Istoria unui rob al lui Hristos (Viata fr. Mia Iovin, 500 pagini)

Istoria unui rob al lui Cristos . pdf 

CHEMAREA LA SLUJIRE

Am absolvit Liceul Economic in primavara anului 1945, iar doua luni mai tarziu am luat si Diploma de Bacalaureat. Intoarcerea mea la Dumnezeu a avut loc un an mai tarziu, printr-o minune dumnezeiasca. Fara indoiala, a fost cea mai mare experienta a vietii mcle.

In cursul acelui an am lucrat cu tatal meu la munci agricole cum ar fi: cultura graului, porumbului, rosiilor si a pepenilor. Pe la sfarsitul verii, o cunostinta ma opreste pe strada si imi ofera posibilitatea unui serviciu de contabil, la Industria Agricola Ardeleana, o fabrica de spirt si drojdie si o moara de macinat grau, imensa, cu 52 de valturi. Cel ce imi facu oferta era presedintele Sindicatului Alimentar din Arad, de care apartinea si fabrica mentionata mai sus, si care inca mai era propietatea baronului evreu Francisc Neuman.

Odata angajat, am luat la cunostinta ca voi lucra pe post de contabil, scos din productie pentru a conduce contabilitatea Sindicatului Alimentar din Arad. Din cauza pozitiei mele active pe linia de credinta, curand am devenit tinta de atac a activistilor partidului comunist, asa ca in luna septeinbrie 1947 am fost cap de lista la comprimarile de personal (primele de la instalarea regimului).

Tanar si fara experienta, ramas fara serviciu, la mai putin de un an de la angajare, nu mi-a fost usor, riu pentru ca nu aveam ce manca, ci din pricina conflictului de principii, eu un crestin convins, vis-a-vis cu regimul comunist ateu, care a ajuns sa controleze efectiv toate compartimentele de viata din tara. Cerul viitorului meu a fost deodata acoperit la orizont de nori negri, dar credinta imi spunea ca viitorul meu este in mana lui Dumnezeu, Tatal Domnului Isus Hristos, care era si Tatal meu! Eram convins inca de pe atunci ca nimic nu

se face sub soare fara voia Lui. In planul lui Dumnezeu totul este sub un control desavarsit, nimic nu-I scapa din atentie. Asa i-a asigurat pe ucenici Domnul Isus, cand le-a spus sa nu se teama, caci nici o pasare nu cade la pamant fara voia Tatalui. Cat despre ucenicii Lui, chiar toti perii din cap le sunt numarati (Matei 10:29-31). Astfel, Insusi Domnul Isus veghea asupra robului Sau ca sa nu-1 cuprinda frica si cu atat mai putin disperarea. Acest fapt a ajuns sa fie o constanta a vietii mele de credinta de 56 de ani.

Am continuat neabatut partasia vie cu cei credinciosi, luand parte activa in lucrarea lui Dumnezeu, cu si mai mult foc si zel, nu de la om, ci de la Domnul! Trezirile spirituale au luat mare amploare la Arad si de acolo au inceput sa se extinda si in alte regiuni din tara. Duhul Sfant lucra cu putere la mantuirea sufletelor si la cresterea lor in cunoasterea Sfintelor Scripturi, prin barbati credinciosi, daruiti de Domnul, cat si prin noii convertiti, prin marturii personale de la om la om. De remarcat era faptul ca nu prin pastorii din biserici se facea aceasta lucrare, chiar daca unii dintre ei participau la strangerile neoficiale de grupuri de rugaciune. Initial, lucrarea de trezire incepuse in Adunarea “Speranta”, in fiecare luni seara, dar curand s-a raspandit si la celelalte adunari din Arad.

La vreo luna de zile dupa ce am ramas fara serviciu, un eveniment deosebit a avut loc in viata mea. Era o zi de luni seara, pe la sfarsitul lunii octombrie 1947. La sfarsitul orei de partasie, la care participasera in jur de vreo 40 de persoane, majoritatea tineri, fratele Dumitru Sida, cumnatul fratelui Vasile V. Moisescu, ne citeste o scrisoare venita de la fratele Ilie Marza, pastor al bisericii din Deva, pe care il cunosteam de cativa ani si eu. Mesajul scrisorii era relativ scurt si la subiect: “Fratilor din Arad, am auzit ca Dumnezeu v-a binecuvantat cu treziri spirituale si multe sufiete s-au pocait

si

s-au intors la Dumnezeu. In judetul Hunedoara este un mare camp de lucru cu Evanghelia si sunt putini lucratori. Daca este dintre voi cineva, care este liber si are pe inima lucrarea lui Dumnezeu, sa vina in judetul Hunedoara si sa ne ajute!” In timp ce auzeam mesajul scrisorii, inima a inceput sa-mi bata cu putere in piept. O voce imi spunea in cuget: “Raspunde la chemare, doar tu esti liber!” In acelasi timp o alta voce imi spunea: “Fii cuminte si nu zice nimic. Doar tu

stii ca nu esti bun pentru asa ceva. Abia te-ai intors la Dumnezeu, n-ai ajuns sa citesti Biblia nici macar o singura data cum trebuie de la un capat pana la celalalt, teologie nu stii, nu ai facut studii la nici un seminar teologic.” Acest al doilea glas mi s-a parut foarte real

si

convingator. Singurul element care il implineam din scrisoarea citita era acela ca eram liber, deoarece comunistii m-au dat afara din serviciu, iar obligatii familiale sau de alta natura nu aveam.

Deoarece nimeni nu a raspuns la prima intrebare pusa, fratele Sida repeta intrebarea, daca cineva este gata sa raspunda la chemarea venita din judetul Hunedoara, dar din nou o tacere apasatoare s-a asternut peste toti cei prezenti. Inima imi batea si mai cu putere in piept. Cele doua voci auzite la prima intrebare persistau in launtrul meu cu mai mare intensitate. Prima imi spunea: raspunde DA!, pe cand cealalta se opunea cu indarjire. Toate acestea s-au petrecut in fractiuni de secunda si m-am trezit deodata ca am zis: “Fratilor, eu sunt liber si sunt gata sa raspund favorabil acestei chemari.”

A fost o explozie de bucurie pentru toti cei prezenti si am ingenunchiat pentru rugaciune. S-au rugat pentru mine si m-au incredintat in mana cea buna a Domnului. Indata au facut si o colecta de la om la om, pentru bani de drum, si au promis ca ma vor sustine in rugaciune. Mi-am luat ramas bun de la frati si ziva urmatoare eram in drum cu trenul spre Deva. Cunoasteam orasul Deva si familia Marza, unde mai fusesem cu cativa ani inainte, ca si strada Titu Maiorescu Nr. 10, la o distanta de cateva minute de gara.

Ma gandeam ca fratele Ilie Marza ma va retine un timp langa el, ca sa ma introduca intr-o lucrare pe care nu o mai facusem si pentru care nu aveam nici o instruire. Spre surprinderea mea, fratele Ilie imi spuse: “Nu aici! Te duci cu primul tren spre comuna Pui. Acolo sa-1 cauti pe dirigintele de posta, care este un frate credincios,

si

pe sotia lui, si ei iti vor spune ce ai de facut mai departe.” Iata-ma din nou in tren, dar de data aceasta spre o tinta cu totul necunoscuta. Asa cum spune cantarea:Plecam pe cai necunoscute, In marea lucrare-a Domnului, Ca sa vestim solia sfanta A revenirii Lui.

 

Cor: Astfel urmand calea lui Isus,

Stim ca in curand El va veni de sus;

 

Stim ca Domnul nostru va veni de sus, Ca sa ne ia la El.Plecam sa aratam in lume, Iubirea cea mare-a Domnului. A lumii piedeci si pacate, Nu ne vor tine-n loc.

 

Trebuie sa spun ca eram nespus de fericit, sa stiu ca am ajuns sa calc pe urmele sfinte ale Domnului Isus, ale sfintilor apostoli si ale tuturor celor care au auzit si au primit marea insarcinare, pana in zilele noastre, asa cum este scrisa de evanghelistul Matei in capitolul 28:19-20.

`Duceti-va in toata lumea Sifaceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui, al Fiului Si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin.” Ma simteam atat de mic, de marunt, in fata unei istorii atat de grandioase, scrisa nu cu cerneala, dupa cum scrie si apostolul Pavel: “Voi sunteti epistola noastra, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii. Voi sunteti aratati ca fiind epistola lui Hristos, scrisa de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneala, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niste table de piatra, ci pe niste table cari sunt inimi de carne”

 

 

 

(2 Corinteni 3:2-3). Marit sa fie Domnul!

Am ajuns la Pui spre seara si am gasit, fara mare greutate, Oficiul Postal. Acasa am gasit-o doar pe sora. M-am prezentat cine sunt, i-am spus ca am venit trimis de fratele pastor Ilie Marza si ca de la sotul ei voi afla ce am de facut mai departe. Cred ca au fost anuntati prin telefon de sosirea mea si sora, fara, zabava, mi-a spus: “Nu aici este destinatia finala..” Trebuie sa continui drumul pe jos pe valea Streiului, (un paraias care coboara din muntii Carpati si se varsa in raul Mures, intre orasele Deva si Simeria). Nu mi-a fost usor sa stiu ca trebuie sa continui drumul de unul singur, mai ales ca noaptea se apropia cu pasi repezi. Dar, cum un proverb romanescspune asa: “Calatorului ii sede bine cu drumul”, mi-am luat inima in (f inti si am plecat spre satul Crivadia, de care nici nu auzisem pana atunci. Punct de reper mi-a fost dat Biserica Baptista din satul Crivadia, care era pe vadul apei.

Am facut o buna bucata de drum, marsaluind de unul singur pe jos si noaptea m-a apucat de-a binelea. Eu am iutit pasul vazand ca se apropie noaptea, dar asta nu m–a ajutat sa o pot evita. Streiul era strajuit si pe un mal si pe celalalt de niste plopi inalti. Un vant destul de tare batea dinspre munti, suierand printre crengile si frunzele plopilor. La asta se adauga si sunetul sipotului facut de apele desfasurate ale paraului, care in drumul lor navalnic se izbeau de pietrele de munte din albia lui. Era o noapte neagra de intuneric, cu cerul acoperit de nori, si nici o licarire de lumina nu se arata de nicaieri. Un fior de neliniste se strecurain sufletul meu, mai ales cum vedeam siluetele inalte ale plopilor incovoiate de vant si cu gemete ca de om. Totul parea de-acum ceva fantastic si sinistru. Curajul care ma insotise pana acum ma parasi ma simteam tare singur…

Vocea pe care o auzisem cu o seara sau doua in urma s-a facut din nou auzita. M-am oprit in loc. “Unde mergi, tinere? Nu era mai bine sa-ti fi vazut de treaba, sa nu te avanti, sa fi ramas acasa? Ce te faci acum?” Aceste vorbe din launtrul meu mi se pareau adevarate. Mi-a venit un gand sa ma intorc din drum si pana la Arad sa na ma mai opresc.

Mi-am adus aminte insa de Iacov, care in drum spre Haran a ajuns intr-un loc unde 1-a apucat noaptea si era singur. Si-a pus o piatra capatai si a adormit. Visul lui cu scara rezemata de pamant si cu varful pana la cer 1-a uimit. Ingerii lui Dumnezeu se suiau se coborau pe ea. Domnul, care statea deasupra ei, i-a vorbit si i-a facut fagaduinte de valoare eterna in istoria sacra. Iacov i-a pus locului aceluia numele Betel: “Casa lui Dumnezeu” (Genesa 28:10-22). A fost intarit in credinta si si-a continuat drumul spre tinta dorita.

Ispita intoarcerii mele din drum a fost de scurta durata. M-am oprit si am inceput sa ma rog. Cel ce a vegheat asupra lui israel (Iacov) atunci, si care a facut fagaduinta: “Eu

voi fi cu voi in toate zilele, pana la slarsitul veacurilor”,

cand a dat ucenicilor marea insarcinare, mi-a venit indata in ajutor. Negura si ceata care

ncercat sa ma impiedice de a merge inainte spre tinta s-au risipit. Increderea si bucuria slujirii mi-au cuprins din nou inima. Marit sa fie Domnul! Mi-am continuat drumul si, spre uimi rea mea, departe de tot au aparut niste lumini in noapte. Cand m-am apropiat, am distins ca erau niste ferestre cu partea de sus boltita, asa cum erau de obicei la cele mai multe cladiri de biserici. Mi-am zis: “Am ajuns la tinta dorita!” Credeam ca in seara aceea era programat vreun serviciu de evanghelizare.

Am intrat inauntru si acolo imi intinse mana un singur frate care era prezent. El ma astepta pe mine si mi-a spus ca nu la Crivadia este destinatia mea, ci vine cu mine sa ma insoteasca pana la BaruMare. Acolo, in seara aceea se tinea un serviciu de evanghelizare. Eram bucuros ca aveam un insotitor un frate credincios. Am inteles cate ceva din ratiunea pentru care Domnul Isus a randuit ucenicii doi cate doi, pentru lucrarea misionara. In cartea Ecclesiastul 2:9-10 sta scris: “Mai

bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor.” Iar in versetul 12 completeaza: “Si

daca se scoala cineva asupra unuia, doi pot sa-i stea impotriva; si funia impletita in trei nu se rupe usor”.

Ajunsi la Baru-Mare, adunarea s-a tinut in casa mare si noua
a unui frate, care era plina pana la refuz, iar in curte, la geamurile
deschise, multi stateau ciorchine, vrand sa asculte Cuvantul lui
Dumnezeu. Cel care vorbea era binecunoscutul frate Simion Orbul;
asa il stiau fratii, caci era nevazator. Am ramas profund impresionat
de ce mi-a fost dat sa ascult, deoarece el era un frate daruit de
Dumnezeu in propovaduirea Cuvantului, cu o traire, marturie si
experiente de exceptie in viata de credinta. Dupa ce dansul a
terminat, mi s-a dat si mie cuvantul, primind astfel botezul foculu i
de evanghelist, la care ma chemase Dumnezeu. Aveam sa stiu curand
ea Domnul pregatise pentru mine, cu multa grija si indurare, locul si
pe robul Sau slujitor, fratele Simion, chiar de la inceputul lucrarii
mele misioanare, de la care aveam sa invat si sa aud multe lucruri
de valoare, care m-au crescut spiritual si m-au intarit in credinta.
Dupa ce am terminat cu servirea mesei, aproape de miezul
noptii, familia gazda ne-a condus in odaia de sus, spatioasa, cu
doua paturi alaturate si cu un bec electric in tavan in mijlocul came-

rei. Ma simteam frant de oboseala si abia am asteptat sa ma asez in pat, la orizontala, dupa atatea drumuri parcurse in acea zi, cand cu trenul, cand marsaluind pe jos. Am fost convins ca voi dormi curand, dar nu a fost asa…

Vantul suiera cu putere afara si patrundea prin geamurile noi, neetansate, pana in paturile noastre, dar buna noastra gazda ne-a prevazut pe fiecare cu cate doua paturi noi, groase, din lana alba, care ne-au fost de mare folos. Gazda, la retragerea din camera, nu a stins lumina. Se gandea probabil ca am s-o sting eu, deoarece fratele Simion nici un caz nu avea nevoie de lumina. insa asa a fost randuit de Domnul, ca sa pot vedea eu un spectatcol nocturn, cum nu mai vazusem niciodata pana atunci si nici nu mai aveam sa vad. Fratele Simion a inceput o veghere de noapte, somnul mi-a fugit, ca si oboseala, si eram numai ochi si urechi.

Dupa ce s-a rugat in tacere, a deschis Biblia Braille (pentru nevazatori) si plimbandu-si degetele pe pagina Bibliei a citit un text, fara glas. Apoi a inceput sa se plimbe inainte si inapoi prin mijlocul camerei, cu scopul de a medita asupra textului citit. In timp ce il priveam, deodata fata i s-a luminat de o bucurie sfanta, venita din alta lume, si a cazut in genunchi pentru rugaciune, spre a-I multumi Domnului pentru revelatia din Cuvant. S-a sculat si a continuat meditatia si plimbarea, si o noua iluminare a fetei 1-a facut sa cada din nou in gen nuchi. Acest lucru s-a intamplat de mai multe ori… Totul s-a petrecut in liniste si tacere deplina. A urmat ultima plimbare, cand cu o voce domoala a inceput sa cante cantarea:

La miezul noptii va veni, Isus, cu pas domol Si vai de cel ce-I va gasi pierdut cu suflet gol; O lumea asta de nevoi cum a orbit acum, Crezand ca lumea de apoi a-ntarziat pe drum.

Fiestecare-n drumul lui sa-si puna-al vietii gand, Ca sa-1 arate Domnului, cand va veni curand.

Din somn treziti-va, sculati, caci va pandesc dureri; Si unul pe-altul va-ndemnati la sfinte privegheri.

Deci suflete, fii gata, treaz, o clipa nu dormi, Caci trece Mirele chiar azi si daru-ti vei primi. Venirea Lui s-apropiat sa treaca judecand.

O, suflet, tine-te curat, caci poti cadea oricand.

N-am cuvinte sa exprim ce impresie profunda a factit asupra mea acest serviciu de noapte la care am fost singurul martor de pe pamant, dar sunt convins ca a fost un spectacol vrednic si de fiintele Inalte din cer (Efeseni 3: I 0; 1 Petru l :12). Desi stiam aceasta cantare de mic copil si o cantam si eu adesea cu adunarea, de data aceasta era cu totul noua si gandurile cuprinse in ea mi-au rascolit toata fiinta cu o teama sfanta si dor de asteptare a venirii Mirelui Ceresc, Domnul Isus Hristos. In veci sa fie marit Numele Lui! Tarziu de tot am adormit si eu. Dimineata m-am trezit din somn, in timp ce fratele Simion citea, cu voce tare, cuvintele din Evanghelia dupa Matei la capitolul 3:10-12:

“Iata ca securea a si fist infipta la radacina pomilor: deci, orice pom care nu face roada buna va fi taiat

 

 

 

aruncat an loc. Cat despre mine, eu va botez cu apa„spre pocainta,- dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine, eu nu sunt vrednic sa-I duc incaltaminiele. El va va boteza cu Duhul Sfant cu foc. Acela isi are lopata in rnana, isi va curati cu desavarsire aria si Isi va strange graul in granar,. dar pleava o va arde intr-un foc care nu se stinge.

 

Dimineata, dupa micul clejun, am Impartasit Impreuna multe lucruri cu fratele Simion si familia gazda. Printre altele am Inteles ca fratele Simion iubea cartile. Obisnuia sa cumpere cate o carte buna, spirituala, pe care i-o daruia aceluia care voia sa i-o citeasca. Avea o memorie fenomenala. Putea sa redea toata cartea dupa o singura lectura. De asemenea, aveam sa iau cunostinta de faptul ca pe genunchii lui erau niste bataturi groase in piele, datorita deselor sale ingenunchieri, cum vazusem si eu in noaptea de veghe.

in cele ce urmeaza, doresc sa amintesc si unele experiente unice din viata fratelui Simion Orbul, vrednice de slava lui Dumnezeu. Fiind iubit de frati, era invitat in diferite Adunari pentru a vesti Cuvantul lui Dumnezeu. De fiecare data, cate un frate ii slujea de calauza si ajutor. iarna, pe cand trebuia sa treaca peste un

 

 

 

 

r

m

m

unte, ca sa ajunga intr-o comuna unde era asteptat, drumul prin zapada mare era anevoios de strabatut. Deodata, ajunsi intr-un I uminis de padure, sus pe munte, in drumul lor a aparut o haita de I upi, care veneau Inspre ei. Fratele insotitor care a zarit lupii a strigat:

Vai, frate Simioane, ce ne facem? Suntem in pericol, o liaita de lupi vine spre noi. Fratele Simion i-a spus plin de liniste:

Cauta si te salveaza Intr-un copac din apropiere si eu am sa ma rog Domnului pentru protectie si izbavire. Grabeste-te!

Desigur, nu i-a fost usor fratelui insotitor sa-I lase singur in lata lupilor flamanzi, dar la insistenta fratelui Simion s-a catarat intr-un copac, de unde privea plin de teama la ce anume avea sa se intample. Fratele Simion a ingenunchiat in zapada si a inceput sa se roage pentru interventia Domnului cu Ingerii Lui. La o anumita (I istanta de ei, ca la o comanda, lupii s-au oprit, cu privirile atintite la omul ingenunchiat din fata lor, si ca la o noua comanda venita de sus, au luat-o in alta. directie… Va puteti inchipui ce judecata a venit in constiinta insotitorului, care a fost spectator la minunea credintei traita de fratele Simion, cat si rusinea pentru necredinta I ui, ca a cautat sa se salvaze in copac. Aceasta experienta ma duce cu gandul la slujitorul lui Elisei, care vazand cetatea inconjurata de armatele siriene, a strigat:

“Ah, Donmul meu, ce vom Jace?”

(2 imparati 6:15). Necredinta vede trupele siriene. Credinta vede tot muntele plin de cai si care de foc in jurul lui Elisei. Credinta da ochi pentru lumea invizibila In care troneaza Dumnezeu.O alta marturie ramasa in memoria celor care 1-au iubit pe

fratele Simion Orbul a fost aceea petrecuta in judetul Arad, prin

anul 1955. In timpul acela a fost gazduit in satul Fibis la familia

Hent. Fratele Hent, care era un bun credincios, Impreuna cu sotia

lui, i-a folosit de calauza in drumurile misionare la Arad si In judet.

Cu acea ocazie, fratele Simion a avut o descoperire dumne-

zeiasca. intr-o dimineata, spune gazdei: “Frate Hent, PUNE-TI

CASA IN RANDUIALA, CACI DOMNUL MI-A DESCOPERIT

CA EU SI CU TINE VOM PLECA FOARTE CURAND ACASA,

PENTRU A FI PURUREA CU DOMNUL!!!” Fratele gazda nu

intelegea ce va sa zica aceasta veste zguduitoare. Era un barbat

voinic si nu suferea de nici o boala. Nu era la orizont nimic care sa

faca plauzibila o asemenea prezicere si nici in cazul fratelui Simion nu era o situatie care sa indice un astfel de sfarsit inopinat. Dar omul lui Dumnezeu a tinut sa repete ce-i spusese, si anume: “Pune-ti casa in randuiala, caci eu si tu vom pleca foarte curand acasa, pentru a fi pururea cu Domnul!”

zi, au sosit cu trenul amandoi in gara orasului Arad, urmand sa faca transbordare spre Chisineu-Cris. Pentru cateva minute, fratele Hentl-a lasat pe peronul garii pe fratele Simion Orbul singur, avand o problema de rezolvat. Gara din Arad este foarte mare si cu un peron larg. Il stiape fratele Simion in siguranta deplina. Intre timp, pe peron s-a facut multa miscare de calatori Si multimea 1-a “imbulzit incoace si ineolo, pana a ajuns prea aproape de linia intai. La intoarcerea pe peron, fratele Hent il gaseste pe cel iubit, caruia i-a slujit de gazda si de calauza, accidentat mortal de o locomotiva care facea manevra pe lin ia intai peron. Indurerat peste masura de mult de acest eveniment tragic, fratele Hent nu a mai vorbit cu nimeni nimic. Si-a pierdut graiul. Ce se stie este ca inmormantarea fratelui Simion Orbul a avut loc la Arad, un mare centru spiritual fratesc crestin, unde sute de credinciosi au tinut sa-i insoteasca cortegiul funerar, slavindu-L pe Domnul. Evenimentul avea sa zguduie si sa rascoleasca multe constiinte de oameni, care se intrebau: “De ce asa?”

Fratele Hent nu si-a mai revenit din socul initial si o saptamana mai tarziu a murit in spitalul din Lipova, fara sa-si fi recapatat graiul, spre durerea famil iei si a sotiei lui iubite, dar cu mangaierea in inimi ca sluga si gazda, ca si maestrul lui, au avut parte de un sfarsit bun in lucrarea lui Dumnezeu, atingand telul in Hristos Isus, Domnul si Mantuitorul nostru. Gloria intreaga este a Lui si bucuria slujirii este a robi lor Lui.

*

*

**

SIMERIA – NOIEMBRIE 1947

De la Baru-Mare m-am intors la Simeria, fara a avea vreo programare. A fost, cred, calauzirea Domnului sa vin la Simeria.

Poatea fost o motivatie personala, din pricina ca aveam unele cunostinte acolo, din vizitele anterioare, pe cand inca nu eram credincios. Inainte de cel de-al doilea razboi mond ial, anexele Bisericii Baptiste din Simeria a functionat si un orfelinat de copii. in anul 1939 am facut o vizita la Simeria, cu o orchestra combinata de mandoline si chitare, formata din tineret, din Arad si Deva. Acolo 1-am cunoscut pe fratele Simion Cure, un om minunat al lui Dumnezeu, care pe vremea aceea era un pedagog al copiilor din orfelinat. Orfelinatul insa a fost inchis, si copiii evacuati, cu ocazia persecutiilor religioase lansate de Biserica Ortodoxa, din timpul regimului antonescian, cand toate bisericile neo-protestante au fost inchise si sigilate in toata tara. Multi credinciosi au suferit persecutii si unii au fost arestati pentru credinta lor crestina.

