în casa femeii,Măria mama lui Ioan zis şi Marcu. Acolo, în o casă locuită de oameni,Biserica („cei mulţi, adunaţi laolaltă”) strigă către Domnul,ea stăruieşte, ea aşteaptă totul de sus, ştiind că în schimbul libertăţii„cultului” care ar cere-o, li s’ar pune unele condiţiuni pe carinu le-ar putea primi, deoarece astfel ar necinsti şi numele de „creşti n i ” cari îl poartă, şi calitatea de copii ai lui Dumnezeu pe cari oau, şi Evanghelia dăruită lor ca o călăuză sfântă şi credincioasă,precum şi pe Acela al cărui cuvânt, dorinţă şi autoritate dumnezeiască,Ie este cu neputinţă să Ie tăgăduiască, călcându-le. Biserica(credincioşii împreună) se roagă şi se încrede în puterea desăvârşităşi în voinţa înţeleaptă a Domnului, Ea nu intră la tocmeală cu lumeain privinţa rânduielelor dumnezeeşti de slujire şi închinăciune, nicica să-şi rânduiască altfel felul de a se conduce ca Adunare (Prov.30, 27) — adecă, ea nu îngăduie lumii să-şi bage nasul, acolo undeflu-i fierbe oala! — ştiind că dându-i astăzi ceva din cele sfinte, mâineva trebui să-i mai dea ceva, şi tot aşa mai departe…
Fraţii şi surorile din Ierusalim, ştiu bine că trebue dat Cezaruluice este al Cezarului — şi-i dau bucuros totul ce i se cuvine — însănu ştiu şi nici nu voiesc să ştie a-i da ceva din ceeace se cuvine ada lui Dumnezeu. Iată pentru ce — cetăţeni supuşi, vrednici, isteţi şide bunăcredinţâ iată de Cezarul — ei privesc tot înainte cu o neţărmuritădragoste şi încredere, la Domnul şi Mântuitorul lor, punândpreţul cuvenit pe cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare ca stăpânulsău ; dacă M’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni /”De aceea, oricât de doritori de libertate sunt fraţii şi surorile noastredin Ierusalim — şi este firesc să fie aşa! — nici prin gând nu le treceînsă s’o aibă, plătind-o cu primirea vreunui punct din o eventuală„Decizie” a regelui Irod-Agripa (sau măcar „ministerială”) care arputea ştirbi autoritatea întreagă a Domnului, precum şi ceva din rânduieieleDuhului Sfânt. Fraţii şi surorile din Ierusalim, îşi aduc bineaminte, că doar acum câţiva ani, celălalt Irod (Irod-Antipa) a despreţuitşi şi-a bătut joc de Domnul lor, împreună cu ostaşii săi (Luca23, 6—11); şi acum să îngăduiască ei oare ca lumea să hotărascăorganizarea lor şi felul cum înţelege ea ca ei să se conducă? Şioare dela lume să capete „autorizaţia” unii dintre fraţi ca să poatăvesti Evanghelia? Iată ce nu voiesc ei!,…
Fraţii şi surorile din Ierusalim, sunt o leacă prigoniţi.

Plasa ritualismului, o capcană comodă (închinarea la oameni sau Moabul netulburat)

”Iată de ce, zic, īmi plec genunchii īnaintea Tatălui Domnului nostru Isus …” Efeseni 3:14

”Dar Petru l-a ridicat și a zis: “Scoală-te, și eu sunt om!” FA 10:26

Am mai scris despre acest subiect. Stărui asupra lui pentru că la un moment dat pe calea credinței, fiecare din noi se va lovi de acest idol. Unii îi zic idolaș. Alții argumentează că ”un  idol e totuna cu nimic” deci trebuie ignorați toți. ”Să nu ne împiedicăm în detalii, mântuirea oamenilor e mai importantă”.
Ieri a fost ziua  în care un frate care a ”ieșit din tabără”, a părăsit denominațiile, a mărturisit zădărnicia acestor fabricații omenești, ieri zic, a fost fratele la un templu, s-a lăsat să se facă asupra lui taina căsătoriei, a îngenunchiat înaintea unui om (nu înaintea tronului de Har), a așteptat ca oareșcare influență mistică, religioasă să se reverse din degetele unsului prin părul său spre lăuntricele taine ale sufletului netulburat din tinerețea lui. Fratele va zice că nu crede în aceste ritualuri, dar le-a făcut de ochii lumii, că ”ce vor zice rudele”?
Îi spun eu ce gândesc rudele, mai ales cele necredincioase. Rudele ortodoxe cred în ritualuri. Ritualurile sunt efectuate de popi. Păcătoși, nu contează, important e să aibă uniforma și locul sfânt, templul. Pentru rudele necredincioase Harul nu vine prin credință ci prin mâinile lui popa, sfinția-sa. Desigur rudele necredincioase sunt ingăduitoare, înțeleg că alții au altă religie. Ce înțeleg? Înțeleg că alții au alt fel de popă, care transmite și ăla ceva, e foarte bine, suntem diferiți nu!
Cum vine harul?
Cum se pogoară credința?
Prin auzire? Nici vorbă!
Prin mâinile altui fel de ”sfinția-sa”.
”Săru-mâna părinte!”
Asta am vrut să vă spun.

PS  Am pentru ”fratele” o listă cu preasfinte locuri în care preasfinți preasfințesc cu mâinile capuri ce poartă pe lateral urechi de neauzit.

” De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu,  învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.”

Necazurile lui Molinos (legat de misticismul catolic)

„Biserica a persecutat numai două grupuri de oameni. Pe cei care nu au urmat învăţăturile lui Isus Christos şi pe cei care le-au urmat!”
Will Durant

”Există o linie a creştinilor, care au fost în afara romano-catolicismului sau protestantismului, creştini, care s-au întâlnit fără formalităţi, care nu s-au întrunit în clădiri de biserici, care au fost foarte puţin organizaţi sau chiar fără nici o organizare. Până în ziua de astăzi protestanţii şi catolicii privesc la fel de înspăimântaţi la afirmaţia făcută adesea de către aceşti credincioşi ciudaţi cum că nu este necesar să-ţi organizezi credinţa în jurul ţinutei de paradă, a serviciilor bisericeşti de duminica dimineaţa, a predicilor, a amvoanelor, a clădirilor, etc., etc., pentru ca Dumnezeu să te desăvârşească în Christos. Să îndrăznească Molinos, sau quakerii, sau bretherenii (comunităţi de credincioşi care îşi spuneau „fraţi” – n. tr. ) să vină cu o asemenea idee… şi ajung să aibă o mulţime de necazuri. Se pare că cei din Biserica Romano-Catolică – şi chiar şi cei de origine protestantă – care se apropie mai mult de Domnul ajung să-şi piardă interesul în ritualurile exterioare, în ceremonii şi tradiţii… şi ca urmare, să intre în bucluc.  Dragă cititor, puţini au avut atâtea probleme ca Michael Molinos!”

Epoca în care a trăit Michael Molinos

Când iau stiloul în mână pentru a scrie despre Michael Molinos, sunt conştient că am de-a face cu unul din cele mai controversate figuri ale istoriei bisericii. De aceea, simt nevoia prezentării cadrului istoric în care a trăit. Fără acest context, nu este uşor de înţeles viaţa lui. Biserica Romano-Catolică are un nume pe care îl dă acelora, care sunt interesaţi de o umblare mai profundă cu Domnul; oamenii aceştia sunt numiţi mistici, un termen aproape cu totul străin pentru urechea unui protestant. (Aş adăuga că acest cuvânt, mistic, numai printr-o interpretare într-un sens prea larg poate fi considerat ca fiind biblic.)¤ Molinos a fost catolic, şi pentru că a fost devotat şi interesat de adevărurile profunde ale credinţei, el este considerat de istorici ca fiind un mistic catolic.