Fiind abordata problema persecutiilor religioase, in perioada interbelica, anii 1930-1945, si parintii mei si intreaga familie au suferit persecutii sub diferite forme. Tatal meu a facut serviciul la Biblioteca Palatului Cultural din Arad. Din pricina ca s-a pocait, a fost convocat in doua randuri de episcopul Grigorie Comsa in fata unui sobor de preoti, cu scopul de a-1 determina sa se reintoarca la asa zisa “biserica-mama”, religia ortodoxa. in ambele ocazii, i s-au facut oferte generoase, deoarece inainte de a se fi pocait, el dirija corul bisericesc din Arad-Gai. I s-a oferit scolarea tuturor copiilor, casa si pamant bisericesc si promovarea in serviciu. Tafal meu insa nu a putut face concesii in materie de credinta, orice compromisuri fiind considerate o dezonoare la adresa Domnultii Isus Hristos si pierderea vietii vesnice. El s-a argumentat in fata episcopului si a soborului de preoti ca si apostolii altadata cu Cuvantul lui Dumnezeu:

“Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dunmezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dunmezeu” (Fapte 4:19). si: “Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de 0C1- meni!”

(Fapte 5:29).

Reversul a fost cu amenintari grave, ca nu-si va putea scola copiii si isi va pierde si serviciul. Nu au fost vorbe goale doar, ci episcopul Grigorie Comsa s-a si tinut de cuvant.

in cartea scrisa de catre episcop dupa aceea, cu titlul

“Sectele religioase”,

aveam sa citesc si eu mai tarziu cum tatal meu a fost

portretizat 1n doua locuri ca “eretic periculos”. Fratii mei au trebuit sa fie dati la meserii, iar tatal meu scos din serviciul Bibliotecii Palatului Cultural. Singurul care a putut face studii superioare dintre toti copiii am fost eu, deoarece episcopul Comsa a murit curand dupa aceea de cancer. Noul episcop al Aradului a fost Andrei Mager, un om blajin si cu frica lui Dumnezeu. E1 a incercat o atragere a baptistilor la biserica ortodoxa, folosind metode diplomatice.

Odata cu inchiderea bisericilor neo-protestante in luna mai 1942, biserica ortodoxa a invitat, la manifestatia prilejuita de ziva eroilor din acel an, corul mixt al Bisericii Baptiste Speranta, Arad. Echipati in costume nationale, atat pentru barbati cat si pentru femei, procurate din Tara Crisurilor, au inceput procesiunea din piata catedralei ortodoxe, prin centrul orasului, pana la crucea eroilor si inapoi. Corul a evoluat cu doua cantari, in fata catedralei, si anume: Psalm: “Doamne bun, asculta rugaciunea noastra” si “Deasupra tarii zorile rasar”. S-a cantat si eroilor” si alte cantari pe tot traseul procesiunii la “crucea eroilor”. Din acest cor am facut si eu parte.

Episcopul Mager, impresionat de evolutia corului, ne-a invitat si la o receptie in sala festiva a episcopiei, ‘impreuna cu pastorul bisericii. Au avut loc scurte cuvantari, corula fost solicitat sa cante vreo doua sau trei cantari si in final au fost servite dulciuri. Multumirile au fost reciproce, ca o buna martuire pentru acea ocazie, dar compromisuri pe considerente de credinta nu au avut loc din

partea

noastra.

De persecutii religioase am avut si eu parte inca din copilarie. Pe cand aveam 12 ani, eram in clasa a V-a elementara in cartierul Gai, anul scolar 1936/1937. In timpul acela, religia era materie de studiu cu note ca si celelalte materii si era predata de preotullonescu, din cartier. Materialul predat era cuprins in manualul “Morala crestina”. “Nenorocirea” era ca eram dintr-o familie de asa-zisi “pocaiti”, binecunoscuta in cartier, etichetati ca si “eretici”.

Din aceste motive, preotul nu ma putea suferi si ma batea cum nimeni in viata mea nu ma batuse. imi cerea sa tin degetele de la maini impreunate, cu varful unghiilor in sus, iar el imi administra lovituri cu o bucata de lemn, de esenta tare, luata dintr-un scaun. Pe nici unul dintre ceilalti elevi nu-mi aduc aminte fi batut asa.

Dar nu era numai atat. La religie, pe triinestrul 1 si 2 aveam nota 4, fiind in pericol sa raman repetent din cauza religiei, desi aveam note foarte mari la celelalte materi i si eram premiantul clasei.

Aveam ca invatatoare pe doamna Nadejdea Nica, sotia Dr. Botis din Arad. Dansa era originara. din Bucovina-Cemauti. Vazand notele de la religie, s-a alarmat si 1-a anuntat pe directorul scolii, domnul Drincu Ioan. Acesta a convocat in graba un consiliu profesoral si 1-a invitat si pe preotul Ionescu sa dea explicatii. Doamna Nadejdea Nica-Botis tinea foarte mult la mine, caci eram cel mai bun elev al ei, si le-a spus parintilor mei ce anume s-a intamplat la acel consiliu profesoral. Directorul scolii i-a cerut explicatii preotului: “Ce faceti, domnule preot Ionescu, ce se intampla cu Mihail Iovin? Este premiantul clasei si dumneavoastra vreti sa-1 lasati repetent la religie?”

Rezultatul a fost ca pe trimestrul 3, care era ultimul, a invitat toata clasa a V-a la examinare la parohie unde avea si locuinta familiei. De data aceasta a procedat cu totul diferit ca in timpul anului. A facut niste bilete cu subiecte din materia predata si le-a pus pe masa. Cand mi-a venit randul, m-a pus sa trag si eu un bilet cu subiectul din care trebuia sa raspund. Au trecut 65 de ani de atunci, dar nu am uitat subiectul care rni-a revenit mie: “Ce este Biserica?” Fireste, raspunsul meu a fost bun si Domnul lonescu mi-a dat nota 8 pentru trimestrul 3. Astfel: 4 + 4 + 8 –16:3=5,33. Deci nota de trecere si astfel am promovat si eu clasa a V-a elementara. Marit sa fie Domnul!

Sigur, pe vremea aceea eu nu-mi dadeam seama ce anume inseamna credinta si persecutiile pentru credinta. Poate sa fi fost o prevestire, aceea ca aveam sa sufar zeci de ani suferinte greu de imaginat, persecutii, arestari, torturi pana la spalarea creierului, in conditii speciale, din partea regimului comunist ateu din Romania cu faimoasa lui securitate. Poate cineva sa ramana contrariat cand voi spune ca pentru tot ce mi-a fost ingaduit sa sufar, eu zic: “MARIT SA FIE DOMNUL ISUS HRISTOS”!!!

Ajuns la Simeria, am gazduit la cel ce era diaconut adunarii, fratele Radutiu, care avea sase copii, toti feciori. Nu mi-a fost usor sa ma adaptez unor conditii de viata mereu schimbate. Fratele Radutiu m-a repartizat sa dorm intr-un pat cu unul dintre copii. Nu prevedea fratele diacon al bisericii din Simeria ce rost putea avea popasul unui tinerel ca mine iu locuinta lui si cu atat mai putin in Biserica Baptista din Simeria. Ma gandesc acum ca si pastorul bisericii din Deva o fi fost dezamagit, cand m-a vazut pe mine ca raspuns al strigkului sau de ajutor venit de la Arad, pentru lucrarea Domnului din judetu 1 Hunedoara. Cu atat mai putin eu, nu intrezaream ce anume se va intampla cu mine si rostul venirii la Simeria. Stiam un singur lucru bine, ca Il iubeam pe Domnul Isus Hristos Mantuitorul meu, din adancul fiintei mele si ca mi-am predat viata in slujba Lui

si

a imparatiei Lui.

Prima noapte a fost un soc pentru mine. Patul nu avea saltea, ci doar niste scanduri acoperite cu o poneava. Flacaiasul care dormea cu mine se pare ca era obisnuit cu situatia data, in schimb eu m-am sucit si invartit toata noaptea, cand pe o parte candpe alta, de dureri de oase la nivelul mijlocului mai ales. In asemenea conditii mai aveam sa dorm si in casa unui frate minunat, plin de viata si de ravna sfanta, dar care era schilod de o paralizie de la mijloc in jos. Se deplasa foarte greu, dar il caracteriza o bucurie a mantuirii molipsitoare. Dorea cu orice chip sa ma gazduiasca in locuinta lui

si

eu am fost fericit ca am avut bucuria sa raspund favorabil invitatiei lui. Regret ca nu ii mai stiu numele, dar cred cane vom intalni in cer la Domnul. “Nici un sacrificiu nu este prea mare cand este vorba de Numele scump al Domnului Isus si al imparatiei Lui!”

Sambata seara a fost prima strangere a credinciosilor pentru rugaciune, cum era obisnuinta in bisericile baptiste. Spre deosebire de Arad, de unde veneam, cu mare afluenta de popor la serviciile rel igioase, localul era aproape gol. Pe partea stanga a barbatilor au fost doar cinci barbati in varsta, iar in dreapta au fost vreo zecedouasprezece surori, imbraeate in negru, si nici macar un singur tanar sau copil. Un tablou spiritual dezolant al acestei comunitati.

Zitia urmatoare era duminica si atat dimineata cat si dupa masa, mare schimbare nu s-a facut. Cu exceptia orei de rugaciune condusa de un frate din adunare, a trebuit sa slujesc si sa conduc Ora Biblica si Serviciul Divin dimineata, Serviciul de dupa masa si Serviciul de Evanghelizare de seara. Cum am putut face fata si ce oi fi stiut sa predic nu pot sa spun. A fost o minune dumnezeiasca. Domnul

Insusi

o fi inmultit Cuvantul iu gura mea. Ce pot sa spun insa este aceea ca Duhul lui Dumnezeu a lucrat in inimile oamenilor, si in cateva saptamani localut s-a umplut pana la refuz, duminica dupa duminica.

Luerarea peste saptamana se facea si prin familiile celor credinciosi, in afara de serviciile programate. Am simtit mare nevoie de sprijin de la Arad si intr-o duminica au venit trei tineri, care au vestit si ei cu foc ceresc Cuvantul lui Dumnezeu. O mare lucrare de trezire spirituala era desfasurare si, in mod hotarat, nu omul era sursa.

intre tiinp am fost chemat si la Deva in vreo doua duminici. Si acolo Domnut a deschis o usa pentru marturia Cuvantului si au inceput sa se intoarca suflete la Dumnezeu. Dar pentru mine o urgenta o simteam pentru Simeria, unde foamea si setea dupa auzirea

erau mari. Mai ales multi tineri s-au intors la Dumnezeu si Vestea Buna se raspandea de la om la om.

Astfel am ajuns in pragul Sarbatoritor de intruparea Dom-

Ma. simteam vlaguit si stors de orice resurse spirituale. Am hotarat sa ma intorc macar pentru cateva zile in mediul spiritual de la Arad, pentru refacerea si intarirea mea duhovniceasca. Le-am spus fratilor din S imeria de hotararea mea, dar ei s-au intristat si au cautat sa ma determine sa raman, sa nu-i las tocmai de sarbatori. I-am asigurat ca Domnul va purta grija si de ei, ca lucrarea este a Lui si ca propaseste in mainile Lui, ceea ce s-a si intamplat intocmai.

O saptamana intreaga m-am bucurat de partasi i alese cu
t lin Arad, in care duhul meu a fost din nou umplut ca foc ceresc, cu
putere, si Cuvantul lui Dumnezeu mi-a inviorat inima, de care avu-
sem asa de mare nevoie. Poate as mai fi ramas la Arad pentru inca
o saptamana, dar de Anul Nou 1948, in timpul Serviciului Divin de
dupa masa, vine cineva si ma anunta sa ies in curte, deoarece sunt

cautat de niste necunoscuti. Intr-adevar, era o delegatie de trei tineri din Simeria, care au venit

cu

un mesaj pentru mine si care comporta o urgenta. Fratele Ilie Marza, care fusese de sarbatori la Simeria, vazand lucrarea lui Dumnezeu de acolo, impreuna cu fratii au hotarat sa faca un botez pe 6 ianuarie, cu cei ce s-au hotarat pentru Domnul si au primit credinta mantuirii. Ca atare, sa vin imediat la Simeria, pentru pregatirea botezului.

Pe cat de mare mi-a fost surpriza mesajului primit, a fost si bucuria pentru lucrarea pe care Domnul a facut-o in acel oras, ca roada a vestirii Evangheliei lui Isus Hristos, Marele nostru Mantuitor si Domn. Marit sa fie Numele Lui in veci!

Evenimentul a fost unic pentru Simeria. Vestea s-a raspandit prin imprej urimi si in oras si multa lume a venit sa participe. Botezul a fost oficiat de fratele Ilie Marza, numarul celor botezati fiind de vreo 20 de sufiete, fapt ce a prilejuit vestirea cu putere a Cuvantului lui Dumnezeu. Duhul Sfant a condus la pocainta alte suflete in ziva aceea minunata.

Astfel, doua saptamani mai tarziu a urmat un nou botez cu cei convertiti, in numar de 17 suflete, care au marturisit credinta in Domnul Isus. invatatura Bibliei in legatura cu botezul este ca se face prin afundarea in apa, asa cum au practicat primii crestini, nu doar prin stropire, cum fac unele religii. Afundarea in apa simbolizeaza o moarte impreuna cu Hristos fata de lume si iesirea din apa ne vorbeste despre o inviere cu Hristos, pentru o viata noua, cereasca, chiar aici pe pamant. Mai multa lume a participat de data aceasta, asa ca o noua ocazie de vestire cu indrazneala si putere a Cuvantului lui Dumnezeu a facut ca alte suflete sa fie miscate in launtrul lor spre mantuire.

 

EXPERIENTE NOI LA DEVA

Concomitent, Duhul lui Dumnezeu a lucrat la o trezire spirituala si in Deva, unde s-au predat suflete lui Dumnezeu. Lucrarea a fost insa de mai mica anvergura decat cea de la Simeria. Fratele Marcu Nichifor, minunatul Evanghelist al Romaniei, a sosit inopinat acolo. Cu acea ocazie l-am intrebat ce crede, care ar fi motivul ca la Deva nu s-a facut o “spargere a ghetii”, asa ca la Simeria. Expresia de “spargere a ghetii” era folosita adesea de credinciosi u1 timpul trezirilor spirituale. Raspunsul pe care mi 1-a dat fratele Nichifor a fost: “Sa stii ca eu am facut unele cercetari istorice cu privire la Deva si am aflat ca este o citadela a spiritismului ocult si vulgar, cu chemarea spiritelor mortilor. O miscare satanica prin excelenta, care se opune invataturii Sfintelor Scripturi!” Mi-am adus aminte ce scrie in Cuvant, ca au fost locuri in care nici Domnul Isus Hristos nu a putut face multe minuni, din pricina necredintei lor, prin inselaciunea pacatului, cat si a altor influente demonice.

O experienta unica la Deva avea sa-mi marcheze viata in mod deosebit, care as fi dorit sa nu o mai repet niciodata si, care de fapt, nici nu s-a mai repetat. Un tanar din Deva, la a carui nunta fusesem cu un an inainte, in judetul Alba, intr-o zi m-a invitat sa-1 insotesc la o plimbare spre parcul Cetatii din Deva, vrand sa-mi impartaseasca ceva probleme din viata lui. El fixase ora intalnirii spre seara, iar eu am acceptat.

Am

luat masa de pranz la familia Marza, impreuna cu fratele Marcu Nichifor. La terminare, fratele Nichifor si fi•atele Ilie m-au invitat sa-i insotesc in niste vizite familiale in cartierul Viile Noi. Le-am spus ca m-as fi simtit foarte fericit sa pot merge impreuna cu ei, dar promisesem tanarului N.V., care ma invitase la o plimbare pentru dupa-masa aceea, asa ca regret, dar nu o pot revoca, pentru ca nu-1

pot anunta si i-am promis. Am ramas Intelesi ca ne vom Intalni la Saserviciul de evanghelizare din seara aceea, si am apucat-o fiecare in drumul lui.

La ora fixata, 1-am intalnit pe N.V. si am luat-o spre Dealul Cetatii din Deva. El a inceput sa-mi povesteasca intamplari din viata lui de casnicie, care, la mai putin de un an, a ajuns la naufragiu. Eu am tacut tot timpul, fara sa-1 intrerup. Dar pe masura ce Isi descarca desagii incarcati de apasare ai inimii lui, pe masura aceea eu ma hicarcam de poveri de amaraciune, de apasare, cum nu mai cunoscusem niciodata. Nu stiam ce se intampla cu mine, am simtit ca nu mai pot sa-1 ascult si voiam sa evadez din aceasta insotire, gata sa calc si peste loialitatea mea fata de acest tanar, pe care-1 stiam credincios Si intors la Dumnezeu de curand. O apasare de moarte m-a cuprins, careia nu mai puteam sa-i fac fata. M-am oprit din drum si i-am spus doar cateva cuvinte, asezand raspunderea naufragiului in casnicie asupra lui. L-am lasat la poala Dealului Cetatii si am luat-o la fuga de unul singur, spre bunele mele gazde, familia fratelui pastor Ilie Marza.

Se Inserase de-a binelea. In felul acesta, credeam ca fugind cat mai departe de amicul meu voi scapa si de imensa povara ce se asternuse in sufletul meu. Aveam impresia ca ma pierdusem pe mine insumi, ca nu mai stiu unde merg si ce anume trebuie sa fac, ba chiar ca am innebunit…. O singura dorinta am avut, de o intensitate de nedescris, sa ajung cat mai repede la gazdele mele, pe str. Titu Maiorescu. Aveam nevoie de ajutor si asistenta spirituala urgenta, care daca intarzia, ma gandeam ea am sa. mor intr-o stare groaznica. Pe cei doi frati, de care se agatau toate sperantele mele, nu i-am gasit. Familia ma anunta ca este ora cand trebuia sa plecam la adunare. O frica mare m-a cuprins si nu stiam ce sa fac. Sora Marioara si copiii care ma insoteau nu stiau nimic despre starea mea, de ceea ce se petrecea In launtrul meu. Spre durerea mea

si

mai mare, fratii Nichifor si Ilie nu erau sositi Inca si nici fratii din Viile Noi.

Se facuse ora 7 seara si fratii mi-au cerut mie sa trec in fata

si sa incepem Saserviciul cu o ora de rugaciune. Am iesit in fata cu Biblia si, incercand sa o deschid pentru un text potrivit, am consta-

tat ca nu pot citi, ca literele sunt indescifrabile pentru mine, miscandu-se intr-un haos de nedescris. Inchid Biblia si ma duc la harmoniu,

1111° sa cantam ceva cantari pana vin fratii amintiti mai inainte, dar degeaba. Situatia era la fel ca si cu Biblia. Nu distingeam nici clapele de la harmoniu. In disperarea mea, m-am trezit ca ies din biserica in mare graba, ca sa o iau peste gradini in cautarea salvatorilor mei. Cativa dintre cei dragi au iesit dupa mine si m-au Intors inapoi,

in timp ce ma simteam tot mai pierdut… Spre marea mea usurare, tocmai atunci soseau si fratii din Viile Noi, cu felinarele aprinse, iar in

mij locul lor erau cei doi frati binecuvantati.

Cand au ajuns la usa adunarii, i-am oprit sa nu intre, ci

sa

vina cu mine, in spatele curtii, ca sa se roage pentru mine sa fiu eliberat, caci sunt legat cu lanturi ale mortii venite din iad. Asa au si facut, s-au rugat amandoi pentru mine, in timp ce eu nu m-am putut ruga. Eliberarea mea nu a venit imediat, in schimb am primit o stare de liniste, de siguranta, in prezenta acestor doi oameni ai lui Dumnezeu.

Am intrat in adunare si fratele Nichifor a inceput sa vesteasca Cuvantul lui Dumnezeu. In timp ce vorbea, deodata am simtit eliberarea launtrica si o bucurie negraita si stralucita mi-a umplut inima. I-am dat sa inteleaga ca am ajuns liber de catusele si obezile in care Satan ma legase in acea seara, fapt pe care el a putut sa-1 citeasca pe fata mea luminata de prezenta lui Dumnezeu. A intrerupt indata vorbirea si m-a chemat sa fac marturia lucrarii lui Dumnezeu in viata mea. A fost o seara de neuitat, si nu numai pentru mine.

Fratele Nichifor, in drum spre buna noastra gazda, m-a intrebat in felul lui specific:

— Ia asculta, bre, spune-mi si mie pe unde ai umblat si ce ai facut? Stii ca noi te-am chemat sa vii cu noi in Viile Noi, sa facem impreuna vizite familiale!

— Da, stiu acest lucru, am replicat eu, si as fi fost gata cu toata inima sa va insotesc, insa a fost o chestiune de loialitate la mine, fata de cel caruia ii promisesem in ajun ca voi merge la nirea dorita de el. I-am marturisit in continuare exact ce se intamplase in acea dupa amiaza la intalnirea cu N.V., la care a ras cu pofta si mi-a explicat ca un medic ce anume s-a intamplat in realitate cu

mine, caci avusese si dansul doua sau trei experiente asemanatoare. Una dintre ele s-a intamplat pe cand era la Oradea. Era atat de daramat, incat nu a vazut nici o sansa de izbavire. S-a intors cu primul accelerat la Bucuresti, la nucleul de rugaciune si partasie, unde le-a cerut fratilor sa se roage pentru dansul pentru eliberare. Cu ocazia aceea de la Deva mi-a dat niste sfaturi de tinut minte. Astfel mi-a spus ca in cazuri de pacate grele sau de influente si posesiuni demonice, niciodata sa nu ma angajez in lupte de unul singur. Intotdeauna, in situatii de felul acesta este bine sa fie cel putin doi. in timp ce unul face marturia, celalalt sa sustina cauza in rugaciune, invocand in ajutor Numele Domnului Isus Hristos. Singur fiind in lupta, daca nu esti pregatit din timp si umplut cu puterea Duhului Sfant, mai mare decat puterea celui posedat de Satan, duhurile de care este stapanit trec asupra ta. Asa s-a intamplat cu exorcistii iudei din Fapte 19:13-20, fiii lui Sceva, un preot Iudeu dintre cei mai de seama. Acestia umblau din loc in loc si au Incercat sa cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele. Ei au folosit formula magica: “Va

jur pe Isus, pe care II propovaduieste Pavel, afara!” Duhul cel rau le-a raspuns: “Pe

Isus

 

 

 

cunosc si pe Pavel il stiu; dar voi cine sunteti?”

 

Si omul in care era duhul cel rau a sarit asupra lor, i-a biruit pe amandoi, i-a schingiuit in asa fel ca au fugit goi si raniti din casa aceea. Lucrul acesta a fost cunoscut de toti iudeii si de toti grecii care locuiau in Efes si i-a apucat frica pe toti si Numele Domnului Isus era proslavit!”

Mi-a mai spus ca duhurile rele trec de la altii asupra noastra, cand ne angajam singuri si insuficient dozati cu puterea Duhului Sfant, iar aceasta insuficienta poate sa vina din cauza unui pacat ascuns, de exemplu supraevaluare de sine.

incarcarea cu duhuri rele se manifesta in asemanare cu starea celui posedat; sau prin neliniste, frica, neputinta de a te ruga, spaima, tulburarea mintii, a vederii etc. Remediul, asa cum am mai amintit, este partasia cu fratii in rugaciune, Cuvant, cantare si marturisirea oricarei vinovatii.

Cativa ani mai tarziu, fratele Marcu, fiind la Arad, ne-a cautat pe mine si pe fratele Ionel Truta, cu scopul de Insoti la Pecica, unde fusese invitat de o familie de credinciosi in care capul familiei

era stapanit de duhuri rele. Nefiind disponibili in acea zi, noi nul-am putut atunci nici fratele Marcu nu s-a dus.

****

DRUMURI MISIONARE IN ALTE LOCALITATI DIN
JUDETUL HUNEDOARA

Un drum de neuitat pentru mine a fost acela din ianuarie 1948, in care 1-am insotit pe fratele Ilie Marza pe dealurile din sudul orasului Deva, cu tinta finala satul Carjit. Eram fericit sa insotesc un frate mai in varsta, experimentat in lucrarea lui Dumnezeu. Amandoi am plecat la drum indata dupa masa de pranz, plini de elan si voie buna. Drumula devenit foarte anevoios, din pricina unui dezghet masiv din acea zi. Bocancii ni se afundau in noroi, asa ca au devenit foarte grei in picioarele noastre. Am incercat sa ne incurajam unul pe altul, sa nu ne dam batuti. De la fratele Ilie am invatat o cantare pe care o cantam cu ravna, amandoi, in ciuda drumului care se facea tot mai greu de strabatut din pricina noroiului si a urcusului. Cantarea pe care tocmai am invatat-o si pe care am cantat-o amandoi era aceasta:

Tatal a trimis pe Fiul, pentru-a mantui pe om; Insa omul pregatit-a doar o cruce pentru El. O, cat a suferit, cand pe cruce a murit,

Pentru tine, pentru mine, iar tu stai si zabovesti, Sa vii la E1 si sa-L primesti acum!

La un moment dat, franti de osteneala din pricina drumului pe care abia il incepusem, greufatii noroiului si alunecarilor in toate partile, ne-am oprit. Ne-am pus intrebarea: “Ce facem?Ne Intoarcem inapoi si o lasam pe alta data, ori ne continuam drumul inainte?” Indemnul a venit ca sa ne rugam si sa vedem ce raspuns capatam. Rugaciunea ne-a ajutat si raspunsul pe care 1-am primit de la Domnul a fost sa nu cedam, ci sa ne continuam drumul inainte. Nu-i drum `napoi! Am reluat cantarea amintita, ne-am imbarbatat si am inceput urcusul propriu-zis.

Pe masura ce urcam dealul, drumul nu mai era dezghetat, a devenit mult mai usor, iar noroaiele au ramas in urma noastra la poalele dealului. Am trecut pe langa un satulet mic, unde am dat ziva buna la o familie de credinciosi, apoi ue-am continuat drumul spre Carjit. Am trait pentru prima data un spectacol unic: a inceput sa ninga cu fulgi mari. Dar mirarea mea era de nedescris cand ne-am vazut inconjurati de nori din toate partile, vizibilitatea reducandu-se la “cota zero”. Fratele Ilie crescuse la munte, pentru dansul nu era o noutate, insa pentru mine, totul mi se parea o minune. Ma simteam ca in cer. Mi-am adus aminte cum pe Muntele Maslinilor, pe cand Domnul Isus era cu ucenicii Lui, inainte de inaltarea la cer, un nor a venit si L-a ascuns din ochii lor.

Pe cand s-a inserat am ajuns la Carjit, obositi, dar plini de fericire ca am perseverat si astfel am ajuns la tinta dorita, pe urmele inaintasilor credintei. Ce simtaminte binecuvantate de neuitat, cand simti ca in slujire calci pe urmele Domnului Isus si ale sfintilor ucenici de totdeauna. Marit sa fie Domnul!

O alta insotire cu fratele Marza am avut-o in orasul Hunedoara, la singura sora credincioasa, mai in varsta, care era atunci in oras. Ne-am dus pentru a avea partasie cu ea in Cuvantul lui Dumnezeu si pentru a-i face bucuria participarii impreuna cu noi la “frangerea painii”. Oare nu si la o astfel de slujire se potrivesc cuvintele din cantarea nr. 78 din Cantarile Evangheliei, versetul 2:

Poti insenina cerurile-ntunecate,

Nu lasa ca sa nu stralucesti.

Chiar de numai unui sufiet faci bucurie, Lumina-n locul unde esti.”

Ce sa mai zicem de cuvintele minunate scrise de prorocul Isaia, in cartea care-i poarta numele: “Ce frumoase sunt pe munti picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste pacea, rele celui ce aduce vesti bune, care vesteste mantuirea! Picioarele celui

 

 

ce zice Sionului: Dumnezeul tau imparateste!” (cap. 52:7). Dupa ce ne-am rugat impreuna, am incredintat-o in mana cea buna a Domnului pe sora noastra singurica in acel oras, dar credincioasa

 

 

 

Domnului Isus, Mantuitorul ei! Ce frumoase sunt picioarele pe munti, cand sunt dedicate slujirii Imparatiei lui Hristos! Slava Lui!

Multumesc din adancul inimii Domnului Isus Hristos, care m-a chemat din tinerete nu numai la mantuire, ci si la o viata de slujire. Ce har sa fii ucenic, pe langa oameni veritabili ai lui Dumnezeu, cum a fost si fratele Ilie Marza, pe meleagurile judetului Hunedoara. Pentru sluj irea imparatiei lui Dumnezeu, fratele Ilie a suferit persecutii adesea, sicane felurite din partea unor autoritati, dar si batai crunte din partea unor zelosi religiosi “pretinsi crestini”. intr-o asemenea situatie, la incheierea unei slujbe dumnezeiesti, a fost batut crunt cu lovituri de ciomag in cap. in urma unei asemenea batai, axa initiala a celor doi ochi a fost alterata pentru totdeauna, ca sa poarte pe trupul lui semnele suferintelor lui Hristos, Domnul nostru (Galateni 6:17).

Am poposit adesea in casa lor din Deva, venind din drumuri misionare. Dragostea in slujire si gazduire a sotiei lui, sora Marioara, mereu cu zambetul pe buze, blajina, de altfel si a copiilor, educati In privinta aceasta, m-a impresionat de fiecare data. Casa lor avea o fatada cu trei geamuri spre strada, dar era mult prelungita spre fundul curtii, cu mai multe camere in sir. intr-o seara, pe intuneric, am sosit acolo de nu stiu unde si inaintam prin curte spre bucatarie, unde geamurile erau luminate. Cu o privire fulger pe geam am constatat ca erau tocmai in jurul mesei de seara. Ei au sesizat tropaitul pasilor cuiva care vine la ei si ca la o comanda, tocmai cand mi-am aruncat privirea prin geam, fiecare si-a apucat chifteluta din farfuria lui si a pus-o inapoi, ca sa aiba pentru musafirul care tocmai sosea la ei. Prin sacrificiul comun al mi-au oferit sa iau parte la cina cu ei si bucuria a fost mare. Fiecare am avut parte de cate o chifteluta.

Gestul lor din seara aceea m-a impresionat profund. Ei nu stiau ca eu vazusem secretul lor in a-i asigura noului venit o portioara la masa lor, prin sacrificiul de sine al fiecarui membru din familie. De altfel, nimic nu se poate face pentru imparatialui Duninezeu in adevar, fara sacrificiu de sine. DomnulIsus, vorbind noroadelor si ucenicilor despre conditia de ucenic a Lui, le-a zis: “Tot asa, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are nu poate fi ucenicul

Meu”. Noi am fost chemati nu numai la mantuire, ci si la sluj ire” (Luca 14:33).

Vaduva din Sarepta Sidonului a trecut la examenul slujirii, fiind pusa la o proba foarte grea. Aceasta proba comporta riscul vietii ei si a fiului ei. ” Vom manca si vom muri” (1 imparati 17:12). Dar ea a crezut Cuvantul Domnului spus de prorocul Ilie si astfel a vazut slava Domnului, prin lepadare de sine.

 

LA TELIUC

Avand unele indicatii date, am ajuns de unul singur “in aceasta localitate miniera, la o distanta de cca. 7-8 km de orasul Hunedoara. Aici era un centru fratesc bine conturat. Fratii s-au bucurat de ven rea mea si am inceput seara de seara in localul adunarii sa vestim Evanghelia Domnului Isus. O receptivitate cu interes a Cuvantului lui Dumnezeu a prilejuit si o aprofundare In planul profetic al Sfintelor Scripturi. Biserica din Teliuc dispunea si de o tabla mare, pe care cred ca o foloseau uneori la Scoala Duminicala, cand or fi avut vreun frate mai daruit. Asa ca le-am desenat pe tabla desfasurat Planul Dispensational Septimal, atat din perspectiva geologica a

scoartei pamantului cat si al istoriei sacre a Bibliei. Am stat mai multe zile acolo si Domnul a binecuvantat marturia Cuvantulu i sfant atat in adunare, cat si pe cale personala si in familii.

Pe cand eram acolo, a izbucnit o epidemie de gripa specifica

comuna aceea, dupa cum mi-au marturisit localnicii. Ea se manifesta cu o temperatura foarte mare si dureri de cap paralizante, care ii tintuia in pat, pentru mai multe zile. Indurarea lui Dumnezeu era ca nu cadeau la pat intr-o familie toti deodata, ci pe rand, ca sa se poata sluji unii pe altii. Mi-a harazit Domnul si mie parte de slujire prin casele lor in acele zile si, cu toate ca eram in contact direct cu cei bolnavi, Domnul m-a scutit de boala, ca sa nu fiu si eu o sarcina pentru ei. Cat de adevarat este si Cuvantul: “Nu

depinde nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu, care are mila”

(Romani 9:16).

Si Solomon exprima ideea aceasta in Ecclesiastul 9:11, cand scrie:

“Am mai vazut apoi sub soare ca nu cei iuti alearga, ca nu cei viteji castiga razboiul, ca nu cei intelepti castiga painea, nici cei priceputi bogatia, nici cei invatati bunavointa, ci loate

 

 

 

atarna de vreme de imprejurari.

 

Nu cred ca imparatul Solomon sugereaza in acest text ca omul depinde de hazard, caci si vremea si

imprejurarile sunt randuite si controlate de Dumnezeu. Daca nici macar un fir de par din cap nu cade fara stirea Lui, cu atat mai mult alte lucruri mai mari (Matei 10:31). Marire Tie, Tata, pentru purtarea de grija fata de fiii Tai! 

LA CODRU

La cel de-al doilea botez tinut la S imeria, au venit din impre-jurimi mai multi credinciosi. Astfel, de la Codru venise si fratele Simion Moisa, care entuziasmat de lucrarea lui Dumnezeu de la Simeria, a insistat foarte mult sa merg cu el la Codru. Am ezitat sa raspund favorabil, dar in cele din urma m-a induplecat si asa am ajuns la Codru in jurul datei de 20 ianuarie 1948.

Codru era un catun mic in munti, compus din sase familii. Cinci erau fratii de corp ai fratelui Ilie Marza, iar a sasea familie era a surorii Floarea, sora de corp a fratelui Ilie, casatorita cu fratele Simion Moisa, cel ce ma determinase sa vin acolo. Toti erau cred inciosi si rudenii intre ei.

Acest catun, ca un colt de rai intre munti, cu pamant fertil pentru agricultura, pomicultura cresterea vitelor, era situat la 4 km de Sacaramb, cea mai apropiata localitate de Codru. De la Deva sa fi fost aproximativ 20-25 km, departare. Peste tot in imprejurimi dominau padurile de brad, era liniste si aer curat. Locul imi era cunoscut, deoarece fusesem acolo cu vreo trei ani in urma pentru vreo doua saptamani, pe cand nu eram inca intors la Dumnezeu. Situatia era cu totul diferita acum, deoarece pe inima mea erau pe primul loc Evanghelia si imparatia lui Dumnezeu. Prin harul care ne-a fost dat, Duhullui Dumnezeu a lucrat si o trezire spirituala i-a cuprins pe cei din Codru, dintre care unii si-au predat viata Domnului Isus. Dintre cei de acolo am reusit sa fac un mic cor, de vreo 12 cantareti, pe care i-am invatat cateva cantari pe patru voci. Impreuna cu ei am inceput campanii de evanghelizare in localitatile din jur. Desi era iarna grea, cu zapada multa, nu am putut fi impiedicati

 

sa strabatem munti si vai adanci. Unul dintre fratii Marza, si anume Iosif, echipat cu o pereche de cizme, mergea in fata si ne deschidea drum, iar pe urma lui ceilalti in flanc mergeau cate unul.

 

Evanghelizarile se tineau lant si astfel am putut ajunge in mai multe sate, cum au fost: Varmaga, Barsau, Nojag, Hondol, Bocsa si Sacaramb, care era una dintre cele trei localitati care formau cunoscutul “triunghi aurifer”: Rosia-Zlatna-Sacaramb. Apoi pe alta directie, spre muntii Metalici, am ajuns la Mada, Balsa si in final la Voia, un sat Insiruit pe o vale formata de doua dealuri impadurite

si

destul de abrupte. Uneori cand erau ploi torentiale, vara, abundenta apelor le provoca mari pagube satenilor.

Peste tot pe unde am ajuns, Duhul lui Dumnezeu a insotit cu putere propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu. S-au intors suflete la Dumnezeu, si bisericile au fost inviorate de o bucurie cereasca. Omul de baza de la Codru era fratele Roman Marza, care vestea impreuna cu mine Cuvantul lui Dumnezeu.

****

In

cele ce urmeaza, doresc sa fac cateva mentiuni din aceste iesiri misionare, care pentru mine sunt de neuitat. Astfel, voi mentiona o iesire la Nojag intr-o zi de duminica dimineata. Localul adunarii era plin cand am ajuns noi acolo, cu suflete dornice sa auda Cuvantul lui Dumnezeu. Vorbisera doi frati inaintea mea si apoi am urmat eu. Am suferit de insuficienta de Duh in cele trei vorbiri, deoarece nu s-a facut (ziceam eu, in sinea mea) nici o miscare. In

timpul unei cantari, m-am rugat si am strigat catre Domnul si am zis: “Doamne Isuse, oare numai pentru atat sa fi venit pana aici?” Este lucrarea Ta, noi suntem robii Deschide Tu usa pentru Cuvant si nu lasa aceasta adunare nebinecuvantata de Tine. Amin!”

Indata am primit un Cuvant din Cantarea Cantarilor 5:2. M-am sculat din nou in picioare si am vestit Cuvantul din acest verset:

“Adormisem, dar inima imi veghea. Este glasul preaiubitului meu care bate: Deschide-mi. soro, porumbit-o, neprihanito! Caci capul imi este plin de roua, carliontii imi sunt plini de picurii noptii.”

Nu stiu ce am putut vorbi din acest Cuvant, cred ca Duhul lui Dumnezeu S-a adresat prin mine bisericii. Primul care s-a rugat a fost chiar prezbiterul adunarii, si cu lacrimi a strigat: “Doamne, Tata, sunt credincios de 30 de ani, dar daca acesta este Cuvantul

Tau, care ni L-ai dat in dimineata aceasta, atunci eu sunt pierdut! Iarta-ma, ma predau Tie din nou, primeste-ma. Fie indurarea Ta peste toata adunarea. Amin!”

Rugaciunea aceasta a zguduit toata multimea prezenta si multe alte rugaciuni de pocainta au urmat, atat la barbati cat si la femei. O mare binecuvantare cereasca s-a revarsat peste toti si nu ne mai venea sa ne despartim. Marit sa fie Domnul! Lucrarea este a Lui si propaseste in mainile Lui. Toata slava se cuvine numai Domnului, iar a noastra este bucuria, si aceasta este o bucurie deplina.

****

O alta iesire de evanghelizare a fost aceea din comuna Balsa. Aici am gasit o cladire frumoasa a Bisericii Baptiste, dovada a unei lucrari fructuoase a marturiei crestine, si multe suflete s-au intors din lume la Dumnezeu. Fratele Roman Marza, stalpul Bisericii din Codru, care obisnuia sa vesteasca Cuvantul lui Dumnezeu in zona

si

care acum facea parte din grupul nostru de misiune, fiind si un bun cantaret, mi-a impartasit ceva din starea bisericii, care a suferit o lovitura grea cu catva timp inainte de a fi venit noi acolo.

Un oarecare Aron, care se dadea drept proroc, cum multi incepusera sa se dea in tara ca atare, manat de un dub de amagire

si de doctrina falsa, a inceput sa inoculeze ideea ca “daca nu vorbesti in limbi nu ai botezu I cu Duhul Sfant si nu esti mantuit. De asemenea, ca baptistii ca si crestinii dupa Evanglielie nu cunosc botezul cu Duhul Sfant, ci numai botezul practicat de Ioan Botezatorul.” Cu alte cuvinte, a pervertit adevarul Sfintelor Scripturi, a introdus o invatatura stricata, contrara invataturii clare date de apostolul Pavel Bisericii din Corint. In felul acesta a amagit suflete plapande intoarse de curand la Dumnezeu, care nu au ajuns inca la maturitatea necesara in cunoasterea Bibliei, pentru a deosebi duhurile false, care nu sunt de la Dumnezeu. Era prima mea experienta de felul acesta pe ogorul Evangheliei. In decursul anilor, aveam sa fac fata multor situatii, cu diferite feluri de oameni amagitori, manati de o slava desarta, care cautau sa inoculeze o doctrina parazitara, falsa, pe trupul viu al Bisericii lui Isus Hristos. “Nu

e de mirare daca

 

 

 

 

 

Satana se imbraca in straie de ca sa amageasca, daca
este cu putinta, chiar ysipe cei alesi. Nu este un lucru mare dar,

daca slujitorii lui se prefac slujitori ai neprihanirii. Sfarsitul lor va fi dupa faptele lor”

(2 Corinteni 11:13-15; Matei 24:24). Trebuie spus insa clar ca Dumnezeu are si copii sinceri, buni, ponderati, in curentul acesta al harismatismului-penticostalist, care a adus atata paguba marturiei adevarat-crestina. Sa revin insa la cele ce s-au petrecut in comuna Balsa, unde ramasesera atunci pe pozitia cea buna doar patru familii.

Ajunsi la Balsa, ne-am desfasurat lucrarea incredintata noua de Domnul, si anume de a vesti Adevarul, adica pe Hristos Domnul, pentru mantuirea sufletelor. Dar curand aveam sa ne dam seama de impotriviri fatise, din partea unor spirite turbulente, nedisciplinate, mai ales din partea unor femei, care se credeau prorocite. In aceste strigate, se auzeau unele sunete nedeslusite.

Cand a venit vremea vestirii Cuvantului lui Dumnezeu, am citit si vorbit prima data in viata din 1 Corinteni 13, care are subiectul “dragostea”. “Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti

 

si

n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zan-ganitor”. Si chiar daca asa avea darul prorociei…..

 

 

 

Nu pot sa redau nimic din ce anume am putut sa spun atunci, dar cred ca Duhul Sfant a randuit ce anume sa-i vorbesc asistentei turbulente, care nu suporta marturia. In timpul acesta am retinut in sfarsit o singura propozitie clara, strigata de o femeie, care a putut fi inteleasa, si anume: “Oile la dreapta, iar caprele la stanga Lui!” Da, in sfarsit, a fost ceva deslusit si nu stiu cum se face ca am remarcat aceasta propozitie (Matei 25:31-33). Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul Isus cu privire la judecata viitoare. “Ccind

va veni Fiul omului in slava Sa, cu toti sfrntii ingeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate inaintea Lui. El ii va desparti pe unii de altii, cum desparte pastorul oile de capre; va pune oile la dreapta, iar caprele la stinga Lui.”

Cum multimea a iesit afara din Casa de Rugaciune, a venit si randul nostru sa iesim in urma tuturor. Ca o mare surprindere pentru noi, a fost ca adunarea era inconjurata de vreo 10-12 jandarmi

inarmati, comandati de un ofiter. Tinta actiunii lor am fost eu: m-au luat sub stare de arest si m-au dus la Postulde Jandarmi. Grupul de frati de la Codru, de care eram insotit, au venit si ei cu mine.

Aproape toata multimea care a iesit din biserica Si cu mine, inconjurat de jandarmi, am coborat pe marginea paraiasului care curgea prin mijlocul comunei. Dar deodata, peste paraias, era un pod de trecere dincolo, pe partea cealalta. Cu exceptia mea, a jandarmilor si a grupului care ma insotea spre Post, toti ceilalti au luat-o la stanga peste podet, mergand spre casele lor, in timp ce noi ne-am continuat drumul spre dreapta. Indata mi-am adus aminte de strigatul deslusit din adunare al femeii: “Oile la dreapta, iar caprele la stanga”. Sa fi fost asta o prorocie nu de la ea, ci de la Domnul? Noi ne-am amuzat oarecum cand ne-am dat seama de implinirea pentru moment a prorociei, oile la dreapta, iar caprele la stanga. Asta ne-a dus cu gandul la marele preot, Caiafa, care le-a zis celor din Sinedriu: “Voi nu stiti nimic; oare nu ganditi ca este in jblosul vostru sa moara un singur om pentru norod nu piara tot neamul?” Dar lucrul acesta nu 1-a spus de la sine; ci fiindca era mare preot in anul acela a prorocit ca Isus avea sa moara pentru neam” (Marcu 11:49-51).

Am trait in noaptea aceea o sfanta satisfactie, stiind ca si eu calc pe urmele inaintasilor nostri, care au fost persecutati pentru propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu. Era doar un preludiu la ce avea sa urmeze. MARIT SA FIE DOMNUL! Si asta doar pe cand abia impl inisem 22 de ani.

Ajunsi la Postul de Jandarmi, seful m-a luat la un interogatoriu destul de extins, mi-a intocm it actele de rigoare si inspre zorii zilei mi-a dat drumul. Impreuna cu cei ce ma insoteau, plini de bucurie si cantand am strabatut drumul prin munti, paduri si zapada mare, spre Codru. I-am multumit Domnului cu totii pentru harul avut si de data aceasta, de a ne sti pe urmele Lui, vestind solia sfanta, cum spune o cantare. Sora Floarea, gazda mea, de fiecare data ma astepta cu un lighean mare cu apa rece de la izvor, ca

 

sa ma

spal pana la brau, iar pe spate facea ea slujba, asigurandu-ma ca in felul acesta raman sanatos, ca sa pot continua marturia Evangheliei. Un stergar gros si dur de canepa imi asigura o buna circulatie a sangelui in tot corpul.

Actele incheiate la Postul de jandarmi au ajuns la Securitatea din Arad, fiind una dintre multele piese care incepusera sa se adune la dosarul meu, dosar pe care comunistii atei au stiut cum sa-1 foloseasca cand vremea le-a devenit oportuna. Eram considerat ca un element activ in proclamarea credintei crestine, pe care ei o considerau, in filosofia lor ateista, ca “opium” pentru popor. Iacov, fratele Domnului, in epistola lui scrie: “Iata moi numim fericiti pe cei ce au rabdat. Ati auzit vorbindu-se despre rabdarea lui Iov

Si ati vazut ce sfarsit i-a dat Dommul,si cum Domnul este plin de mila si de indurare” (Iacov 5:11). Oare fi harazit si mie Domnul harul acesta? Viitorul va confirma cu prisosinta acest fapt. Marit sa fie Domnul!

**

*

*

Un eveniment cu totul iesit din comun s-a petrecut ceva mai tarziu in acel catun mic, numit Codru, care a zguduit familia Moisa, mica comunitate de rudenii de acolo, cat si ca frati in Hristos. Eu am fost nevoit sa intrerup activitatea misionara la inceputul lunii aprilie 1948, deoarece am primit mesaj de acasa ca am primit ordin de chemare pentru incorporare in armata.

Sus la Codru, dupa ce s-a strans recolta de grau a urmat treieratul, care se facea cu o masina de treierat actionata de o locomobila cu aburi sub presiune. Din pricina reliefului muntos, cele sase case din Codru se aflau la nivele diferite de teren, si deplasarea de la o casa la alta nu se facea usor. La ses, unde drumurile sunt line, locomobila cu aburi putea fi folosita si la tractiune, nu insa la munte.

In ziva aceea cu pricina, familia fratelui Simion Moisa, cumnatul fratelui Ilie Marza, a remarcat inca din zorii zilei un fenomen nemaiauzit pana atunci. Unul dintre cei doi hoi ai fratelui Simion a inceput sa scoata ragete care au durat multe ore In sir. Familia nu avea nici o explicatie asupra acestui fenomen necunoscut. Explicatia avea sa vina insa mai tarziu in acea zi.

Una dintre familii a terminat treieratul dupa amiaza si batoza si locomobila trebuiau mutate de pe platforma de langa grajdul de vite, care era mai la inaltime, pe drumul care cobora in panta pe

langa casa ca sa fie dusa la urmatoarea familie. Fratele Simion a prins boii de locomobila si a urnit-o din loc pe drumul care cobora, el stand in fata boilor pentru a-i dirija. Nenorocirea a fost ca aburii fiind sub presiune in cazan, au tasnit cu putere si cu un zgomot ca de locomotiva de cale ferata si boii s-au speriat. Fratele Simion fiind un om putemic si antrenat in munca, a incercat sa conteneasca boii, dar a cazut pe spate in fata boilor lui dragi, cu care facuse atatea drumuri grele prin munti. Boul care a scos ragete din zorii zilei si pana atunci, 1-a calcat pe cosul pieptului si asa moartea a fost inevitabila. Sotia si cei cinci copii ramasi au fost zdrobiti de durere, ca si ceilalti care au auzit de acest eveniment tragic.

Eu eram in satisfacerea stagiului militar cand am aflat vestea mortii lui. Dumnezeu mi-a facut parte insa cateva luni mai tarziu sa am o delegatie la Regiunea III Militara Cluj, ca si curier cu acte importante, si astfel la intoarcere m-am abatut din drum pe la Codru, pentru a mangaia familia indurerata, bunele mele gazde.

*

**

*

As vrea sa-i mentionez in cateva cuvinte macar pe doi frati care m-au impresionat si intarit in credinta in vremea aceea de lucrare pe campul Evangheliei.

Este vorba despre fratele Sabin Moraru din Hondol, care iubea Cuvantul lui Dumnezeu si lucrarea Lui. Cand am tinut adunari peste saptamana, dupa ce iesea din tura de la Intreprinderea Miniera

i

din Certej, isi lua lampasul de miner si urca vreo 10 km pana la Sacaramb, ca sa auda si sa petreaca cu noi in Cuvantul lui Dumnezeu, cantari si rugaciune. Apoi, tarziu dupa miezul noptii, ajungea acasa, ca dupa patru-cinci ore de somn sa se scoale si sa mearga la serviciu. A fost unul dintre stalpii bisericii din Hondol atunci si a

ramas pana acum, in 2002, prezbiterul acelei biserici frumoase si

ingrijite exemplar. Stiu ca rasplata lui este asigurata la Domnul,

impreuna cu a sotiei lui credincioase, gazdele mele hune si a sotiei

mele si a copiilor mei.