Ce încearcă să exprime termenul acesta? De regulă, se referă la cineva, care se roagă foarte mult şi care acceptă învăţăturile tradiţionale ale Bisericii Romano-Catolice referitoare la misterele lui Dumnezeu. Însă o astfel de definiţie este prea simplă. Misticismul a jucat un rol foarte important, complicat şi de durată în istoria şi tradiţia lumii Romano-Catolice. Biserica Romano-Catolică a îngăduit întotdeauna ca între membri ei să fie mici grupuri de oameni, care să fie foarte îndrăgostiţi de Christos. (Este la fel şi cu protestanţii? Cine ştie! Vom afla când vom avea prima noastră mişcare de acest fel!) În secolul al şaisprezecelea mişcarea aceasta, care căuta „o viaţă mai profundă”, în stil Romano-Catolic, şi-a atins apogeul. Cele mai remarcabile figuri ale acelei epoci sunt Ioan al Crucii şi Tereza. Probabil că oamenii aceştia vor rămâne pentru totdeauna cu mult deasupra tuturor celorlaltor mistici pe care i-a cunoscut istoria Bisericii Romano-Catolice.

Acum, este ceva foarte interesant: Tereza şi Ioan al Crucii au fost amândoi spanioli. Şi de ce a originat în Spania cea mai mare şi mai profundă mişcare de acest gen din catolicism?

Pentru a înţelege răspunsul trebuie să privim la rădăcinile misticismului Romano-Catolic. 

Fericirea fericirilor este să fi răstignit cu Cristos

“Dorinţa ta ar trebui să fie moartea vieţii tale de dragul Lui. Calea Domnului tău nu a fost dulce şi uşoară! El nu te-a invitat niciodată la aşa ceva.
Dacă Mă urmează cineva, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
Pentru ca creştinul să fie una cu Christos, trebuie să-L urmeze în suferinţă. Săîncepi să guşti dulceaţa dragostei divine, o vei face pentru un timp scurt, pentru căduşmanul va pune în inima ta dorinţa de a merge în deşert şi de a trăi acolo singur înaintea Domnului. Duşmanul se amestecă în gândurile tale spunându-ţi că acolo vei putea să trăieşti înaintea lui Dumnezeu fără piedici şi – drept rezultat – vei contiua să te simţi bine în rugăciune. Aceasta reflectă o lipsă de maturitate în înţelegerea căilor Domnului. Şi arată că Îl vrei pe Domnul din cauza plăcerii şi simţămintelor plăcute pe care le ai în prezenţa Sa. Sunt mulţi creştini, care au primit revelaţii extraordinare de la Domnul, viziuni mari şi înţelegeri profunde ale unor adevăruri mintale adânci. Cu toate acestea, ei nu înţeleg în profunzime secretele ascunse pe care le descoperă acei, care trec prin încercări şi necazuri mari.
Ce binecuvântare este pentru sufletul tău să fie supus!
Şi ce onoare este să fie dispreţuit. Ce înălţare este să fie trântit jos. Ce mângâiere este să sufere. Ce cunoştinţă profundă este când e privit ca nepriceput. Fericirea fericirilor este să fii răstignit cu Christos. Acesta a fost lucrul, pe care apostolul Pavel l-a înălţat atât de mult: „Departe de mine gândul să mălaud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Christos.”
Lasă-i pe alţi credincioşi să se laude cu bogăţiile, cu importanţa, cu desfătările,şi stima pe care unii o acordă credinciosului plin de succes. Dar pentru noi, nu este o cinste mai mare decât să fim lepădaţi, dispreţuiţi şi crucificaţi împreună cu Christos.”
Citat din cartea: Ghidul spiritual de Michael Molinos(sec 17). Toata cartea la:http://seedsowersdownloads.com/free_downloads/Romanian/SpiritualGuide-Romanian.pdf

-repostare de pe blogul vechi, 25 dec. 2007