Al doilea este fratele Danciu din Voia. Cu o alta ocazie fiind la Balsa, un frate m-a insotit in satul Voia, la fratele Danciu acasa,

care era prezbiterul adunarii de acolo. Nu ne-am cunoscut pana atunci. Cand am intrat in tinda casei lui, un barbat matur, inalt si drept ca un brad de la munte, ne-a iesit in intampinare. Abia ne-am salutat si fratele din Balsa m-a prezentat, cand fratele Danciu, cat era de s-a prabusit in genunchi, iar noi dupa el. A inceput sa se roage, dand slava lui Dumnezeu, si a multumit cu cuvinte alese si calde, insufietit de o dragoste sfanta, pentru faptul ca am ajuns in lucrarea Domnului si la Biserica din Voia. Nicaieri si niciodata nu am mai vazut pe cineva sa primeasca in casa lui pe un tinerel ca si mine, imbracat in haine de oras, fapt ce 1-a impresionat profund. Nu eram vrednic de o asa primire, care m-a coplesit. Nu stiu cum ar fi putut primi mai viu si mai cald, pe un apostol al Domnului, s-au chiar pe Insusi Domnul Isus!!!

In indurarea cea mare a Domnului, mi-a fost harazita placerea sa-lintalnesc in mod cu totul neasteptat pe fratele Danciu din Voia, cu peste 20 de ani mai tarziu, In Biserica Baptista din Simeria, unde am facut un popas intr-o seara de duminica. Vesteam Cuvantul lui Dumnezeu, cand deodata mi-a atras atentia figura distinsa a unui barbat in varsta acum, imbracat in suman si itari, care statea de unul singur pe un scaun lateral, foarte aproape de mine. Nu 1-am recunoscut imediat dupa nume, dar o voce parca imi spunea: “Este fratele Danciu de la Voia, omul acela minunat al lui Dumnezeu, in casa caruia ai fost cu 20 de ani in urma!”

O bucurie deosebita mi-a umplut inima, am intrerupt vorbirea s i 1-am intrebat direct: “Nu cumva sunteti fratele Danciu de la Voia?” Atat frati din adunare cat si dansul mi-au confirmat in cor: “Da, el este!” M-am dus la el si 1-am imbratisat cu o sarmare sfanta, si am impartasit cu adunarea din Simeria felul minunat in care ne-am intalnit in tinda casei lui din Voia, pe la inceputul anului 1948. Nu voi uita niciodata mireasma aceea cereasca, sfanta, care a coborat peste toata adunarea si cu deosebire in inima mea. “La revedere, frate Danciu, pe nori, la venirea Domnului nostru Isus Hristos si astfel vom fi totdeauna cu El si nu ne vom mai desparti niciodata!”

Nu pot incheia aceste randuri fara sa amintesc deznodamantul evenimentelor traite in comuna Balsa, evenimente de trista amintire. Acel “zis” proroc cu numele Aron, care a rupt si a amagit fratietatea cu invataturile lui false, parazitare, cu privire la “vorbirea In limbi” si -botezul cu Duhul Sfant”, in cele din urma s-a incurcat cu una dintre asa-zisele prorocite si astfel a prejudiciat si compromis grav prestigiul Evangheliei lui Dumnezeu in partile acelea. Exemple de acestea aveam sa cunosc multe mai tarziu. Poate va zice cineva: “De ce trebuie amintite asemenea lucruri?” Pentru ca acestea sunt incluse in istoria vietii mele si la fel si Sfanta Scriptura, care este insuflata de Duhul Sfant, aminteste asemenea fapte, atat in Vechiul cat si in Noul Testament, spre pocainta.

MARTURII DIN TIMPUL
STAGIULUI MILITAR

in urma primirii ordinului di chemare in armata, am fost nevoit sa intrerup activitatea misionara in judetul Hunedoara. Pe la ince putul lunii aprilie 1948, m-am prezentat in fata Com isiei de Incorporare, care m-a repartizat pentru Unitatea Militara a Cercului Teritorial al judetului Arad. Acist lucru mi-a produs o prima satisfactii si anume aceea de a face stagiul militar in orasul miu natal si a ramane, astfel, in mediul spiritual crestin in care am fost nascut din nou.

Dar pentru perioada de instructii, toti cei vreo cincizeci de camarazi, recrutati pentru Cercul Teritorial Arad, am fost cedati Regimentului 6 Infanterie Voluntari Purtat, care avea cazarma

in

Cetatea construita de Maria Tireza, imparateasa Imperiului AustroUngar, situata inlauntrul unii mari bucle descrisa de raul Muris. Acest regiment facea parte din Divizia “Horia, Closca si Crisan”, formata ca si o alta divizie pe nume “Tudor Vladimirescu”, din prizonieri romani de razboi in Uniunea Sovietica, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Cadreli, armele cu care erau dotate cele doua divizii, ca si instructia, erau conduse de consilieri comunisti, numiti de noi “politruci”. Un accent deosebit s-a pus in cele doua divizii si pi iducatia politica a ostasilor in spirit comunist-ateu. Aceste divizii au fost considerate ca avangarda a luptei de sovietizare si indoctrinare comunista a armatei romane, ca si a intregii societati.

Astfel, mediul nou in care am ajuns prin incorporarea mea in armata a fost cu totul nefavorabil si ostil conceptiei mele de viata, care era profund crestina. La asta se adauga si smulgerea mia din familie si din societatea crestina in care traisem pana atunci si stramutarea intr-un mediu dur, aspru, rigid, (cari urmarea desigur, realizarea unui tip di ostas cu totul atasat ideologiii comuniste, ateiste), la care aviam sa-i fac fata, nu usor, prin marea indurare a lui

Armata, intotdiauna, a fost o scoala grea pentru fiecare recrut. Pe drept in Romania se spune: “Cine nu a facut armata, inca 11(1 este om!” Si am ajuns sa cunosc acist lucru in mod personal, prin experienta nemijlocita. In cateva cuvinte spus: Armata m-a lransformat cu totul, facand din mine un barbat matur si integru, pe cand aveam sa implinesc 24 de ani.

Am ajuns in Citati, intr-o dupa masa frumoasa de inceput de aprilie, 1948. Primul lucru a fost ca ni s-au luat efectele civile si am fost imbracati in straii militare, in care se includea si o pereche de bocanci si moletieri. Acestea erau niste fasii de postav de culoare verde, anume croite, care trebuiau infasurate pe pic ioare, incepand de la glezne pana sub genunchi. Nu era o treaba usoara de facut, la inceput, si aviam nevoie de un oarecari timp pentru a ne obisnui.

Odata primite efectele militare, hainele civile ne-au fost luate la magazie, fara sa li mai vedem pana la eliberare, peste 2 ani, cat dura atunci stagiul militar. Compania la care am fost repartizat a fost una de mitraliere de tip sovietic, care erau asezate pe doua rotile. Armamentul aveam sa-1 primim ceva mai tarziu, dupa dipunerea juramantului.

Gradatii care ne-au fost destinati ca instructori, cate unul pentru fiecare grupa de 10 oameni, ne-au luat in primire si ni-au introdus in catacomba lunga de beton, in care am intrat intreaga companie de 100 de oameni. Catacombele erau acopirite deasupra cu palarii boltite din pamant. Inainte de stingere ne-au fost date ultimele instructiuni. Desteptarea avea sa fie data dimineata 1a ora 5:00, de catre gornistul regimentului. In catacomba, desteptarea urma

sa fie data de catre unul dintre instructorii cu grade si ni s-a specificat ca

echiparea si iesirea din dormitor trebuia sa si faca rapid, mai precis: “in trei timpi si doua miscari”. Cei trei timpi erau la discretia fruntasului sau caporalului cum ii numara…

intr-adevar, la ora 5:00 dimineata, cand gornistul abia a pus goarna la gura, un strigat ca di tunet a cutremurat catacomba noastra:

Des-tep-taaaa-rea! Apoi o comanda scurta, dar energica:

Echiparia in trei timpi si doua miscari. Cand am sa spun trei, afara, fuga mars, asa cum isti echipat, neechipat, ori numai pe jumatate. Iei lucrurile ramase in brate si in dormitor sa nu te mai prind!!! Ati inteles?

Gradatii nostri, care ne erau dati ca sefi de grupa si instructori, erau de acieasi varsta cu noi, acelasi contingent (1947), dar fusesera incorporati cu sase luni mai devreme si au suferit acelasi tratament si mizerie ca noi si irau hotarati sa ne faca si pe noi sa simtim cile patite de ei…

La auzirea comenzii, toti am sarit ca arsi din pat, cei de pe paturile supraetajate au aterizat in capitele celor de jos, o busculada haotica, o incurcatura de nedescris, cum nici nu visasem vreodata. Fiecare isi cauta pantalonii, haina, molitiireli, sapca si bocancii

si

incerca sa se echipeze, in timp ce gradatul numara tacticos, constient din propria lui ixperienta cu ce eram confruntati noi, “bobocii”, cum ne-au botezat ei.

Misca, leat! Si a continuat sa numere:

Unuuu, unu si jumatate, d000i, doi si jumatate, doi si trii sferturi, treeei fara un varf de ac, TREI!!! Afara, fuga mars!!!

Sa fi vazut pe bietul leat, pe noi “racanii”(adica recrutii), cum ne mai ziceau ei, unii echipati pe jumatate, altii pe trei sferturi, cu unele efecte in brati, ba molitiere infasurate pe jumatate trase dupa noi. In graba aceea psihotica, unii au scapat cate ceva din brate

si

s-au oprit sa le ia de jos, altii dand peste ei. O suta de ostasi cat era efectivul companiei din acel dormitor au ajuns in sfarsit afara si acolo au continuat sa se echipeze, sub presiunea si urgentarea ordonata de gradati. Era o scena tragi-comica, si de plans, dar si de ras!… Pe ici pe colo s-a auzit si cate un scancet in surdina:

Aoleu maica! O fi fost vreunul din Oltenia, ori Teleorman, expresie caracteristica lor. De felul lor, cei din Vechiul Regat (Muntenia si Oltinia), erau foarte militarosi. Cand ajungeau gradati, se pricepeau sa faca mizerie ostasilor ricruti, ca nimeni altii! Unul din cei trei comandanti de grupa, din plutonul in care eram si eu, era caporalul Danalache din Teleorman, caruia ii mergea vestea ca avea 24 de masele in gura, din 24… Vai de cei ce ajungeau in grupa

Asa a fost prima dimineata de militarie, cu impresii de neuitat, dar In cele din urma disciplina si-a spus cuvantul in annata si in caracterul nou al ostasilor Nu se poate concepe armata fara disciplina!

Am fost repartizat, asa cum am spus, la o o companie de mitraliere de tip sovietic, care avea greutatea de 72 kg. Ea era compusa din trei parti mari. Propriu-zisa era cea mai grea, de vreo 36 kg, si care imi revenea mie sa o port in spate, potrivit locului meu din grupa, indata dupa seful de grupa gradat. Asta fiindca eram asezati in grupa dupa inaltime.

Odata intors la Dumnezeu si chemat la sluj ire, eu am sperat sa nu fac armata, mai ales ca in Romania se instalase la putere regimul comunist, prin manevre diabolice, inspirate si supravegheate de consilieri-politruci sovietici. Dar iata-ma in dupa-amiaza zilei in care am primit armamentul in dotare. M-am ingrozit de greutatea “propriu-zisei” din mitraliera, care imi revenea mie. Nu eram pregatit fizic sa port in spinare o asa greutate, pe care o consideram imensa pentru mine. Pana atunci facusem 13 ani de scoala si nu vedeam rostul meu sa ma chinui cu o asa greutate in spinare, multi kilometri de facut in fiicare zi. Anticipez ceva cand zic ca am vazut dupa cateva zile pe un tanar blond, neamt, inalt, care purta si el “propriu-zisa” la instructie. Era pe la ora 12:30 dupa amiaza cand am sosit de la instructie. Acel ostas, cand a pus jos din spinare mitraliera, a cazut si el jos si a lesinat. M-am infiorat!…

Revenind la situatia mea din dupa-amiaza amintita, m-am retras in dormitorul-catacomba, simteam nevoia sa ma rog, sa aduc cauza mea Maintea Domnului. La intrarea in donnitor, pe dreapta, in fata geamului frontal, era o masa lunga, iar pe peretele lateral era afisata o harta mare a Romaniei. Am profitat de ea, asa cum ma uitam la ea, dar de fapt, eu imi varsam inima inaintea Domnului, cu lacrimi in ochi. In rugaciune am cerut, daca iste voia Domnului, sa ma scape de povara care imi apasa inima si avea sa imi apese si trupul, incipand cu ziva unnatoare, cand trebuia sa iesim la instructie cu armamentul primit in dotare.

Slavitul meu Mantuitor si Domn, cu care avusesem deja atatea experiente minunate, eare mi-a raspuns la atatea rugaciuni, mi-a

 

auzit strigatul inimii si de data aceasta si m-a izbavit intr-un chip miraculos, care era de nebanuit cu cateva minute inainte si iata cum.

A venit un ordin de la Comandament care suna asa: “Toti cei cincizeci de oameni care au fost recrutati pentru Cercul Teritorial Arad, (printre care eram si eu), sa fie scosi din batalionul de arme speciale, care avia in dotare mitraliere si branduri, sa fie transferati la unitati de “pistolari”. In dotarea unitatilor de pistolari erau pistoalele de tip sovietic, cu incarcatoare de 72 de cartuse, o pusca m itraliera de fiecare grupa si cate o pusca cu lunita. In noua situatie, eu am primit in dotare, inca in acea dupa masa, un pistol cu incarcator de 72 de cartuse, a carui greutate era de vreo 7,5 kg. Am dat slava Domnului pentru raspunsul la rugaciune. Cum sa uitam ceea ci scrie apostolul Pavel? “Nu va ingrijorati de nimic; ci in orice lucru, aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri, cu multamiri. Si pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va va pazi inimile gandurile in Hristos Isus” (Filipeni 4:6-7).

****

Chiar din prima zi de duminica in cazarma, cativa ostasi credinciosi, dintre care cu unii ma cunosteam bine, fiind liberi de orice program, ne-am adunat sus pe catacombe dornici di rugaciune, partasie in Cuvant si cantari. La fel si in duminica urmatoare, dar curand infonnatorii partidului ne-au denuntat la Serviciul Politic si au intirzis accesul nostru sus pe catacombe. Ca urmare, eu am cautat sa fac marturia Evangheliei de la om la om. Am avut pri leju I sa vorbesc din Cuvantul lui Dumnezeu si unor elevi T.R. (termen redus) din scoala de ofiteri, cari au venit in practica la regiment, cat si comandantului miu de pluton, sublocotenentul Cotarlea, care era de religie Greco-catolica si se bucura de cele impartasite. Trebuia insa vigilenta, pentru ca era deja urmarit.

O ocazie de exceptie am avut intr-o zi, cand grupa din care faceam si eu parte a facut aplicatie cu tema: “Grupa Varf in Atac”. Aplicatia s-a facut cu baza de pornire de la liziera cartieruluitiannicolaul Mic, spre cimitirul de la marginea comunei Fantanele, o distanta di vreo 5 km Sublocotenentul Cotarlea a parcurs tot drumul alaturi de mine, fara nici un alt ostas in apropiere de noi. In felul acesta i-am putut vesti multe lucruri din Sfanta Scriptura, cu privire

mantuire si planul profetic. A fost foarte receptiv si s-a bucurat de tot ce i-am spus. Amandoi am fost absorbiti de conversatie, asa

am uitat ca suntem intr-o aplicatie de mare importanta in pregairea Marit sa fie Doinnul!

De la o vreme, am observat ca unii dintre camarazii mei cu care aveam rilatii amicale au inceput sa ma ocoleasca. Unul cari a prins de veste a venit si mi-a spus sa am grija, ca sunt urmarit. Eu insa nu purtam grija aceasta, eram gata din pricina credintei sa sufar orice mi s-ar Intampla.

Intr-o seara, am fost chemat la sirviciul politic al regimintului. Seful UTC-ului pe unitate m-a angajat in discutie si mi-a cerut sa ma inscriu ca membru in Uniunea Tineretului Comunist. Politicos, dar hotarat, i-am raspuns ca nu pot face acest lucru. El mi-a cerut explicatii, care anume este motivu I refuzului meu, iar eu nu am ezitat sa-i spun deschis realitatea.

— Sunt un credincios crestin convins, eu crid in Dumnezeu si in Isus Hristos, care este Mantuitorul meu. Atat Partidul Comunist ca si Organizatia de Tineret au la baza convingerilor lor filosofia ateista, care este diametral opusa credintei mele. Ca atare, U.T.C-ul nu are nevoii in organizatie de un om ca mine, cu convingeri teiste, bazate pe credinta in Dumnezeu ca Fiinta suprema, rationala, cari a creat lumea, o sustine si o carmuieste. Compromisuri nu pot face in materie de credinta si nici organizatia U.T.C. nu are nevoie de asemenea mem bri.

Raspunsul meu nu i-a placut si ne-am dispartit. Cat despre mine, stiam ca am sa fiu incondeiat la dosar, dar asta nu era nici prima data si, cu atat mai putin, ultima data. Eram fericit si bucuros pentru marturia depusa in Numele Domnului Isus Hristos!

Urmarea acistei intamplari a fost aceea ca educatorul pol itic al Companiei, un plutonier provenit din prizonierii de razboi din U.R.S.S., iducat in cele politice acolo, a primit sarcina sa se ocupe de mine special si sa ma convinga sa adopt filosofia marxist-leninista.

Asa ca, a incercat sa-si ia in serios aceasta sarcina. In cateva dimineti, mergand spre campul de instructie, m-a scos din formatie si in coada companiei, noi doi, soldatul si cu comandantul politic, dialogam cu sarg despre religie, filosofie, credinta, stiinta si ateism. Era un om cu atata bun simt, cum rar poti intalni in viata. E1 si-a dat seama de la inceput ca lupta este inegala, dar trebuia sa se achite de sarcina primita. Asupra persoanei lui voi riveni ceva mai tarziu.

Indata dupa incorporare, mi-am propus sa stau retras, in ce priveste partea muzicala, sa nu ies cu nimic in evidenta, dar in cele din urma nu s-a putut. Doar vreo doua-trei saptamani am putut respecta ce mi-am propus. Cum asa? Ostasii erau invatati sa cante anumite cantece ostasesti si populare, dar mergeau atat de rau, erau asa fara noima, incat ma deranjau profund. Sufeream in inima mea

si am zis ca trebuie sa fac o schimbare. Asa se face ca. am inciput sa cant. In companie mai erau cativa cu liceu la baza si mai aveam si

vreo doi cantareti de la Biserica Ortodoxa, cu voci bune pe langa ceilalti.

Locotenentul major Draganita, comandantul de companie, un sufletist de exceptie, entuziasmat de turnura luata, intr-o zi ne-a spus:

Baieti, uite ce este, avem aici pe Iovin, care va poate invata cantece, chiar si pe voci. Sa profitam de acest lucru. La carte scrie in programul nostru 50 de minute de instructie si 10 minute repaus. Eu vreau sa inversam lucrurile si sa facem 10 minute instructie si 50 de minute repaus, timp in care Iovin sa, va invete sa cantati. Dar in cazul acesta am o pretintie, si anume: in cele 10 minute de instructie voi sa faceti in asa fel ca miscarile sa iasa ca la carte. Ati inteles?

— Daaa, a fost raspunsul ostasilor.

Asa se face ca in scurta vreme compania lui Draganita s-a impus in tot regimentul. Am ajuns in lunile mai, iunie, cand ingeniozitatea lt. major Draganita a ajuns sa descopere ceva nou. Cum flori de tot felul se gaseau peste tot, a dat ordin ca in ultimile cincisprezeci-douazeci de minute inainte de plecarea spre cazarma, ostasii sa stranga buchete de flori. Compania de o suta de oameni sa nu mearga incolonata pe cele trei plutoane a cate trei grupe, ci intr-o

singura formatie, de noua randuri. Ostasii din fata si cei de pe flancuri sa aiba buchetele de flori in brate. De cate ori intram pe platoul din centrul Cetatii, care era strajuit pe trei laturi de cladiri inalte cu doua-trei etaje, unde rezonanta era excelenta, ecoul cantecelor strabatea vazduhul, si atunci geamurile de la Statul Major al regimentului si deschideau si ofiterii de toate gradele ascultau si admirau felul in care se prezinta compania lui Draganita. Au incercat si alte companii sa imite pe Draganita, dar nu au reusit…

intr-o zi din luna iulie, am fost dusi la poligonul de trageri. Drumul spre poligon trebuia facut prin centrul orasului. In apropierea poligonului era cimitirul “Pomenirea”, cu multe flori de camp frumoase si de diferite culori. Draganita a dat ordin sa strangem flori din cimitir, dar nu de pe mormintele ingrijite de oameni. Am facut intocmai si ne-am intors in formatia de noua randuri, cei din fata si de pe flancuri avand buchete de flori in brati. Am cantat tot timpul marsului, cantari pe voci, amplificate mult de icoul strazii. Multimi de oameni s-au insiruit de-a lungul trotuarelor si ne-au intampinat cu ropote de aplauze. Unii din multime, impresionati, au bagat in buzunarele unor ostasi din coada bomboane, ciocolata, tigari…

Am trecut Muresul spre Cetate si am ajuns in curtea regi mentului, marsaluind spre catacombele din fundul curtii. Dar, dinspre cladirea unde avea biroul colonelul-comandant, venea inspre noi aghiotantul comandantului de regiment. Indata Draganita comanda onor spre dreapta cu pas de defilare. A alergat in fata aghiotantului si i-a dat raportul, dupa care ne opriste si ne intoarce cu fata spre cel venit. Acesta ne spuse urmatoareli:

— Sunt insarcinat din partea Generalului Comandant al Brigazii de Cavalerie, din partea caruia am pri mit un telefon, sa va felicit in numele lui, pentru felul exciptional in care v-ati prezentat la trecerea prin oras, incat ati cucerit admiratia publicului, care v-a aplaudat. (Cu noi erau de fiecare data si ceilalti doi ofitiri comandanti de plutoane si educatorul politic).

Cari era partea mea din toate astia? In fiecari sambata dupa-masa, eu primeam cati un bilet de voie pana luni dimineata. Bucuria mea era sa fiu cu fratii, angrinat in lucrarea lui Dumnezeu,

in fiecari seara de sambata si duminica toata ziva. Dar lucrurile nu aveau sa dureze multa vrime asa…

Intr-o zi am fost chemat si mi s-a oferit posibilitatea sa ma inscriu la scoala de ofiteri activi in armata, dar am rifuzat ca si oferta de a ma face U.T.C.-ist. Acist lucru a facut ca o ultima picatura sa-mi umple paharul, iar cei de la serviciul politic sa nu mai poata suporta. Eram urmarit piste tot si cautau sa ma prinda in vreo situatie de culpa. Comandantii mei de pluton, companie si cu educatorul politic, tineau mult la mine si mi-au facut mereu rost de bilet de voie de sambata pana luni, chiar si in unele cazuri cand nimini din Unitate nu a iesit in permisie.

Dar lucrurile s-au schimbat. In zilele de sambata, ostasii nu iesiau la campul de instructie, ci numai in Cetate si in jurul Cetatii. Eu am fost lasat in dormitor, cu usa inchisa, ca sa ii aduc la zi carnetul lui Draganita cu programeli de instructie de fiecare zi. Pe la ora 10:00 dimineata, ma trezesc cu batai insistente in usa. Am descuiat si deodata m-am trezit fata in fata cu sublocotenentul Dinu, care era pe functie de comandant politic al Regimentului 6 “Infanterie Voluntari Purtat”, insotit de capitanul Samsonov, consilierul politruc sovietic, pe langa comandantul de regiment, colonelul X.

SubLt. Dinu era plin de o furie fara egal. Am avut convingirea ca era stapanit de un duh rau de tip comunist. A inceput sa tipe la mine:

Di ce stai in dormitor si nu esti la instructie cu ceilalti? Te-ascunzi si-ti faci de cap aici?

1-am raspuns linistit:

Nu, domnuli comandant, nu ma ascund si nu-mi fac di cap. Comandantul meu, lt. maj. Draganita, mi-a dat ordin sa raman cu usa incuiata si sa-i completez programile zilnice de instructie.

Iesi afara de aici! mi-a ordonat. M-am conformat ordinului intocmai, in timp ce ei s-au postat amandoi in fata mea la o distanta de trei metri, apoi s-a dezlantuit la mine cu o furii si mai mare, zbierand la o cota decibelicapericuloasa, cu amandoua mainile ridicate in sus, apoi lasate brusc in jos a zis:

Laa-sa-neeee cu Dumnezeul tau! Si cu cat se infuria mai mult, cu atata eu eram mai plin de o pace dumnezeiasca. Linistea pe care o vedea pe fata mea 1-a infuriat si mai rau si a zis:

Ce, crezi ca noi nu stim ca faci propaganda religioasa si ici si in invoirile pe care le-ai avut in fiecare duminica prin oras? I ileepand de astazi, nu mai ai voie sa pleci in permi sie in oras, indiferent cine iti semneaza vriun bilet di voie, ai inteles??? Curtea Martiala te mananca daca mai parasesti unitatea, ai inteles???

Da, am inteles, i-am raspuns, cand o bucurie de nedescris, diin cer. mi-a umplut inima. Mi-am adus aminte de Pridica de pe M unte a Domnului Isus, cand a zis: “Ferice

va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor spune tot

 

 

 

de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra! Bucurati-va

 

 

 

 

pentriwa rasplata voastra este mare in ceruri,. caci tot asa au prigonit pe prorocii, eari au fost inainte de voi”

 

(Matei 5:11-12).

****

Am spus ca voi reveni asupra persoanei plutonierului cu

11

educatia pe companie, care era un om modest, blajin si cu mult bun > In fiecare dimineata, dupa dejunul luat la ora 6:00, aveam ora de educatii politica, pe care se punea mare accent, pe indoctri-narea ostasilor in morala proletara ateista. Educatorul facea intai predarea lectiei, iar apoi urma seminarul, cu intrebari si raspunsuri, pentru a se constata daca materialul predat a fost insusit. Fiecare companie isi avea un anume loc in curtea foarte intinsa a Citatii.

1 asezati de fiecare data cele trei plutoane in cariu, iar Educatorul la mijloc.

lntr-o dimineata, se indrepta spre careul nostru o suita de ofiteri, dintre care vreo doi erau de la Directia Superioara Politica

Armatei din Bucuresti. Educatorul nostru era in mod vadit emo( ionat… Poate chiar infricat, deoarece in functie de cum va fi notat de acesti superiori dipindia si avansarea lui in grad. Spri surpriza I ui si a noastra, unul dintre ofiterii veniti de la Bucuresti i-a spus educatorului nostru ca dansul va face predarea lectiei politice.

Dupa ce a facut predaria cu multa competenta, a urmat seminarul. Mi-am zis in sinea mea, acuma este momentul sa vin in ajutorul lui cum voi putea mai bine. Spre surprinderea tuturor, la

cele cinci-sase intrebari puse, nici unul dintre cei intrebati anume nu au stiut sa raspunda, desi intre ostasi erau si unii cu liceul facut. Inev itabil a urmat intrebarea:

— Cine poate raspunde la intrebari? Am ridicat mana si am raspuns corect, dand raspunsul astiptat. Acelasi lucru s-a produs de mai multe ori. Fii si daca unul singur din companie raspundea la intrebari, se considera materialul pridat ca si asimilat. Comisia a plecat, iar educatorul nostru a fost salvat de la rusine. Lauda este a Domnului, iar bucuria mea a fost ca am putut face un bine, unui om care era bun si isi cunostea masura…

In perioada finala a celor cinci luni de instruire militara, au avut loc doua aplicatii majori. Una care cuprindea un mars de 25 km pentru a ne apropia de asa-numita zona a frontului, iar in zorii zilei urma atacul, insa cu cartuse oarbe. Comandantul de companie Draganita m-a tinut toata noaptea laga el, ca sa-1 ajut la realizarea planului de atac, in timp ce trupele au cantonat in corturi intr-un bivoac, la marginea comunei Vinga. A fost una dintre noptile grele pentru mine, o stare de somnolenta ucigatoare m-a apasat, trebuind sa stau toata noaptea de veghe langa comandant. Am reflectat dupa aceea la situatiile reale de pe front, unde nu erau doar exercitii de instruire ci scene ingrozitoare de razboi, cum au avut parte doi frati de ai mei, care au fost grav raniti, unul pe frontul de Rasarit In Ucraina, pi Ianga localitatea Krivoirog, unde si-a pierdut pic iorul stang de la bazin. Celalalt a fost ranit la marea retragere din Crimeea, de la Sevastopol. O schija i-a patruns prin spate si s-a oprit in imediata apropiere a inimii. Istorii palpitante, in care viata este la risc in orice moment. Prin comparatie, starea mea de oboseala si de somnolenta din noaptea aplicatiei de la Vinga a fost floare la ureche.

Ultimul act al pregatirii mele mil itare a fost in cadrul manevrei finale de la Chesint, din Banat, in cadrul careia s-a lucrat cu armament si cartuse de razboi, la care a asistat Generalul Comandant al Diviziei H.C.C. Comandantul a tinut sa asiste la compania lui Draganita, iar acesta, impresionat si emotionat de acest fapt, a pus grupa din care faceam si eu parte in tema. Dar tot asa eram si noi, ostasii, afectati de prezenta atator ofiteri in spatele nostru, dar si dornici de a ne afirma capacitatea de lupta, care era desigur meritul

comandantilor nostri. Chesintul era situat intr-o zona deluroasa, cu teren accidentat, ceea ce facea ca exercitiul nostru sa aiba un cadru natural excilent unei desfasurari bune.

Concluzia la analiza exercitiului a scos in evidenta o buna comportare a grupei, de care aveau sa beneficieze ofiterii nostri, dintre care unii au fost apreciati si avansati in grad. A noastra a fost satisfactia de a ne fi achitat bine de o sarcina ce ni s-a incredintat, in urma a cinci luni de instruire neintrerupta.

In urma acestei experiente, gandul m-a dus la apostolul Pavil, care, in cea de-a doua epistola scrisa lui Timotei, abordeaza tema slujirii Evangheliei Domnului Isus Hristos, in capitolul 2, in sapte i magini diferite: ca fiu, ca ostas, ca atlet, ca plugar, ca lucrator, ca un vas de cinste si ca un rob.

Ca ostas al lui Hristos, Pavel ii recomanda trei lucruri lui Timotei. In primul rand ii atrage atentia ca slujirea Evangheliei lui Hristos trebuie incredintata la oameni vrednici de incredere, care sa fie in stare sa-i inveti si pe altii. Nu poti invata pe altii fara sa fii tu insuti un bun exemplu in traire, si care sa fi invatat constiincios la vremea ta!

Al doilia lucru care apostolul cauta sa il puna pe inima lui ‘Timotei era acila ca, fiind ostas al lui Hristos, el trebuia sa fie gata si pentru suferinta. E de remarcat adjectivul “bun” ostas al lui Hristos. Nu toti cei care se considera ostasi sunt neaparat si buni. Problema suferintei este specifica pentru un ostas, pentru ca el trebuie sa lupte impotriva unor duhuri nespus de ostile, si viata de front nu este usoara! Suferinta pentru Hristos si pentru frati nu este un merit al puterilor omenesti, ci este un har dat de sus de Dumnezeu.

Al treilea lucru incredintat lui Timotei, ca bun ostas al lui I ristos, este sa vegheze sa nu se incurce cu treburile civili ale v ietii, daca vrea sa-1 placa Celui ce 1-a inscris la oasti. Ostasul bun aceepta viata de abnegatii si privatiuni si se consacra unui singur tel: Hristos si triumful Evangheliei Sale!

Apostolul Pavil face cunoscut bisericii din Corint care sunt armele de lupta. Ca buni ostasi ai lui Hristos, annele noastre sunt spirituale, pentru o lupta spirituala. Ele nu sunt supuse firii pamanI ci sunt puternici, intarite de Dumnezeu, ca sa surpe intariturile,

sa rastoarne izvodirile mintii si orice gand sa fie facut rob ascultarii de Hristos. Apoi, mai pe larg, apostolul Pavel descrie armele duhovnicesti in Efiseni 6:11-18: adevarul, platosa neprihanirii, ravna Evangheliei pacii, scutul credintei, coiful mantuirii, sabia Duhului, (adica Cuvantul lui Dumnezeu) si in final rugaciunea, care este eficace in toate privintele. Iar din 2 Corinteni 6:7 intelegem ca in starea de neprihanire suntem dotati si cu arme de lovire si de aparare.

De asemenea, impreuna cu armura spirituala se impun: ordini, ascultare, supunire, disciplina, promptitudini 1n slujire, suferinta si sacrificiu. Multumesc Domnului pentru tot ce mi-a fost dat sa invat, sa traiesc si sa marturisesc ca militar.

****

Pi toata durata serviciului mil itar, aveam la mine un Nou Testament mic, pe care il purtam totdeauna in buzunarul de sus al vestonului. Cu ocazia unei pirchezitii in cuferele noastre, unora

li

s-au confiscat Testamentele gasite. A1 meu insa a supravietuit, fiind la mine, si mi-a fost de mare folos.

Ca masura disciplinara impotriva mea, ordonata de comandantul politic Dinu, eu nu am mai primit permisii, dar bucuria mi-a fost mai mare, deoarece stiam ca este pentru ca am afirmat credinta mea si L-am marturisit pi Doinnul si Mantuitorul meu Isus Hristos. Marit sa fie El in veci!

Intr-o zi a venit unul dintre ostasi si mi-a spus ca a vazut listele cu repartizarile celor ce au terminat perioada de instructie. Mi-a mai spus ca eu am fost repartizat la o unitate tocmai in Dobrogea, la Tulcea, sa fiu cat mai departe de casa si de fratii de credinta. Sigur, nu mi-ar fi convenit deloc, dar pentru Isus Hristos, asemenea lui Pavil, as fi fost gata sa pierd totul si sa le socotesc toate ca niste gunoaie (Filipeni 3:7). Planul era facut de cei ce-L urau pe Domnul si eu stiam ca viata mea este in mana Lui, oriunde voi ajunge.

Inainte insa de a fi trimisi la unitatile unde am fost repartizati, a venit un ordin special de la Comandamentul Teritorial, ca ostasii ricrutati pentru Cercul Teritorial din Arad sa fie trimisi indata la

unitatea care era chiar in centrul orasului. Eu I-am multumit lui Dumnezeu care m-a pazit si mi-a facut scapare de Tulcea si ma

gandeam ca voi merge la noua unitate, undi nu voi voi fi cunoscut si

nu se vor sti cele intamplate la regimentul din Cetati. Inca eram

naiv si nu stiam ca in comunism totul era sub control excesiv. Aveam

sa stiu insa cateva luni mai tarziu, cu ocazia incorporarii unui nou

contigent. Mi-a fost dat sa lucrez ca furier, si atunci 1-am vazut pe

“politrucul”

Comisiei de lncorporari, care purta la el dosarul care continea toate informatiile sociale si politice cu privire la fiecare recrut. Acesta dispunea de fiecare recrut, la ce anume unitate tara sa fie repartizat.

 

 

 

Detasamentul de ostasi C.T.A., condusi de un sirgent delegat

 

in acest scop, am sosit intr-o dupa amiaza insorita in curtea unitatii (I

in centrul orasului. Dupa un oarecare timp de asteptare, a venit un pl utomier maj.aor sef spre noi. Sergentul a dat ordin de incolonare a noastra, iar el a dat raportul di rigoare care s-a incheiat cu:

Detasamentul asteapta ordinul dumneavoastra. Spre surprinderea celorlalti, dar mai ales a mea, prima intrebare care o pune in fata frontului a fost:

Care-i ala Iovin??? Am luat pozitia de drepti si am rapor-

Eu sunt, sa traiti!!! A dat din cap cu intiles… Mi-am zis in sinea mea ca, nu numai ca nu sunt anonim, ci din contra, sunt ca anul bine cunoscut! Dosarul meu ajunsese inaintea mea la unitate, cram incondeiat de-a binelea. Prin aceasta identificare a mea de catre responsabilul politic si cu educatia, lupta cea buna a credintei ( I “Timotei 6:12) a inceput si la noua unitate.

Am fost repartizat ca furiir la biroul serviciului de aprovizionare, al carui sef era plutonierul major Botezatu, un barbat mai in viirsta, cadru provenit din vechia garda, dinaintea instalarii comun ismului in Romania. Era un barbat voluminos, bine dispus intotdeluna, care m-a primit bine in biroul lui, sarcina mea fiind sa ma

ocup cu anumite scripte de birou. Printre acestea se numara si calculul pe zile a meniului trupei in functie de valoarea calorica a I fiecarui alimint, asa ca sa insumeze zilnic 3.200 calorii, cat prevedea o

rd

inul 50 al Armatei. Plutonierul major Botezatu era foarte multumit

di pregatirea mea profesionala in munca de birou si in plus, ne-am identificat reciproc, (dar nedeclarat) ca nefiind simpatizanti ai comunismului-ateu.

Pe masa de birou acoperita cu hartie am scris frumos, caligrafic, niste texti din Sfanta Scriptura, care au fost sesizate de informatorii care ma urmareau. Printre ele era si acesta: “Vulpile

au vizuini pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Si odihni capul.” Domnul Isus a spus aceste cuvinti unui om pripit cu vorba, care Ii zisese: “Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.”

Adeseori am auzit din partia unora vorbe mari, dar care nu au ajuns sa fie puse in practica. Drumul de la cap la picioare este prea lung, ca sa ajunga sa fie si infaptuite. Voluntarismul care isi are izvorul in sinea omului, spre deosebire de chemarea de sus, care asigura si puterea pentra a-L urma pe Domnul Isus, are picioare foarte scurti, care nu ajung niciodata la tinta dorita. In aciasta situatie a fost si tanarul bogat, care s-a oferit voluntar sa-L urmeze pe Domnul Isus.

Cand a auzit cari este pretul uceniciei, tanarul nostru s-a dat inapoi (Matei 19:16-22). Cat de adevarate sunt cuvinteli scrise de Solomon: “Nu

te grabi sa deschizi gura si sa nu-ti rosteasca inima cuvinte pripite inaintea lui Dumnezeu. Sa nu spui vorbe multe”

(Ecclesiastul 5:2).

Si imparatul David a fost preocupat de acest lucru, cand

in Psalmul 39 scrie: “Ziceam: Voi veghea asupra cailor mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba. Imi voi pune frau gurii, cat va sta cel rau inaintea mea.” E1 a crizut ca poate veghea asupra lui insusi fara ajutor de sus, dar a falimentat. De aceea, in Psalmul 141:3, David nu mai pune accentul pe sine, apare mai matur si se roaga Domnului: “Pune. Doamne, o straja inaintea gurii mele, si pazeste usa buzelor mele.” Accentul cade acum pe ajutorul Domnului in realizarea scopului propus. Oh, cat de bine avea David sa stie si sa spuna si altora despre experienta increderii in Domnul: “Guslati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El! ” (Psalmul 34:8). Slavesc pe Domnul pentru minunea increderii mele in El din fragida tinerete, prin care am vazut si eu minunile Lui in

viata mea. incredere insiamna o REZEMARE! Inseamna a te sprij ini pe unica sursa a puterii de izbaviri a Domnului.

Datorita credintei afirmate pe fata, a vietii noi pe care o aveam

in

Hristos Domnul, ma simteam mireu in lupta, ca pi front. Ideologia comunista era propagata peste tot, prin prisa, radio, orele de educatie politica, manifestatii, sedinte. Un adivarat asalt de fiecare zi era dat asupra constiintii omului, cu nihilismul militant al doctrinei false promovata de partidul comunist.

in situatia aceasta am simtit o nevoie coplesitoare di dovezi biblice ale credintei cristine si ale adevaratei stiinte. Asta nu pentru ca m-as fi indoit catusi de putin de credinta mia in Isus Hristos, cat pentru a avea dovezi cu care sa ma pot confi•unta si raspunde oricui care ar fi indraznit sa incerce sa ma convinga de contrariul experientelor mele personale cu privire la credinta crestina. Ma rugam Domnului pentru acest lucru si raspunsul a si venit.

Intr-o duminica, fiind in permisie, 1-am intalnit pe bunul meu prieten si frate Traian Ban, care mi-a inmanat cartea “Crestinismul

si Studiul Naturii”, de Bettex, care avea cinci capitole distincte, dintre care unul era: “Matirialismul”. Nu puteam concepe ceva mai extraordinar de potrivit pentru mine in situatia prin care triceam ca si aciasta carte. In cursul saptamanii nu puteam citi, nu ca nu as fi avut timp liber, ci pentru ca eram supravegheat indeaproape de copoii comunisti si nu voiam cu nici un chip sa fie vazuta cartea si sa-mi fie confiscata. Nici nu era a mea si mai ales ca era o adevarata valoare spirituala. Dar proxima duminica m-am inchis di dimineata in biroul de aprovizionare, (seful nu venea duminica la birou) fara sa

ma duc nici la sala de mese pentru mancare, astfel ca pana seara am terminat de citit toata cartia. Nu pot exprima in cuvinte ce a insemnat pentru mine acea carte venita la timpul potrivit. Parca zburam prin vazduh de fericire, atat de bogat ma simteam si I-am multumit Domnului pentru ea, cat si pintru cii doi traducatori ai

Fie in veci binecuvantat Numele Domnului!

zi, ma trezesc in spatele meu la birou cu maiorul Nazarii, care era seful Serviciului de Informatii pe unitate. Functia era aceia a unui om de temut, dar eu nu m-am simtit catusi de putin intimidat de aparitia lui. Venise sa se convinga personal de ce anume a fost raportat, de textele din Biblie caligrafiate de mine pe masa de birou. Era un om cult, fin, iubitor de muzica. Facea parte din garda

veche si in cazul acesta avea studiile facute la Academia Militara. M-a intrebat de forma ce fac si cu ce ma ocup. I-am raspuns ca am intocmit meniul pentru trupa si a plecat.

In

unele zile cand aveam momente de repaus, ma duceam la sala culturala, unde era si un pian la cari nu canta nimeni. Desigur, eu 1-am incercat si era in stare perfecta de functionare. Cantam cate doua-trei marsuri ostasesti cunoscute, dar printre ele si cate o cantare riligioasa de la cristini. Bineinteles doar melodiile, nu si cuvintele. duminica inainte de masa, vine la mine caporalul care ira omul de serviciu de la Biroul de Informatii si-mi spune ca

maiorul Nazarie ma cheama. L-am urmat si m-am prezintat la ordin.

Caporalul se retrase, iar maiorul, cu o voce foarte amabila, m-a invitat sa ocup loc intr-un fotoliu din partea opusa a biroului lui foarte ilegant. Ma gandeam in sinia mea ca va urma vreo paruiala, dar nu a fost asa. (Cata deosebire intre acest om subLt. Dinu, comandantul politic de la regimentul unde facusem instructia. Dinu era asaltat de duhuri rele.) Dupa ce m-a chestionat cu privire la originea sociala, studii, m-a angajat in discutii cu privire la diferite subiecte la ordinea zilei. Eu eram cu gradul de fruntas, prima treapta in iirarhia militara. Gradul de fruntas echivala cu acela de “soldat destoinic”, care se acorda pe baza insusirii instructiei militare, fara vreun alt examen. Dumnealui era cu 11 trepte superior si mai in varsta ca mini cu cel putin 25 de ani. Scopul chemarii mele a fost acela de a incirca posibilitatea reeducarii mele in spiritul noului regim instalat in tara noastra.

M-am vazut foarte marunt in fata lui, dar in acelasi timp

si

onorat sa pot depune o marturie vie pentru Cel ce era Mantuitorul si Domnul meu Isus Hristos. In timpul discutiilor, Domnul mi-a facut parte triptat de o ascendenta de Duh, asa ca am uitat de diferenta di grad, dar si de timp… M-a ascultat cu mare interes si cand s-a uitat la ceas, a exclamat surprins:

Aoleu, ma asteapta sotia cu masa de pranz si eu inca nu m-am barbierit. A plecat in graba spre frizeria Cadrelor, iar eu ma tineam dupa dansul, deoarece nu epuizasem subiectul inceput.

In

prezenta ostasului frizer mi-a spus:

Bine, Iovine, lasa ca mai discutam altadata. L-am salutat

ostasesti cu respect si m-am retras fericit ca am avut parte de harul marturiii cristine, mai ales ca era si o zi frumoasa de duminica.

1)i roul sefului Serviciului de Infonnatii a fost pentru doua ceasuri o tilujba duhovniceasca de esenta crestina, spre slava lui Dumnezeu. Marit sa fie Domnul!

Intr-o

zi, pe cand eram la pian si cantam, a vinit maiorul Nazarie si mi-a spus ca ar dori sa injghebeze cu ajutorul meu un cor ostasesc. In scopul acesta, are si niste partituri pe note, cu cantice ostasesti aranjate pe voci. Dupa felul frumos cum s-a purtat cu

i ne, mi-am dat seama indata ca nu este cazul sa-1 refuz. Am inteles

uii

dumnealui are si resortul cultural pe unitate si am promis ca voi face tot ee se poate, in cazul in care imi da partiturile si imi asigura conditiile necesare.

In cateva saptamani, corul ostasesc a fost pus pe picioare, apoi a fost pregatit si un program cu reprezentatie culturala in cartierul Aradul-Nou. Sigur, acest lucru mie nu mi-a mai convenit, sa apar pc sceni cu programe patronate di comunisti si pe deasupra sa mai

Iiu

si aplaudat. I-am raportat sefului ca eu nu pot accepta aparitia mea pi scena, ca sa fiu aclamat de asistenta. Vrednic de aclamatii si laude iste Unul singur: DUMNEZEU!

Lovitura a fost mare cand a luat cunostinta de hotararea mea, (din care nu puteam face compromis. L-am linistit insa ca programul tot se poate face si i-am propus si solutia: Aveam in cor uu ostas,

GIovac Nicolae, care facuse Scoala de dascali si stia ceva muzica si el. Eu voi sta ascuns dupa cortina, voi da tonul, iar Glovac va da d in maini si va dirija. El nu isi va faci nici un scrupul din aceasta. Asa s-a si facut si reusita a fost pe masura. Gestul meu insa a zgandarit profund Organizatia de Partid din unitate si urmarile s-au si :aratat. Nu puteau trece cu vederea un asemenea act din partea mea. Toti cei din ansamblul cultural primiau bilete de voie de sambata pana luni dimineata, iar eu stateam consemnat in cazarma. eram fericit pintru faptul acesta, deoarece eu ma stiam in primul rand ca si un ostas al lui Hristos, chemat sa vestesc Evanghelia lmparatiei lui Dumnezeu si nu sluga lui Stalin si a lmparatiei intuneri-cului comunist.

Daca in perioada de instruiri la regimentul 6 Infanterie Voluntari Purtat am avut de-a face fata unor probleme de igiena corporala, nu aveam sa scap de asemenea probleme nici la Cercul Teritorial Arad. Erau mosteniri nefaste din timpul celui de al II-lea razboi mondial, cu miscarili trupelor noastre pana in Caucaz, Stal ingrad pe Volga si apoi frontul de Apus, pana in Muntii Tatra ai Cehoslovaciei, prin Budapesta. Ce sa zicem de trupele Sovietice, de pe vastulImperiu Rosu, cu atatia rase si nationalitati, care ne-au inundat tara si chiar casele noastre… Asa s-a intamplat ca la regimentul din Cetate, odata cu efectele militare si linjiria primita, am avut ixperienta umilitoare si de nesuferit a paduchilor. Mi-am adus ami nte de fratele miu Nicolae, care intors de pe frontul de Rasarit, din Ucraina, ne povestea cum 1-au chinuit paduchii pe acolo. Odata, un paduche cari se misca pe spati, de-alungul sirei spinarii, 1-a suparat in asa masura ca s-a dezbracat pana la piele, 1-a prins, 1-a arestat si 1-a condamnat la moarte. L-a pus pe un butuc de lemn, 1-a tintit cu patul armei si 1-a executat. A fost o fapta eroica de pe frontul de Rasarit…

La C.T.A., in inima orasului Arad, dormitoarele ostasilor erau infestati cu puzderii de plosnite, care odata cu venirea noptii misunau peste tot. Erau flamande de sangi si abia asteptau sa venim la paturi, ca ne si napadeau. Am sesizat superiorii nostri, dar ajutoru I necesar nu 1-am primit.

Atunci, noi, ostasii am recurs la o alta metoda. Am inceput sa omoram plosnitele cu degetele pe peretii albi, i-am pictat si mazgalit cu sange rosu in asa fel incat superiorii nostri s-au sesizat si au ordonat zile de deparazitare, dupa ci ne-au dotat cu galeti de petrol ca antidot. Au fost omorate mii si mii, dar tot mai apareau. Noaptea prin somn, simteam ca ceva imi umbla pe fata si dadeam cu mana ca sa-mi umplu fata de sange. Am gasit solutia si am legat palnii de carton muiate in petrol la fiecare picior de pat. Cridiam ca acuma nu vor mai putea sa urce pe pat. Dar plosnitele ingenioase au gasit formula sa ne pacaleasca. Urcau sus pe tavan si se lansau pe paturili noastre. Dupa o lupta asidua, mai multe saptamani, am reusit, in sa le lichidam si sa ne asiguram odihna prin somn. Voi mai nniinti doar faptul ca printre ostasi era si unul numit Lengyel, care

zidarul unitatii, folosit la reparatii si zugraveli. In lupta impotriva plosnitelor, cineva i-a ridicat perna patului care era intr-un colt al camerei. Sute de plosnite stateau cuminti in asteptarea lui Lengyel,

vina sa se culce. El, obosit de munca, adormea bustean indata ce

aseza in pat, iar plosnitele ar fi venit la ospat nestingherite, dar nu mai mult, caci le-am facut noi de pitrecanie…

 

UN FOC IN NOAPTE

Paza unitatii era incridintata lt. Predutoiu, care avea la dispozitie corpul de garda, compus din sase ostasi, un caporal sau sergent ca si comandant al garzii. Erau patru posturi de santinela care straju iau zi si noapte. Unul era cel de la poarta principala de acces in unitate, iar celalalt era in fundul curtii, in partea opusa. De la ora stingerii pana la desteptari (10:00-5:00 a.m.), mai functionau doua posturi, unul situat cu o ghereta in mij locul curtii, iar celalalt la un etaj, la Biroul di Dosare Secrete. La aceste doua posturi suplimentare faceam de garda noi, ceilalti ostasi la rand, pe trei schimburi, in total sase ostasi, in fiecare noapte. Di cateva ori am facut si eu de santinela la aceste posturi.

intr-o noapte cu bucluc, am ajuns din nou la rand, la postul cu ghereta din mijlocul curtii, in schimbul trei, intre orele 2:45-5:00 a.m. In schimbul doi, facusi inaintia mea de santinela unul dintre viselarii de la bucatarie. Mi-a predat arma si parola si repede a zbugh it-o spre donnitor sa mai apuce civa somn. Dupa ce am stat in ghereta catava vreme, cu arma lipita de mine, rn-am sculat sa ma plimb cu arma tinuta pe umar, ca la defrlare. Asa cum ma plimbam, la lumina beculu i electric de Ianga post, constat ca incarcatorul nu este inchis is la locul lui cu inchizatorul in pozitia normala. Fara sa ma gandesc prea mult, iau arma de pe umar in mana stanga, in mod regulamentar cu teava in sus, cu mana dreapta lovesc inchizatorul sa intre la locul lui si, cum eram instruiti, am si percutat, ca sa ma asigur ca pe tiava nu este nici un cartus, dar nu a fost asa…

in clipa percutarii, un zgomot infernal s-a declansat in noapte, amplificat atat de ecoul cladirilor cu etaj pe cele trei laturi, cat si in contrast cu linistea noptii. In cateva secunde, curtea a fost inundata de ostasi in alb, care au sarit ca arsi din pat, ca sa vada ce s-aintamplat. Indata a aparut si ofiterul de serviciu, foarte alarmat, iar eu eram naucit de cele intamplate… Am raportat exact ofiterului de serviciu, care a trebuit sa intocmeasca raportul cu cele ce s-au intamplat si justificarea glontului dat lipsa, care strapunsese intunericul noptii spre o destinatie netintita si necunoscuta. Ori veselarul care imi predase postul mie, ori cel de dinaintea lui, din schimbul intai, nu au procedat corect cu arma. Singurul bine a fost ca nu a fost nimeni ranit sau chiar mai rau inca… Eu ma asteptam sa fiu pedepsit pentru acest incident neasteptat.

Dimineata a fost convocata o adunare generala a trupei si a cadrelor de conducere. S-a facut analiza si s-a tras concluzia, care in nici un caz nu m-a scos pe mine de tap ispasitor. Vazusem in vremea aceea un ostas care a fost pedepsit cu 10 zile de carcera, in urma unui evinimint asemanator. Carcera, instalata intr-un loc din curte, era facuta din scanduri, atat de mica incat nu-i permitea celui pedepsit decat sa stea in picioare, de la desteptare pana la stingere, cu regim alimentar special, mancare tot a treia zi. Eram de fata cand i s-a dat drumul peste 10 zile. Sannanul s-a prabusit la pamant si a lesinat.

Concluzia trasa a fost aceea ca ostasii sunt insuficient pregatiti in pridarea si preluarea serviciului de santinela, si ca s-a neglijat Rigulamentul, care prevedia ca predarea si preluarea serviciului de santinela sa se faca sub supravegherea si prezenta sefului de garda. Fiecare ostas randuit ca santinela trebuie sa aiba propria lui arma pe care sa o ia de la rastelul din corpul de garda. Asadar eu nu am suferit nici o consecinta, in schimb corpul di garda permaninta a trebuit sa faca in fiecare zi instructie suplimentara de o ora pe zi, timp de o saptamana. Recunostinta mea a fost data in intregimi Domnului meu, care m-a scapat din aceasta situatie periculoasa.

Dupa cateva luni de furier la Serviciul de Aprovizionare, am fost transferat ca furier la Serviciul Financiar si Contabilitate al unitatii, condus de capitanul Chilug. Ca furier mai aveam pe un un fost coleg de liceu, Hutiu Ioan, care mai tarziu a ajuns sa se intoarca la Dumnezeu, spre bucuria mea. Dupa armata s-a casatorit cu o sora credincioasa si am avut partasie impreuna.

In primavara anului 1949, un eveniment deosebit a zguduit

unitatile militare. A fost pus la cale un complot de rasturnare a regimului comunist in tara, in cari erau implicati mai multi ofiteri si subofiteri din diferite unitati militare. inaintea zilei si orei “H” cand trebuia sa se dea lovitura, toti au fost arestati. De cei arestati nu am mai auzit niciodata nimic! Multi in acei ani au pierit fara urme, ca victime ale regimului comunist. Crima si minciuna domnea peste tot in tarile comuniste. Aceasta ne aduce aminte de rechizitoriul necrutator al Domnului Isus adresat fariseilor, in Evanghelia dupa loan capitolul 8:44, cand le-a zis: “Voi aveti de tata pe Diavolul;vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentruca in el nu este adevar. Ori de citeori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos Si tatal minciunii.”

Asa a fost si in procesul nostru, al fratilor, ca si in celelalte procese. Cei anchetati declarau un lucru, dar anchetatorii instruiti special scriau cu totul altceva, ca sa te poata oricum condamna. Crima si minciuna irau virtuti in statul comunist.

PRINS IN FLAGRANT-DELICT DE

SERVICIUL CONTRA-INFORMATII

Pe cand eram furier la Serviciul Financiar, dupa masa de pranz, in loc sa merg sa ma culc ori sa fac altceva, ma refugiam in birou si acolo bateam la masina de scris. Am primit in zilele acelea o lucrare pe care o consideram foarte valoroasa. Era scrisa de mana si doriam sa o am si eu. Era intitulata: “Viata si lucrarea hd

 

 

 

 

Toyohiko Kagawa”.

Acesta a fost considerat apostolul sicolului al XX-lia pentru Japonia, cu totul dedicat propovaduirii Evangheliei in

tara lui. Dis-de-dimineata mergea “in fata marilor uzine japoneze,
unde lucrau mii de muncitori, si pana la deschideria portilor, vestea
oamenilor Calea mantuirii prin Isus Hristos. Locuinta lui era adeseori
un loc de adapost pintru dezmostenitii de soarta, carora le vestea
pocainta si credinta in Isus Hristos, pentru castigarea Vietii vesnice.
Nu voi uita niciodata prima propozitie cu care incepea ma-
nuscrisul amintit: “Eu insumi sunt o minune!” Cu adevarat omul
este capodopera creata di Dumnezeu pe pamant. Pe drept, Bettex
scria in valoroasa sa carte “Minunea” ca acist fenomen ci se
numeste asa, nu poate fi explicat. Daca se poate ceva explica, nu
mai este minune, deoarece nu sta in capacitatea si nici in puterea
omului inteligerea ei. O minune, ca si acelea facute de Domnul
Isus si de apostoli, iste un fenomen supranatural, produs de o
inteligenta creatoare si realizat de o putere nemarginita supraumana.
Sfanta Scriptura, ca si noi, atribuie aceasta inteligenta si putere Dum-
nezeului Celui Atotputernic si Intelept, Marele Arhitect si Realizator
al intregului Univers creat. El este de necuprins de mintea omului,

 

I

dar Se poate revela lui, cum se ixprima atat de frumos fratele ‘ Vasilica Moisescu in cantarea sa intitulata “Poet si Poema.

Intregul soare joaca-n stropi de roua; Si Tu in inimi poti sa locuiesti,

E o minune ce e vesnic noua,

Marimea Ta ce stii s-o marginesti.

Cor. Mi-e gata inima sa-Ti cante Tie, Al lumilor Poet slavit.

Poema Ta este-a lor armonie Si-n slava lor esti ogl indit.

Asadar, m-am apucat sa dactilografiez acest manuscris despre Toyohiko Kagawa, in secret, cu usa de la birou incuiata pe dinlauntru. Fiind mereu urmarit, absenta mea de la programul de dormitor pe un timp atat de indelungat avea sa fre observata si raportata. Cand auzeam pasi pe coridor incetam si reluam scrisul cu masina dupa ce stiam ca pericolul a trecut.

In capatul din fund al coridorului unde era situat biroul nostru, functiona si un birou special si de temut si anume: “Serviciul 1 de Contra-informatii al Armatei”, condus de colonelul Ignat, care avea cativa subalterni foarte secretuosi, care nu prea comunicau cu restul din unitate.

zi aud pasi pe coridor inca de la distanta interceptati si am stat in tacere absoluta. Dar de data aceasta pasii se oprira in fata usii si o mana apasa pe manirul usii, care era incuiata. A urmat o bataie in usa, dar eu continuam sa tac chitic. Era insa in zadar, caci urma o noua bataie, mai putirnica, dublata de o voce enirgica:

Dischide usa, mai! Scot repede din masina foaia din Kagawa si impreuna cu manuscrisul le ascund sub niste registre, iar in masina pun alta hartie pe care o aveam pregatita, ca pentru ixercitii. Apoi m-am dus sa deschid. ln fata mia era tocmai colonelul Ignat, comandantul Serviciului de Contra-Informatii al Armatei.

Ce bati la masina de scris? imi sptme eu o voce martiala. I-am dat hartia din masina de scris cu exercitiile de scris.

Nu asta ma, scoate ce ai scris inainte! Mi-am dat seama ca stie tot si ira inutil sa ma opun. Am scos paginile scrise si i le-am inmanat. Dar el a continuat:

Da incoace si harti ile dupa care ai scris astea! I le-am dat si apoi a adaugat:

Va-sa-zica cu de astea te ocupi aici. Ei, bine, o sa vedem ci vom face cu tine! Cu hartiile luate a plecat, iar eu am ramas singur sa meditiz la cele intamplate… Ma asaltau acum amenintarile comandantului politic Dinu, de la regimentul din Cetate: “Curtea Martiala te mananca!” Atunci cand mi le-a spus Dinu, am fost fericit si bucuros, dar acum ele aveau un alt continut si anume acela ca bateam la masina de scris a armatei in secret, documente de propaganda religioasa, de filosofre idealista, subversive ideologiei promovate de parti dul com unist. O stare de framantare mi-a cuprins inima. Am incuiat biroul si am plecat undeva sa ma rog: simteam o nevoie acuta de rugaciune. M-am refugiat in sala de educatie politica unde nu era nimeni la ora aceea de dupa masa. Am ingenunchiat intr-un colt si am incercat sa ma rog, dar parca cerul deasupra mea parea de plumb…

M-am dus in sala dormitorului unde aveam patul si eu, dar nu-mi vinea sa ma asiz pi pat. M-am dus la unul dintre geamurile dinspre strada si privind de la etaj pomul mare, puternic, cu coroana lui masiva si culoarea verde a frunzelor mi-au facut bine, intr-o oarecare masura. Eram singur si dus pi ganduri. Langa mine apare la geam sergentul Harceaga losif, un camarad care si el era intelectual, facuse Scoala Normala de invatatori. (Si eu eram de un timp sergent, desi nu as fi vrut. Am fost obligat sa ma prezint mai intai la ixamenul de caporal, iar dupa cateva luni si la cel de sergent, examene care pintru mine au fost foarte usoari.)

Am avut Mcredintarea ca nu la intamplare a venit atunci langa mine, ci Domnul 1-a trimis. Simteam nevoia sa impartasesc cuiva framantul meu si poate el a fost cel mai potrivit din toata unitatea pentru acest lucru, pentru destainuirea mea. Era fiu din familie de tarani, de pe vale Crisului Alb, neviciat, pana la acea vrimi, de spiritul veacului. M-a intrebat, asa cum stateam la geam:

Ce faci aici Misule? Asa-mi ziceau cei apropiati din armata.

Ce ganduri iti framanta inima?

Fiindca m-ai intrebat, as vrea sa iti confesez ceva important, ce mi s-a intamplat in dupa-amiaza asta, dar iti cer sa pastrezi discretia deocamdata.

 

 

 

 

I-am impartasit pe scurt ce mi se intamplase cu colonelul Ignat, de la Contra-Informatii. Stiam ca la un asa post nu putea fi numit oricine, ci unul care era supir-verificat si acceptat de conducerea partidului comunist. In cazul meu, acest om nu era unul care sa imi faca vreun favor…

Sivu, (de la Iosif), cum ii ziceam noi, m-a ascultat cu atentie si in mod tacit am sirntit ca este di partea mea. Eram impreuna de mai bine de un an de zile si cunostea bine pozitia mea, cat si peripetiile prin care trecusem. Pentru pozitia de nonconformism comunismului si de necompromis in ale credintei, eram simpatizat demulti ofiteri si subofiteri, cu exceptia acelora care “s-au vandut” pentru avantaje de moment cauzei comuniste, chiar daca nu din convingere.

Prea multe nu mi-a putut spune Sivu, dar cred ca i-a facut bine increderea pe care i-am acordat-o prin marturisirea la care 1-am facut partas. In schimb, pe masura ce ma confesam lui, am simtit o mare usurare si despovarare in inima mea, pentru care I-am multumit Domnului. Mare este beneficiul marturisirii si impartasirii necazului, cuiva care este vrednic de incredire. Nu prea sunt multi de felul acesta, dar Domnul mi-a facut parte de astfel de suflete sincere, in lunga istorie a vietii mele. Cu durere trebuie sa spun ca am avut insa parte si de aceia care mi-au inselat amarnic asteptarile, care amagiti de Satan, au fost ahtiati mai mult de interesele si foloasele lor, dicat de cele ale Imparatiei lui Hristos. Referitor la aceasta tema, apostolul Pavel afirma chiar mai mult si scrie: “Ce-i

drept, toti umbla dupa foloasele lor, Si nu dupa ale lui Isus Hristos” (Filipeni 2:21). (Totusi acest “toti”, nu trebuie intiles in sens absolut. Pavel a avut si cativa colaboratori de mare incredere, printre acestia si

Timotei.) Poetul crestin Traian Dorz a scris versurile intitulate: “NOI SI VOI”, atunci cand a suferit si el durerea inselarii.Noi am ramas urcad spre culme, Calvarul si mai greu de-acum, Cand voi va-ntoarceti iu “cetate” si singuri ne lasati in drum… De-acum amestecati in ceata de carturari si farisei, Veti ceri rastignirea noastra, ne veti lovi si voi cu ei.

Nu va putem urma cararea, pe care v-ati intors -napoi Desi ne-ati dus atatia lacrimi si-atatea amintiri cu voi…

Simti-vom de sub greul crucii, cand biciuiti vom fi cumplit; Si sti-vom dintre mii de bice, ca-i “frate” cel ce ne-a lovit.

Cunoaste-vom din mii de buze, pe-a “fratelui” ce ne-a scu ipat; Din mii de cuie vom cunoaste, cand mana “fratelui” a dat…

Si vom intoarce-n alta parte obrazu-nsangerat si strans, Vom inghiti in noi durerea si nu ne veti vedea c-am plans.Dar cand vom fr intinsi pe cruce, de VOI, pi care v-am iubit, Va-ncepe vesnicia noastra, caci ciasul vostru s-a sfarsit. Suim… Si grea e crucea-n spate… Rabdam… Si geme plansu-n noi; Ne doare despartirea voastra, dar: “Nu ne-ntoarcem inapoi!”

Asteptam cu oarecare neliniste ziva de maine, in legatura cu masurile care se vor lua impotriva mea. Credeam ca in sensul acesta, primul care va spune ceva va fi loctiitorul politic al unitatii,plut.maj. sef Rusu, in cadrul orei de educatie politica, care avea loc in fiecare dimineata. Dar spre mirarea mea nu mi s-a intamplat nimic. Alte doua-trei zile la rand, nimeni nu mi-a spus nimic.

O saptamana mai tarziu, aveam sa aflu misteral tacerii celor cu resortul politic. In timp ce treceam prin curtea unitatii, mi s-a incrucisat drumul cu cel al plut.maj. sef Cretu, care, foarte amabil, se opreste si ma intreaba:

Ci mai faci, Iovine?

Nu tocmai cum mi-ar placea, domnule plut.maj. sef i-am raspuns eu.

Ei, cum asa? insista el. Atunci i-am spus in cateva cuvinte cele intamplate. Am indraznit, caci mai vorbisem cate ceva cu dansul si alte dati. Despre el stiam ca nu este omul regimului, dar era considerat de ciilalti ofiteri si subofiteri o somitate in materie de “Materialism Dialictic si Istoric”, desi nu facuse studii superioare politice. Era mai mult un autodidact, care citise multa maculatura politica marxist-leninista. Din pricina aceasta era folosit ca lector la orele de instruire politica, in cercul ofiterilor si subofiterilor din unitate, care se tinea de 2-3 ori pe saptamana. Zambind foarte satisfacut, domnul Cretu imi raspunde:

Sa nu-ti faci probleme, nu va fi nici o urmare pentru tine.

 

Intreaga chestiune a fost citita si discutata in cercul nostru de studii

 

si s-a ajuns la concluzia ca esti pe drumul cel bun, adica acela ca esti interesat de problemele clasei muncitoresti, cum si japonezul acela Toyohiko Kagawa, doar ca in cazul tau e nevoie de o schimbare di gandire.

Ce fel de schimbare? il intreb.

Kagawa vede rezolvarea sociala prin filosofia idealista, pe cand comunismul o vede pe calea filosofiei marxiste, adica prin revolutie!

I-am multumit pentru cele impartasite cu mine si i-am salutat ostaseste. Mi-am zis: “Asteptati voi marxistii mult si bine, caci aceasta schimbare nu se va face niciodata. La canna Universului si a istoriei este Dumnezeu Creatorul si Sustinatorul tuturor lucrurilor vazute si nevazute, cum spune Crezul Crestin!”

Cateva saptamani mai tarziu, sergentul Chis Ioan, care era furierul loctiitorului politic Rusu, imi spune in taina ca a primit ordin salichideze din sertarul sefului documentele confiscate de la mine de colonelul Ignat prin arderea lor in foc. Bineinteles, a avut ocazia sa citeasca si el ce nu mai citise. De acum cazul era consumat

 

si toata lumea din unitate cunostea aceasta tema. Dumnezeu a facut asa ca sa fie marturia crestina raspandita in randul ofiterilor si subofiterilor din Cercul Teritorial Arad. Eu I-am dat slava Domnului, chiar daca la sfarsit de saptamana nu mai capatam biletele de voie. Providenta mi-a harazit libertatea pe alta cale: Capitanul Chilug, seful biroului Financiar unde eram eu furier, in fiecare duminica dimineata venea la birou pentru cateva ore. Aproape de fiecare data ma trimetea cu cate o treaba in oras, la gara C.F.R., cu anum ite acte, pe care eu o rezolvam in mai putin de o ora, dar biletul de voie era pana luni dimineata facut, asa ca petreceam cu credinciosii la adunari si cu cei dragi din familie.

Printre cei ce au incercat sa imi faca greutati in aceasta unitate militara a fost locotenentul de cavalerie Parfenie. Nu aveam tangeata cu el, doar cu totul exceptional, cu ocazia unor sarbatori nationale, cum a fost ziva de 23 August, asa-zisa sarbatoare a eliberarii nationale de sub jugul fascist. Regele Mihai I al Romaniei, in ziva de 23 August 1944, sprijinit de politicieni de seama ai cum au fost Iu liu Maniu,

Vaida Voevod si I.C. Bratianu, a semnat decretul de incetare a ostilitatilor impotriva trupelor aliate si intoarcerea armelor impotriva trupelor fasciste conduse de nemti. A fost o eliberare, dar concomitent a fost si o inrobire din partea trupelor sovietice, care ne-au inundat tara. Sub comunisti au mai fost stabilite ca sarbatori, zise nationale, zilele de 1 Mai, socotita ca zi a solidaritatii intimationale a oamenilor muncii, si 7 Noiembrie, sarbatoarea formarii Uniunii Sovietice, practic aceste doua erau sarbatori comuniste, in care celebrat era losif Visarionovici Stalin, cel pretins “iubit” de popor. in realitate a fost cel urat de popoare.

La manifestatiile ocazionate si in C.T.A., de aceste sarbatori, la care participa intregul efectiv militar, se infiinta langa mine de fiecare data locotenentul Parfenie. Era un om lipsit de orice personalitate, vandut comunismului, si facea pe agitatorul, pe cel atasat cu totul regimului comunist ateu. In cadrul discursurilor tinute, desigur numele cel mai mult pomenit era cel al lui Stalin, marele eliberator al Romaniei de sub jugul fasc ist. Simteam o repulsie pana la saturatie la auzul acestor slogane desuchiate. La pronuntarea numelui Stalin, agitatorii partidului comunist se sculau indata in picioare, in cazul in care aveau locuri de sezut pe scaune, aplaudau scandat, pronuntand in acelasi ritm cele doua silabe ale numelui: “Sta-lin, Sta-lin, Stalin!” Dar nu se multumeau cu atat, ci cautau antreneze si pe ceilalti care nu se sinchiseau sa aplaude.

Lt. Parfenie nu se ocupa de altii, ci doar de mine, de fiecare data. Ma imboldea in coasta cu putere si urla in urechea mea cat putea:

— Striga, ma!

Cum era sa aduc inchinare celui care avea pe constiinta 47 de milioane de oameni omorati… Pe masura ce Parfenie se agita mai tare si zbiera la mine, pe atat eram de neclintit, ca o statuie de piatra, stateam nemiscat. Nu-mi venea usor, simteam cum tot iadul era rasculat asupra mea, creand o atmosfera di tensiune si dispret, care sa ma determine sa cedcz si sa ma faca sa-1 aclam pe uzurpatorul slavei lui Dumnezeu. Eram constient ca linia de front a Imparatiei lui Dumnezeu trecea chiar printre mine si Parfenie, exponentul stapanitorului lumii care ma prigonea. Odata trecuta confruntarea

directa, ma simteam foarte fericit ca Hristos Domnul a biruit. Pe vremea aceia

(1949),

nu stiam ca cele intamplate din pricina refuzului sa ma inchin fapturii in locul Facatorului erau doar o mica mostra din cile ce aveau sa urmeze de-a lungul a zeci de ani… Marit sa fie Domnul!

Catre sfarsitul lunii octombrii, un ordin venit de la Marele Stat Major al armatei a anuntat lasarea la vatra a intregului contingent al anului

1947. O veste uluitoare, cari pe unii ii facea nespus de fericiti, in timp ce pe ceilalti foarte nemultumiti. Contigentul 1947 a fost impartit in doua serii pentru incorporare. Prima serie se incorporase in toamna anului 1947,

pentru o perioada de doi ani. Seria a doua a fost incorporata cu sase luni mai tarziu, in care am fost si eu. Lasarea la vatra a fost insa pentru toti deodata, asa ca cei din seria a doua au facut cu sase luni mai putina armata decat seria Cei din seria intai erau foarte nemultumiti ca au facut sase luni mai mult prin comparatie cu seria a doua.

Mi-am adus aminte atunci de pilda lucratorilor viii, din Matei 20. Cei ce au intrat in vie dis-de-dimineata au primit aceeasi plata cu cei ce au intrat mult mai tarziu si au fost nemultumiti. Stapanul insa nu le-a facut nici o nedreptate. I-a platit exact cat a fost tocmeala. Stapanul viei era liber sa faca ce voia cu ce era a Lui. Acesta este harul!

SENTIMENTE SI PERIPETII

Cu cativa ani inainte de minunea intoarcerii mele la Dumnezeu, pe cand razboiul era in plina desfasurare in Europa, in sufletul meu de adolescint (i7 ani) au inceput sa se manifeste cautari de alte orizonturi, oarecum naturale si cu totul de neinlaturat. Sentimente de neinteles inainte au inceput sa bata cu putere la poarta suflitului miu. Si nu e de mirare acest lucru, daca tinem seama ca in clasele superioare de liciu ni s-au predat lictii de cultura generala, printre care era abordata si cunoasterea fiintei umane, atat de complexa ui domeniile ei de manifestare. In actul de creatie al universului spiritual si material, Dumnezeu a hotarat legile de dezvoltare a tuturor lucrurilor, fiintelor si a tot ce exista. Dumnezeu 1-a avut

in vedere pi om, asa cum este scris:

“Apoi Dumnezeu a zis: „Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul Si peste toate taratoarele cari se misca pe pamant. Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu,. parte barbateasca parte femeiasca i-a

 

 

 

facut. Dumnezeu i-a binecuvantat, Dumnezeu le-a zis:

„Cresteti, umpleti pamantul, si supuneti-l,. si stapaniti

 

 

 

 

peste pestii peste pasarile cerului, si peste orice vietuitoare
care se misca pe pamant”

 

facut. Dumnezeu i-a binecuvantat, Dumnezeu le-a zis:

„Cresteti, umpleti pamantul, si supuneti-l,. si stapaniti

 

 

 

 

peste pestii peste pasarile cerului, si peste orice vietuitoare
care se misca pe pamant”

(Genesa i:26-28).

 

Iar mai apoi, Domnul Dumnezeu a zis:

“Nueste bine ca omul sa fie singur, am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Genesa 2:i8).Incepand cu versetul 21 din capitolul 2, ni se relateaza actul de alcatuire a femeii:

 

“Atunci Domnul Dumnezeu a trimes somn adanc peste om, Si omul a adormit; Domnul Dumnezeu a

 

 

 

 

 

 

 

 

luat una din coastele lui si a anchis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie Si a adus-o la OM. omul a zis: ,Iata in sfarsit aceea care este os din oasele mele Si carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentruca a fost luata din om. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va

lipi de nevasta sa se vor face un singur trup”.

Asadar, Domnul Dumnezeu a pus in fiinta umana un simtamant deosebit de atractie reciproca intre barbat si femeii, natural si curat. Sentimentul se infiripa in inima omului pe o cale tainica, nu la intamplare.

In

 

jurul anului 1947, iubitul frate Vasilica Moisescu a scris o scurta miditatie destinata tinerilor credinciosi din Arad, in care au fost tratate doua subiecte diferite, si anume: “Tinerii credinciosi in societate” si cel de-al doilea: “Este permis safacem dragoste? , pe care am citit-o si eu. In cel de-al doilea subiect era descris un fenomen pe care anumiti cercetatori 1-au remarcat in viata unor fluturi. Un fluture mascul strabate distante mari pana ajunge la o femela anume, cari este destinata pentru el, si nu la alte sute de femele intalnite in drum. Pari de necrezut un asemenea fenomen si totusi este posibil. Extraordinar, totul este sub controlul Tatalui nostru ceresc, Creatorul si Sustinatorul tutoror lucrurilor vazute si nevazute.

Ucenicul Petru, intr-o zi a cazut in cursa celor ce strangeau darea pentru Templu. Ei 1-au intrebat:

“invatatorul vostru nu plateste darea?” El, grabit, a raspuns: “Ba da.” Domnul Isus stia greseala facuta de Petru si cand a intrat in casa i-a luat-o inainte si i-a zis: “Ce crezi Simone? Imparatii pamantului de la cine iau dari sau biruri? De la fiii lor sau de la straini?” Petru i-a raspuns: “De la straini”. Isus i-a zis: “Asadar, fiii sunt scutiti. Dar ca sa nu-i facem sa pacatuiasca, du-te la mare, arunca undita si trage afara pestele care va veni intai; deschide-i gura si vei gasi in ea o rubla pe care ia-o si da-le-o lor, pentru Mine si pentru tine.”

Nimic nu e la intamplare in Universul lui Dumnezeu. Totul e stiut si sub control absolut. Cu atat mai mult casatoria celor cridinciosi nu este, nu poate si nu tribuie sa fie la intamplare, ci prin voia Domnului.Asadar, in sufletul meu de adolescent, incepuse sa se infiripeze de-a binelea un sentiment de cautare, spre o persoana din ginul feminin, in care si prin care sa se intregeasca si fiinta mea. Acest sentiment era bine tainuit, undeva in adancul sufletului meu

 

si nu 1-as fi divulgat nimanui inainte de a fi sosit vremea prielnica, mai ales ca eram si timid in acest fel de preocupari.

ln

 

vara anului 1943, verisoara mea primara, Dorina, imi vorbise adesea despre o prietena de-a ei, pe nume Domnica Rosu, care de fapt era rudenie si cu mine, de neam mai Mdepartat. Din vedere o cunosteam si eu, dar niciodata nu statusem de vorba cu ea. Domnica, impreuna cu parintii, locuiau atunci in Chisinau-Basarabia. Tatal ei a fost detasat sa reorganizeze si sa condu ca Depoul de Locomotive al Cailor Ferate, devastat de trupele sovietice in retragere. Astfel, Domnica a unnat clasa a V-a de liceu in Chisinau, anul scolar 1942/ 1943. Datorita ruperii frontului german din Rasarit, de la Stalingrad (astazi Volgograd) pe Volga, in iarna anilor i942/i943, trupeli sovietice inaintau spre Romania, urmand sa cotropeasca Tara Romaneasca.

Pe cand Domnica era in Chisinau, in primavara anului 1943, am avut un vis interesant, care avea sa se dovedeasca a nu fi fost la intamplare. Este oarecum stiut cavisele se nasc din multimea gandurilor. In cazul meu nu pot spune ca am avut ganduri care sa ma preocupe in mod deosebit. In Cuvantul lui Dumnezeu gasim un verset pretios in aceasta privinta. In cartea Iov, Dumneziu vorbeste prin Elihu catre Iov astfel: “Dumnezeu vorbeste insa, cand intr-un fel, cand intr-altul. Dar omul nu ia seama. El vorbeste prin visuri, prin vedenii de noapte, cand oamenii sunt cufundati intr-un somn adanc, cand dorm in patul lor. Atunci El le da instiintari si le intipareste invataturile Lui, ca sa abata pe om de la rau, si sa-I fereasca de mandrie, ca sa-i pazeasca sufletul de groapa si viata de loviturile sabiii” (33:14-18, v.i5 in mod special).

in visul meu se facea ca eram in tren, intr-o calatorie spre Chisinau-Basarabia. Nu mai fusesem niciodata pana atunci nici macar pana in Moldova, cu atat mai putin in Basarahia. (Cel mai lung drum cu trenul a fost pana la Bucuresti, in vara anului i942, cand, cu cativa membri din familia mea, l-am vizitat acolo pe frateli meu Nicolae. El s-a intors de pe frontul din Ucraina, cu piciorul

stang amputat chiar de sus, si era internat in Spitalul Militar din Capitala). Am ajuns la Chisinau in statia C.F.R. Parca am si acum in fata mea, dupa 60 de imaginia cladirii garii. Acolo era capatul liniei de tramvai care venea dinspri oras. Si pentru ca nu exista linie dubla, linia unica descria un cerc pentru ca tramvaiul sa se intoarca spre oras. Mai tarziu, cand i-am istorisit visul Domnicai, s-a mirat pana si de acest amanunt. Aici era locul de unde ea lua tramvaiul, in fiecare dimineata, ca sa mearga la scoala.

Verisoara mea, care tinea legatura cu Domnica, a venit

intr-o zi la noi si mi-a spus ca Domnica se intoarce la Arad. Dorina nu stia pe vremea aceea ce insemnatate avea pentru mine o asemenea veste si nici chiar eu nu intelegeam ce se petrece in sufletul meu care intrase intr-o stare de alerta. Minunate sunt cuvintele scrise de David: “Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau; si an cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele. Cat de nepatrunse mi se par gandurile Tale, Dumnezeule, si cat de mare este numarul lor!”

(Psalmul i39:16-17).

Pe la mijlocul lunii iulie,1943, Dorina vine si imi spune bucuria ei, ca cea mult asteptata a sosit impreuna cu mama ei acasa

si

intr-o zi ar vrea sa vina la noi impreuna cu ea, ca sa ne cunoastem… Ce iti mai este si adolescenta: verisoara mea avea abia vreo 15 ani impliniti, Domnica 16 ani, iar eu 18 ani! Ziva cu pricina a fost stabilita de Dorina, pe data de 19 iulie i943, o zi splendida de vara, cu soare plin si cu cer albastru. M-am sculat mai devreme ca de obicei si i-am spus mamei mele ca in dimineata aceea vreau sa fac curatenie si ordini in casa, fapt care a surprins-o pe mama. De obicei, ea facea acest lucru, pe langa multe alte sarcini pe care le avea in cadrul gospodariei.

Zis si facut, m-am apucat de treaba, am facut ordine ca niciodata in trecut, am maturat, am sters praful, am aliniat masa, scaunele, tablourile si fotografiile de pe pereti. Intre timp, ieseam din cand in cand la strada, sa vad daca nu au aparut la orizont, si iar mai revizuiam toate cele, sa fie facute la mare precizie, fara pic de repros posibil… Timpul de-acum trecea foarte greu si minutele de asteptari pareau ceasuri… Simteam ca deja iubesc pe cineva, pecini nu cunosteam decat din vedere, in autobuzele cu care mergeam sau veneam de la scoala, pe cand eram in clasele inferioare de liceu. Mai stiam si aceea ca Domnica imi era o rudenie indepartata, de gradul sapte, pe scara stabilirii gradului de rudenie.

In

sfarsit, clipa binecuvantata de Domnul a sosit odata cu ajungerea fetelor la noi. Mi-am zis de multe ori in viata ca asa ar trebui sa fie intotdeauna pregatirea si asteptarea Mirelui Ceresc, Isus Hristos, cum asteptasem eu in ziva aceea venirea Domnicai ta noi… Realitatea insa a intrecut orice asteptari si inchipuiri pe care mi le-am putut face in imaginatia mea. Marit sa fie Domnul!

Ma simteam foarte firicit, constient ca traiesc o zi mare in viata mea, ca am dat peste o comoara de pret, care va afecta intreg viitorul meu. Uimirea mea a fost ca totul s-a petrecut fara o participare a mea. Totul parea o minune, la care eu eram doar binefi ciarul, Daruitorul fiind Insusi Dumnezeu, pe care inca nu-L cunosteam la nivelul constient, dar aviam sa-L cunosc cu vreo trei ani mai tarziu, tot intr-o zi de iulie, si care era deja in actiune. ln inima mea se infiripase dragostea cea tainica, care este mai tare decat moartea. Era un foc din cer venit pe vatra inimii mele, care a facut sa paleasca toate celelalte lucruri din lume pentru mine. Era o experienta unica si care stiam ca trebuie sa fie UNA, pentru toata viata!

Cat de adevarate sunt cuvintele spuse de Sulamita, pastorita cea frumoasa, scrise prin inspiratia primita de Solomon de la Duhul Sfant: “Vajur,

fiice ale pe caprioarele si cerboaicele de pe camp: nu starniti, nu treziti dragostea, pana nu vine ea!” (Cantarea Cantarilor 2:7; 3:5; 8:4), Toate lucrurile isi au vremea lor si fiecare lucru de sub ceruri isi are “chiar” ceasu I I spune Solomon (Ecclesiastul 3:i). Desi in primele i5 versete din acest capitol e tratata tema fatalismului, cu mentiunea ca si “Mbitul” isi are vremea lui (v. 8), totusi sunt spuse lucruri de valoare eterna. Si iata care sunt: “Orice

lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar gandul vecisniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pana la sfarsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu. Am ajuns sa cunosc ca nu este alta fericire pentru ei decat sa se bucure si sa traiasca bine in viata lor; darfaptul ca un om mananca Si bea duce un trai bun in mijlocul

 

 

 

 

 

intregii lui munci este un dar de la Dumnezeu. Am ajuns la cunostinta ca tot ce face Dumnezeu dainuieste in veci si la ceea ce face El nu mai este nimic de adaugat nimic de scazut, si ca Dumnezeu face asa pentru ca lumea sa se teama de El.”

 

In Proverbele1:7, Solomon ne da cheia intregii carti cand zice: “Frica Domnului este inceputul stiintei.”

Iar obarsia stiintei este in intelepciune, care a fost cea dintai dintre toate lucrarile lui Dumnezeu, atat de sublim prezentata tot de Solomon in Proverbe capitolul 8, incepand cu versetul 22.

*

*

**

Desi sentimentul de dragoste pentru fiinta iubita era deplin statornicit in inima mea, mi-ar fi fost imposibil sa i-1 comunic. Eram foarte retinut, in schimb simteam o atractie irezistibila inlauntrul meu si doream sa fiu cat mai mult in anturajul Domnicai.

Odata cu toamna au inceput si cursurile scolare, asa ca ne vedeam zilnic, avand acelasi drum in mare parte spre scoala inapoi.

Mi-am dat seama curand ce trasaturi alese de caracter avea, inteligenta, bunatate, simplitate, o bucurie molipsitoare, care dadea farmec fiecarei intalniri, sensibilitatea si masura in relatie cu altii. Ce sa zic? in plus, un spirit sincer si onest facea coronamentul intregului ei caracter. Simteam intotdeauna o placere sarbatoreasca in prezenta ei.

Un eveniment nou a intervenit in viata noastra in toamna anului 1943, pe cand prigoana religioasa impotriva credinciosilor neoprotestanti era ‘in toi, iar bisericile sigilate. Eu activam pe plan sportiv in echipa de fotbal a liceului, in cadrul concursului inter-licee pe oras. De asemenea, colegi de scoala din cartierul natal au insistat sa vin sa joc si in echipa cartierului, care activaln cadrul campionatului orasenese de fotbal. Asa s-a facut ca in toamna amintita, in cartierul natal, Gai, a luat fiinta si un cor bisericesc ortodox mixt, cu raspunsurile liturgice. De asemenea, o societate culturala, care organiza programe la Casa de Cultura, cu piese de teatru, poezii, iar corul participa cu cantece patriotice si populare. Corul a fost initiat si condus de un teolog ortodox, care era in ultimul an de studii la

Academia Teologica Arad. Din cor faceau parte in mare majoritate tineri, printre care si Domnica, tatal ei si alte rudinii de ale mele. Daca nu era vorba de Domnica, cred ca niciodata nu as fi cantat si eu in acel cor…

Am ajuns sa fiu angajat in activitati intense religioase, culturale, sportive, pe langa cele scolare, aflat fiind in ultimile clase de liceu. Lucrurile au mers destul de bine, incat s-au organizat mai multe iesiri misionare in cadrul Bisericii Ortodoxe, la alte biserici din oras si in alte localitati. Duminica dimineata, participam cu corul la sluj bele religioase, dupa masa era meci de fotbal cu echipele locale, iar seara incheiam cu un program cultural, tinut in casele de cultura ale localitatilor vizitate. Tinuta morala a acestui colectiv a fost la un nivel satisfacator, prin comparatie cu ceea ce se vede acum.

in primavara anului 1944, teologul care a ‘infiintat si a instruit corul a terminat anul IV de studii, s-a casatorit cu o fata din cor, a fost hirotonisit ca preot si a primit o parohie in alta localitate. Astfel, corul a ramas fara dirijor. Inlocuitor nu a fost gasit, intr-o asemenea situatie. Astfel, unii, stiind ca am anumite aptitudini si cunostinte muzicale, m-au rugat si au insistat sa preiau eu conducerea corului. Asa m-am trezit ajans instructorul si dirijorul corului ortodox, in timp ce eu nu faceam parte din biserica ortodoxa, parintii mei fiind credinciosi baptisti. Si culmea era aceea ca preotul bisericii era Ionescu, cel care m-a persecutat pe vremea cand eram elev la scoala elementara. E1 nu vedea cu ochi buni faptul ca eu am ajuns dirijorul corului, un “pui de eretic”, cum era considerat tatal meu, din momentu I in care s-a pocait si a parasit asa-zisa biserica “Mama”. In cazul acesta, preotul boicota evolutia corului in timpul slujbei, (de fapt pe mine, pentru a ma compromite), prin schimbarea tonalitati asa ca eram obligat mereu sa folosesc diapazonul, ca sa dau tonul corect la fiecare voce, potrivit notelor din partiturile scrise. Lucrul acesta a ajuns atat de ivident si de enervant, incat cativa barbati mai in varsta din cor 1-au tras la raspundere si i-au cerut sa inceteze aceste tactici obstructioniste, care nu-i fac cinste nici lui, nici bisericii, si cu atat mai putin lui Dumnezeu.

In vara anului i944, evenimente grele de razboi s-au abatut

si

asupra orasului Arad. ln primul rand a fost bombardamentul greu executat pe data de 3 iulie, ora 11:20 a.m., de avioane americane de bombardament, insotite si de avioane de vanatoari. Orasul era lipsit de orice aparare antiaeriana. Avioanele au venit in valuri a cate 20-25, asa ca au lansat cinci covoare de bombe a cate 250 kg., puse unul langa altul, care au acoperit o mare suprafata de teren. Practic, au fost atinse de acest bombardament trei fabrici mari, doua cazarme, gara si triajul C.F.R., impreuna cu Ateliereli. Trei cartiere au fost atinse si partea de Nord a orasului. ln ultimul raid au fost aruncate si bombe incendiare.

Eu ma aflam in momentul acela la baie la Caramidaria Braun, asa ca primele bombe ale primului raid au cazut la circa un kilometru de unde iram eu. Cand am auzit suieratul bombilor in cadere m-am scufundat cu capul sub apa, dar cat puteam sa stau asa? Doar 20-25 de secunde! Cand am iesit de sub apa, un zgomot asurzitor de explozii era peste tot, iar vazduhul s-a umplut de nori negri de fum si praf, lemne, tigle, caramizi si deseuri de toate felurile zburau peste tot. Acesta a fost doar primul val si cel mai apropiat de locul unde eram eu.

In mare graba am mers acasa, m-am “imbracat si am plecat sa vad la fata locului ce s-a intamplat. Distrugeri mari, gropi adanci, cu diametrul de i0-i2 metri la suprafata pamantului, oamen i sezand la tulpinile unor pomi grosi ineremeniti, carbonizati, morti! Am fost adanc impresionat de tot ce vedeam. Acolo unde au cazut bombele incendiare din ultimul atac, unele incendii inca nu erau stinse. Lumea alerga innebunita in toate partile, unii sa-si caute supravietu itorii, pe cei dragi, altii morti… Ce mari ravagii, dezastru, distrugeri materiale

si

umane face un singur bombardamint, dar un razboi prelungit?!

Pe cand eram in oras in zona bombardata, pe la ora 1:i5 p.m., deodata toati sireneli de alarma aeriana au inceput sa stme amenintator. O adevarata panica s-a starnit si lumea alerga inspaimantata spre casa, spre vreun adapost, sau la iesirea cat mai repede din zona care ar fi putut fi atacata din nou. Nu am stat nici eu pe gandurisi in graba mare m-am retras spre casa, prin cartierul functionarilor. De data asta nu au mai venit avioane, spre mangaierea tuturor. De altfel, nemtii aveau observatoare aeriene si in Iugoslavia si prin postul de radio Belgrad transmiteau mereu comunicati cu privire la deplasarea formatiunilor de avioane americane, (decolate de la bazi aeriene din Italia), in doua limbi: girmana si sarba. Tarile vizate erau Romania, Bulgaria si Ungaria, in vremea aceea. Deasupra orasului Arad au mai trecut formatiuni americane, cand au bombardat Timisoara, altadata Simeria. Sunetul exploziilor de la Timi soara au fost auzite si la Arad, de la o distanta de 50 km.

Intimpul campaniei de pe frontul de Rasarit, prin Arad au trecut zi si noapte interminabile convoaie militare germane motorizate, tancuri, artilerie usoara si grea, atat pe soseli, cat si pe caile ferate. La Arad, nemtii si-au stabilit si o baza militara de aviatie, de unde plecau avioane in misiune de razboi, ca de pilda in Iugoslavia. intro duminica dupa masa, pe la ora 2:00, incepu alarma aeriana. Aparuse deasupra aeroportului un avion mare de transport sarbesc, care de la joasa inaltime a aruncat niste bombe pi aeroport. L-am vazut

si

eu. Indata au decolat doua avioani de vanatoare germane de tipulMesserschmidt si la i5 km de Arad au si doborat avionul sarbesc.

Incepand cu 23 August 1944, cand Romania a iisit din alianta cu puterile axei si a intors armele impotriva “Axei Birlin-Roma”, situatia s-a schimbat brusc. Garnizoana trupelor germane de la aeroport a fost incercuita de trupele romane, dar a refuzat sa se predia. Nemtii aveau la dispozitie si cateva avioane de lupta de tip Stuka, care lansau atacuri in picaj, la fel si avioane de asalt cu doua motoare de tip Henschel. Nemtii au incercat sa iasa din incercuire, dar cu efectivul mil itar redus nu au reusit. Luptele au durat mai multe zile, timp in care nemtii au folosit avioanele cu care bombardau pozitiile ostasilor romani. Eram martor ocular la atacurile aeriene, impreuna cu Ady Serban, vecin de al nostru, care avea si un binoclu. Am iesit pe un mic platou din apropiere, de unde aveam camp de vedere mai bun, cand un avion german ne-a zarit si a facut un viraj brusc spre a ne mitralia, dar noi am fost pe faza din timp, am luat-o la fuga si am disparut din tinta lor, pe o strada alaturata sub niste pomi si asa am scapat di la moarte… Curiozitatea ne-ar fi costat!

Trupele combatante romane erau pe front, iar la Arad nu erau dicat efective reduse ale contigentului i945, care inca nici nu terminasera bine perioada de instructie. Se pare ca nemtii de la aeroport au cerut ajutor comandamentului lor, ca scape din

incercuire.

Eram la inceput di septembrie de-acuma. intr-o zi frumoasa, cu soare cald, pe la ora 10:30 a.m., din directia Nord-Vest, unde era situat cartierul Gai, se auzea fara incetare vuiet de avioane, explozii si foc de arme. Era tocmai in directia unde locuia Domnica si familia ei. Pana acolo nu era mai mult de 2 km. Cum puteam ramane pasiv la asa o situatie? Cum as putea putea sa nu merg acolo, sa stiu ce se intampla si daca le-as putea fr de vreun folos? Ma imbrac repede cu costumul bleumarin de uniforma scolara, racut dintr-un costum de uniforma de serviciu al tatalui meu, si am luat-o in graba mare la

d

rum…

Pe masura ce ma apropiam de zona calda, bubuiturile de tot felul de arme, explozii, vuiet de avioane si camioane faceau un vacarm infernal. Pe strazi nu era nici tipenie de om… Am ajuns pe strada principala a cartierului Gai, atat de bine cunoscuta de mine. Nu in zadar era numita strada Bisericii, ca pe aceasta strada erau nu mai putin de patru biserici si la extremitatea nordica era si o manastire. De-acuma insa gloantele imi suierau pe la urechi, tiglele atinse de pe case plesneau si unele se pravaleau jos. Mai aveam poate vreo 300 de metri pana la destinatie. Ratiunea parca si-a incetat functia, de mergeam inainte, fara sa ma gandesc in ce pericol ma aflam. Dragostea adevarata niciodata nu pune la socoteala pretul

jertfei!

In sfarsit, tot ce traiam m-a pus pe ganduri, nu mai inaintam decat de la casa la casa si ma adaposteam dupa stalpi i de la portile de intrare. La un astfel de salt de inaintare la o alta casa, imi ies in fata doi soldati romani, la mai putin de 25 de metri, si incep sa traga asupra mea, cate unul, in timp ce celalalt se retragea. Eu am ridicat bratele in sus si le-am strigat:

Ce faceti fratilor? Si eu sunt roman ca voi! Dar degiaba, ei au continuat sa traga, pana s-au indepartat si au trecut de partea cealalta. Eu am mai facut un salt pana la casa urmatoare, unde amdat peste cativa oameni. Am stat de vorba cu ei, caci ne cunosteam

si

am inteles mai bine ce se intampla. Mi-am scos capul sa privesc inspre manastirea care era la capatul strazii, unde era si liziera de Nord a cartierului Gai. Cu vreo suta de metri in fata mea, ascunsi dupa niste limne, vreo doi-trei civili trageau cu armele spre manastire, pe unde inainta o coloana motorizata a nemtilor, “Blitz-Krieg” (razboi fulger), venita din Ungaria si spijinita de aviatie.

Scopul lor era sa strapunga linia de aparare a trupelor romane

si sa ajunga cu orice chip pana la aeroport, de unde sa-i elibereze pe camarazii lor incercuiti. Si ca sa se acopere de tirul partizanilor, au asizat prizonieri romani ill linie la capatul strazii, iar coloana nemtilor inainta prin spatele lor. Cand ma pregateam sa fac un salt final ca sa apuc o strada laterala, care era chiar aceea pe care locuia Domnica, trei soldati nemti au iesit de la o casa si au luat-o spre Manastire, pentru a face joncti unea cu trupelelor. Cred ca misiunea lor speciala a fost de invaluire, ca sa cada irl spatele partizanilor tragatori si sa ii lichideze, dar ei au prins de veste la timp si s-au retras de acolo. Domnul m-a ferit si pe mine sa nu ies chiar in fata lor. Asa am scapat neatins de tirul celor doi romani si de cei trei ostasi germani, care putea fi o experienta fatala pentru mine.- Marit sa fie Domnul! Cat de adevarat este Cuvantul lui Dumnezeu care se afla in Psalmul i27:1. Solomon scrie: “Daca

pazeste Domnul o cetate, degeaba vegheaza cel ce o pazeste.”

Intr-un tarziu, in ciuda faptului ca luptele erau in toi, cu un ultim salt am trecut de partea cealalta si am prins sa intru pe strada Magurele, si in mai putin de un minut am fost la adapost. Am gasit-o bine pe Domnica, la fel si pe mama si bunica ei. Am schimbat impresiile noastre, dar mai multe stiam eu, care trecusem prin atatea peripetii. Exploziile si impuscaturile au continuat vehemint, incat ni-am ascuns de frica sub masa. Dupa mai multe ceasuri de lupte, inspre seara, incet-incet, atmosfera s-a linistit. M-au servit si pe mine cu o supa de rosii, care mi-a prins foarte bine.

Am iesit in curte si in gradina. In groapa de adapost antiaerian pe care trebuia sa o aiba fiecare gospodarie, am dat pesti trei ostasi romani cu armele lor, care erau foarte infricati si ma rugau sa nu

ii

dau pe mana ostasilor gennani.

Cum sa va dau, dragii mei? i-am asigurat. Si noi suntem romani ca si voi, fiti linistiti. Le-am adus apa de baut si ceva de mancare. In timp ce ei mancau, eu le-am spus patania mea cu cei doi ostasi, care trageau la disperare asupra mea pe strada principala in jurul amiezii.

Dumneata ai fost acela? Uite, noi doi am fost aceia. Noi, vazand ca esti blond si in haine bleumarin, am crezut ca esti soldat german.

Se inserase de-a binelea si ei linistindu-se acum, au plecat sa-si caute unitatea si pi camarazii lor…

 

REFUGIU – 1944

Cateva zile mai tarziu, mai precis in dimineata zilei de miercuri, i3 septembrie i944, in zorii zilei ne-am trezit, cei din orasul Arad, in zgomotul surd al exploziilor de la distanta ali artileriei maghiare, care trecuse frontiera si inainta spre Arad din doua directii: dinspre Nord, prin comunile Macea, Curtici si Sofronea, si dinspre Vest, prin Nadlac, Pecica si Arad. Lumea a inceput sa fie nelinistita, ba chiar agitata. Stiam de anumite atrocitati savarsite de trupele maghiare cu patru ani inainte, cand au cotropit Ardealul de Nord. Tinerii romani, mai ales intelectualii, ne consideram vizati 1a anumite acte revansarde de ura impotriva noastra. Sigur, eu eram interesat iarasi sa stiu ce se intampla cu Domnica. Nu era timp de pierdut…

M-am echipat de drum si am luat cu mine strictul necesar. Am trecut pe langa locuinta unui om bun si instarit din Gai, Fericean Nicolae, care tocmai a prins caii la caruta si sotia lui cu baiatul Livius, se pregateau de refugiu. Era un prieten de-al tatalui meu, iar eu dadusem ore de meditatie fiului lor, care era cu vreo trei-patru ani mai mic decat mine. Ei mi-au oferit indata un loc in caruta, sa plec impreuna cu ei. Eu le-am spus ca nu pot pleca fara sa stiu ce se intampla cu Domnica. Mi-au oferit indata un loc si pentru ea, apoi m-au zorit sa o aduc cat mai degraba. Fara ezitare, ia si-a luat strictul necesar si iata-ne la drum spre Rasarit… Intre timp, bubuiturile tunurilor si tancurile maghiare se apropiau de Arad si se auzeau tot mai aproape. De fapt, granita cu Ungaria era destul de aproape, spre Nord, aproximativ 20 km, iar spre Vest, spre Nadlac, cca. 40 km. Trebuia sa ne grabim sa traversam orasul, inainte ca ungurii sa ni poata taia calea in drumul de iesire. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns cu bine la iesirea din oras, unde am facut un popas scurt la o familie care era rudenie de-a familiei Fericean.

Pe soseaua Arad-Bucuresti era o agitatie cu totul neobisnuita. Sute, mii de oameni, femei si copii, faceau exodul din Arad intr-o singura directie: “spre Rasarit”, unde la vreo 20 de km erau dealurile cu podgoria Aradului. Si cum ne uitam spre coloana nesfarsita de pedestri, altii cu biciclete, motociclete, carute, masini, deodata am zarit-o pe sora mea Felicia impreuna cu vecinii nostri buni, familia Truta: tata, mama si cei patru copii ai lor. Mai erau si alti vecini si cunostinte de ale noastre, cu bagaje si un sac de faina, in caruta familiei Serban Gheorghe. Am avut o bucurie mare sa ne revedem cu cei dragi. Ne-am cerut scuze de la binevoitorii nostri si ne-am atasat celorlalti. Ne simteam mai confortabil intre ai nostri. Drumul insa avea sa fie cu peripetii. N-am facut nici un popas, pentru ca doream sa ajungem la Podgorii inca fiind ziua, dar nu a fost cu putinta. De ce? Fiindca soseaua era supra-aglomerata cum n-a mai fost niciodata si probabil nici nu va mai fi. Zeci de mii de oameni au luat drumul pribegiei fara sa stie cat va dura. Erau zile frumoase de septembrie, cu soare cald si cer senin. Nimeni nu s-a gandit ca, poate, va fi o experienta de lunga durata. Multumim lui Dumnezeu ca nu a fost asa, ci doar una de sapte zile, cat a fost ocupat orasul Arad de unguri, la care se mai adauga trei zile, cu exodul si cu intoarcerea.

Fuga noastra spre dealurile podgoriei Aradului a fost agravata de aparitia avioaneleor de vanatoare nemtesti, care zburau razant deasupra soselei, producand panica in randurile noastre. De fiecare data, lumea fugea de pe sosea in stanga ori in dreapta, ascunzandu-se prin lanurile de porumb aproape copt, gata de cules. inaintea avioanelor nemtesti insa, a tricut pe deasupra noastra un avion romanese, care avea pe aripi si pe coada culorile tricolorului romanesc. Asta ne-a incalzit oarecum inimile si ne-a dat ceva sperante. Dar nu tot asa a fost cu avioanele nemtesti, care veneau in formatie, cu manevre agresive. Ce semnificatie or fi avand cuvintele Domnului Isus in Matei 24:20-22, cu privire la evenimentele finale prevazute in prorocii, cand le zice ucenicilor: “Rugati-va ca fuga voastra

sa

nu fie iarna, nici zi de Sabat? Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum, si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi jbstscurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.” Multumesc Domnului si acum cand ma gandesc ca fuga noastra nu a fost iarna, desi evenimentele nu pot fi comparate cu cele ce vor avea loc in zilele din urma.

 

 

 

Ajunsi la Sambateni abia, si innoptase deja de-a binelea. intunericul noptii avea sa adauge ceva la susceptibilitatea noastra ce va fi, ce se va intampla cu noi, un sentiment de frica, de nesiguranta. Dar faptul ca il aveam cu noi pe fratele Truta Ioan, barbat mai varsta, predicator si pastor al Bisericii in care aveam sa fiu botezat doi ani mai tarziu, cel putin mie imi aducea liniste in sufiet. Era un om cu experienta si raspunderea cadea asupra lui.

Ce rezonanta au in mine acum cand scriu aceste lucruri cuvintele lui David din Psalmul 31:21: “Binecuvantat sa fie Domnul, caci aratat in chip minunat indurarea fata de mine; parca

as fi fost cetate intarita.”

Ajunsi la jumatatea drumului intre Sambateni si am dat peste ostasi romani, care isi sapau de zor transeele de aparari. Aici avea sa fie prima linie de aparare a noastra impotriva trupelor invadatoare, care ne-au luat prin surprindere, trupele noastre nefiind intoarse de pe frontul de Rasarit. Unitatea a fost aceea a “Scolii de Ofiteri de rezerva” din Arad. Printre ei erau si fosti colegi de liceu, eare terminasera liceul cu un an sau doi inaintea mea. Un fior straniu mi-a strabatut fiinta. Un simtamant de mandrie si demnitate patriotica a pus stapanire pe mine. Ce s-ar fi intamplat sa fiu si eu printre ei?…

Se cuvine sa amintesc aici faptul ca cei din conducerea tarii pe atunci au dat dovada de intelepciune. Au crutat tineretul, floarea si viitorul tarii, pana la varsta majoratului, in timp ce alte tari, cum au fost comunistii sovietici si nemtii, au masat pe fronturi chiar

adolescenti de la varsta de i6 ani. Mai mult decat atat, a fost dat un decret prin care se spunea ca tinerii cari irau in ultimii doi ani de liceu, clasele VII si VIII, nu puteau fi luati in armata, chiar daca ar fi implinit varsta.

In locul unde elevii Scolii de Ofiteri isi sapau transeele liniei de aparare in noaptea aceea de i3 spre i4 septembrie i944, s-a construit mai tarziu un monument si un portal de onoare pe care

scrie: “Glorie Eroilor care au cazut aici, dandu-si viata pentru Apararea Patriei.”

Nu exista in lumea asta nimic de valoare reala, decat ceea ce s-a realizat prin sacrificiul de sine. Sacrificiul de sine, dar fara sacrificarea sinelui insusi, nu are nici o valoare. Sunt atatia care au fost si sunt capabili de sacrificiu, cu scopul afirmarii “sinelui”. Aceasta este tema tratata de apostolul Pavel in i Corinteni i3:3, cand scrie: “Chiar

daca mi-as da trupul sa fie ars, (cum fac atatia sinucigasi, care se cred “eroi”, in religia musulmanilor, intemeiata acum un mileniu si jumatate, de falsul profet Mahomed), si nu am dragoste, nu-mi foloseste la nimic”.

Conteaza motivul si cauza pentru care te jertfesti. Singura motivatie plauzibila este DUMNEZEU si Cauza Imparatiei Sale. Sacrificiu inseamna”mortificare de sine, nu afirmare de sine”! Nu suntem in nestiinta de viclesugurile Satanei, chiar si cand se travesteste in inger de lumina (2 Corinteni i1: i3-15).

Apostolul Pavel pledeaza pentru jertfrrea de sine in Romani 12:1, cand scrie: “Va

indemn dar, fratilor, pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta, cuta lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.”intr-o

traducere si mai corecta dupa original este: “De aceea va indemn, fratilor, prin indurarea lui Dumnezeu, sa prezentati trupurile voastre ca un sacrifrciu viu, sfant, placut lui Dumnezeu, care este din partea voastra cultul cel rational.” in alte cuvinte: “slujirea voastra cea inteleapta” sau “o cuminte slujba duhovniceasca”. Slujba si jertfirea de sine cea adevarata este aceea cari isi are sursa si tinta in Dumnezeu.

De observat este si faptul ca acesta este un sacrificiu “viu”, nu mort. Mortificarea este un proces permanent, care tine toata viata cat traim in trup. Inima (vointa) franta si duhul zdrobit sunt jerffe care-I plac Domnului (Psalmul 51:i7). Asa a trait Domnul Isus ca om, sacrificandu-Se pe Sine in favoarea Tatalui Sau din cer. Niciodata nu Si-a exercitat voia Lui Insusi, ci intotdeauna voia Tatalui. ln Evanghelia dupa Ioan 6:3 8, Domnul Isus spune: “M-am

pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci sa fac voia Celui ce M-a trimis.”

Tocmai pe cand scriam paragrafele de mai sus, cu privire la sacrificiul de sine, sotia, fara sa stie ce scriu, m-a rugat sa inchid geamurile, ceea ce ea nu putea face in imprejurarea data. Fara sa zic ceva, m-am sculat si am inchis geamurile si m-am asezat sa scriu la masina in continuare. Dar ea ma intreaba:

Te-am deranjat sau suparat cumva? Eu i-am raspuns:

De ce ma intrebi, ai vazut ceva pe fata mea?

Nu, n-am vazut nimic!

Ei, vezi, sunt lucruri pe care nu le-ai putut citi pe fata mea, dar in inima am manifestat un protest si imi ziceam: “Di ce ma intrerupe chiar acum? De ce?” Domnul m-a pus din nou la proba, chiar pe mine, in timp ci scriam despre sacrificiul si mortificarea de sine. La aspectul exterior, dadeam impresia ca am trecut la examen, la cel interior insa, nu tocmai. Abia cand m-am confesat ei, eu am intrat in ordine cu Dumnezeu, cu sotia mea si cu mine insumi. Iata ce clar este adevarul in legatura cu dragostea care se dovedeste prin sacrificiul de sine, avandu-L in vedere pi Dumnezeu, care este Dragoste (1 Ioan 4:8, 16).

“Doamne Isuse, fie indurarea Ta peste noi si nu ne lasa in puterile noastre, ci Te rugam aseaza-ne intotdeauna in puterile Tale, cand Ispititorul vine la noi!” Amin.

*

**

*

Tarziu in noapte am ajuns la Paulis, in familia fratelui Serban Ioan. Printre cei doisprezece, era cu noi si sora lui, Sida Serban, care avea in grija caii si caruta data de tatal ei, fratele Gheorghe Serban. Surpriza familiei gazda a fost mare, practic le-am umplut casa. Dupa ce am luat in graba ceva de mancare, ordinul a fost sa ne culcam, sa putem lua doua-trei ore de somn, asa ca inainte de revarsatul zorilor sa putem fi trecuti cu brodul peste raul Mures. Ca sa avem loc de culcat cu totii, fratele Ioan a scos dintr-o camera totul si a pus paie pe jos. Desteptarea a fost hotarata pentru ora 2:00. Nici nu adormisem bine si a trebuit sa ne si sculam. A fost, cred, cea mai scurta noapte din viata mea, cel putin asa am simtit atunci si asta nu era de mirare…

Trecerea cu brodul peste Mures, toti deodata si cu carutele, fiind si noapte, pentru cei mai multi dintre noi a fost ceva nou, impresionant. Ajunsi pe malul stang al apei, de partea Banatului, ne-am simtit parca mai in siguranta. Hotarul natural dintre Crisana

si Banat ne-a dat un simtamant mai mare de liniste. Am inaintat spre Rasarit, pe valea Muresului, si s-a facut dimineata. Ajunsi la marginea orasului Lipova, ne-am intalnit cu doi piloti romani, bandajati la cap. Unul dintre ei imi era bine cunoscut, era cu vreo doi-trei ani mai mare, din Zimand, fost coleg de liceu, din familie de credinciosi, si

anume familia Lacatus. Ei ne-au spus ca au cautat sa se refugieze cu avionul-scoala de tip Stuka, inainte de ocuparea orasului de trupele maghiare. Era tocmai avionul romanesc de care am amintit ca l-am vazut trecand deasupra noastra in dupa-masa zilei trecute si care ne-a produs emotii.

Avioanele nemtesti de vanatoare, cu viteza mare, 1-au ajuns din urma si 1-au doborat, dar ei au scapat cu viata, cu rani relativ usoare. Noi ne-am minunat de harul de care au avut parte, ca sa scape de la moarte. Cativa ani mai tarziu, Lacatus a ajuns in Canada, unde s-a intors la Dumnezeu. L-am intalnit dupa mai bine di 20 de ani, cand a venit in vizita in Romania sa-si vada parintii si pe sora lui, Catita Lacatus. Cu aceasta ocazie, am fost invitati la Zimand mai multi din Arad, intr-o seara de duminica, si cu multi altii din loc am avut o placuta sarbatoare duhovniceasca in gradina-livada cu pomi fructiferi a casei parintesti. Marit sa fie Domnul! M-am bucurat mult de sinceritatea lui si de indrazneala cu care vestea Cuvantul lui Dumnezeu si experienta personala a nasterii din nou.

Am traversat orasul Lipova si am facut popas la Baile Lipova, unde ne-am stamparat setea cu renumitele ape minerale de Lipova, care, imbuteliate acolo, se gaseau si in comert. Fratele Truta Ioan

ii

cunostea pe fratii din comuna Sistarovat, la vreo 10 km Sud de Lipova.

Fratele Truta si fratele Serban au hotarat sa plecam spre Sistarovat, unde parea sa fim mai la adapost de zona de razboi. Trebuia sa strabatem vreo 10 km di drum… Pe la jumatatea drumului, ziva se apropia de sfarsit si soarele isi arunca ultimele raze spre noi. Eram la marginea unei padurici. In punctul acesta am fostsurprinsi de ostasi sovietici pe motociclete militare, unele si cu atas, plini de praf, asa ca numai ochii si gura faceau exceptie. Cum am stiut, mai mult prin semne, le-am aratat ca frontul nu este in partea asta, ci spre Apus. Ei s-au intors spre Lipova si nu i-am mai vazut.

Noi am primit dispozitia sa adunam paie, fan si buruieni uscate si sa ne aminajam culcus pentru noapte, unde aveam sa dormim sub cerul liber si senin, cu aer curat din belsug. Noaptea a fost totusi rece, nu aveam paturi necesare pentru toti. Cat de naiv

si nestiutor am putut fi atunci… Pentru mine a fost destul sa stiu ca si Domnica este printre noi, cu mine, si atat. Poate unii ar putea spune ca

a fost credinta. Poate sa fi fost un gen de credinta, dar in nici un caz cea biblica si nici credinta lui Avraam, patriarhul credintei, care vine de la Dumnezeu si schimba fiinta din temelii. Asta aveam s-o cunosc si s-o primesc abia cu doi ani mai tarziu.

Noaptea nu a fost prea usoara, am dardait de frig, ne-am intors de pe o parte pe alta, am mai si atipit cate putin, dar oricum, noaptea a trecut si ne-am trizit din somn mult mai devreme decat daca am fi fost fiecare acasa in paturile noastri.

A treia zi de la plecarea in refugiu am ajuns la Sistarovat. Acolo am fost primiti in casa fratelui prezbiter, cu multa bunavointa. Acum grupul nostru era compus din 16 suflete, prin adaugarea la grup a fratelui Ioan Serban si familia lui din Paulis. Familia gazda a golit urgent cea mai spatioasa camera pe care o aveau si ne-au pus-o la dispozitie. Pe langa peretele din fundul camerei si cei doi laterali, s-a pus un asternut de paie acoperite cu niste pleduri si in sfarsit, am avut un loc asigurat de dormit, la adapost de intemperii

si

de frigul noptii. In felul nostru, I-am multumit fiecare lui Dumnezeu pentru primirea care ni s-a facut. Surorile au pregatit zilnic cate o mancare calda. Am avut si lapte de la vacile familiei gazda, marit sa fre Domnul!

De aici de la Sistarovat, priveam pesti dealuri in fiecare zi spre unde luptele erau in toi, bravii ostasi ai Scolii de Ofiteri de Rezerva de la Arad, facand zid de netrecut pentru tancurile maghiare. Noi vedeam doar avioanele care vineau sa bombardeze linia frontului, la inceput cele germane. Dar dupa vreo doua zile, spre bucuria noastra, am vazut pe deasupra capului nostru avioane

de razboi cu insemne ale tricolorului rornanesc, care mergeau spre Paulis, in apararea trupelor noastre. Pe soseaua dinspre Lugoj, veneau zilnic trupe romanesti de infanterie echipate de razboi spre Lipova, de unde era dirijate spre front, dupa cum era nevoie. Prin Sistarovat a fost stabilita linia a III-a di aparare a frontului, iar ca trupe a fost adusa ultima serie incorporata pintru Scoala de Ofiteri de Rezerva, care pe buna cale nici nu au terminat perioada de instruire. Printre ei, spre bucuria noastra 1-am intalnit si pi elevul-ostas Traian Ban, bunul meu prieten si frate partas la suferinte mai tarziu, pentru Numele scump al lui Isus Hristos.

Trupele romanesti, intarite si de cele sovietice sos ite pe

linia

frontului, sprij inite si de avioanele de lupta, au infrant trupele maghiare, care au inceput sa se retraga in mare graba, lasand in urma morti, vehicule si tancuri distruse, chiar pe linia frontului de la Paulis.

Ne-a venit vestea ca pe 23 septimbrie 1944, orasul Arad a fost eliberat, asa ca cei care nu irau legati de carute, am plecat in graba la Radna, la Gara C.F.R., si cu al doilea tren care a intrat in gara Arad am sosit si noi acasa. Portiuni din marea gara C.F.R. din Arad mai fumegau inca. Ungurii, in retragere, au distrus si au dat foc la ci au putut. In cartierul Gai am vazut cadavrele a cativa soldati maghiari lasati in ariergarda de trupele lor, pentru a face acoperire retragerii grosului trupelor lor. Soviiticii care au ajuns primii cu linia frontului i-au impuscat, apoi i-au dezbracat, si timp de trei zile nimeni nu a avut voie sa-i ia de acolo inmonnanteze. Vai ce crud si sangeros, distrugator este razboiul… Ce scumpa

si

de nepretuit iste pacea!

Frontul de-acuma trecuse in Ungaria, in partea de Sud, iar in Ardealul de Nord se dadeau lupte grele inca, cu sacrificii mari. Ce multi au trebuit sa moara si de-o parte si de cealalta, si sa fie plansi de cei dragi… “O, Doamne, fa sa vina Imparatia Ta, a Pacii, cat mai repede”. cantare, iubitul frate Vasilica Moisescu, cu titlul “Vino, Isuse”, care e mult mai actuala astazi ca si acum aproape un veac, pune problema suferintei, a raului, a mortii, cand zice:

“Vino, isuse! Iubitul nostru Mire. Ce-ntarzie acum a Ta venire?

Umbrele mortii se-astirn pe pamant, caci din iad iesit-a al groazei vant…

In

alta strofa intriaba:

Rau-i la culme si nu are leac,

si inca nu-i sfarsitul acestui veac?”

Va veni si ziva aceea cu siguranta, la vremea ei. Marit sa fie Domnul!

Pana atunci insa, trupele comuniste sovietice ne-au invadat lara, practic au ocupat-o. Intorsi din refugiu, am gasit in casele noastre cazati obl igatoriu, in cili mai bune camere, soldati sovietici. In cartierulnostru a fost o unitate de “Ateliere Mobile” din spatele frontului,

in care erau aduse anne, masini si alte lucruri care necesitau reparatii. In casa parintilor mei au fost repartizati patru ostasi-trupa, care dormeau in camionul lor cazat in curte si cativa ofiteri cazati in camera cea mai buna. Noi a trebuit sa ne retragem in restul spatiului, fiind destul di inghesuiti. Printre cei patru ostasi de trupa, era unul cu gradul de sergint, dar functia lui era mare, ca ofiter politic, si avea mare autoritate asupra

In

camera din casa mare, unde stateau ofrterii, un locotenent sovietic a adus vreo noua geamantane mari, moderne. Pe fiecare geamantan ira pusa o carte de vizita, a doamnei Stanescu, cu adresa din Bucuresti. Pe semne, de acolo din Bucuresti, de la acea doamna si

le-a insusit. Ne tot intrebam oare ce o fi in ele? Din cand in cand le verifica, sa vada daca nu lipseste ceva din ele, dupa cum apreciam noi miscarea. Dar cum oare sa fi putut sa lipseasca, in nici un caz noi nu am fi indraznit sa ne atingem de ele. Dar dupa vreo patrucinci saptamani de sedere la noi, au primit ordin de plecare si mutare mai aproape de lin ia frontului, care era pi la Budapesta. Au luat tot ce au avat si geamantanele. Camira era a surorii mele Felicia si dupa plecarea lor am intrat sa facem curatenie sa si-o poata lua in primire. Spre surprinderea noastra, unul dintre geamantane a fost uitat sub unul din cele doua paturi. Nu ne-am atins de el timp de mai multe saptamani, deoarece ne asteptam sa se intoarca dupa el si nu am vrut sa avem ceva necaz.

 

 

 

Dupa multa vremi, cand credeam ca era imposibil sa se mai intoarca cineva dupa el, curiozitatea ne-a impins sa-1 deschidem. Am ramas mirati de ce lucruri scumpe, frumoase, de imbracaminte

si

incaltaminte era plin. Doamna Stanescu trebuie ca a facut parte din clasa aristocratica a Bucurestiului, de si-a putut permite asemenea scumpeturi. Am luat vreo doua sau trei articolase, cele de cea mai mica valoare, si le-am dat surorilor mele, printre care si o pereche de ciorapi. Ne puneam, totusi, intrebarea, dar daca se va mai intoarce ofiterul rus, ce o sa ne facem?

Dupa alte cateva zile, intr-o zi in apropierea panzului, cine apare la noi inopinat? Tocmai ofiterul cu geamantanele si ne cere

sa-i dam geamantanul. L-am adus pe coridor si el 1-a deschis. A constatat indata lipsa celor doua sau trei articole si a insistat sa i le dam. Ele nu mai erau disponibile, iar in cazul ciorapilor deja au fost si purtati. El se grabea si a devenit oarecum agresiv. Am regretat sincer ca nu le mai aveam la dispozitie si ele, de fapt, erau o bagatela la valoare, prin comparatie cu lucrurile ramase in geamantan. Am auzit destule intamplari ale altora cu ostasi sovietici, asa ca ne puteam astepta la orice, chiar sa ne impuste… Furios, a intrat in prima camera si de pe noptiera a pus mana pe aparatul nostru de radio, 1-a pus sub brat cu geamantanul in cealalta mana a plecat bombanind intr-o limba pe care noi nu am putut-o pricepe. I-am multumit lui Dumnezeu care ne-a scapat doar cu atata paguba. Putea sa fie mult mai rau,.. Lectia am invatat-o, dar de corectat nu am mai avut sansa.

***

O alta patanie mult mai periculoasa am avut-o cu un alt ofiter sovietic, un capitan de tancuri. Pe data de 6 ianuarie i945, seara pe la ora 9, am plecat spre casa, dupa o vizita la Domnica. Abia facusem cativa metri, si de pe strada bisericii imi veneau la urechi zgomote ciudate. Ajuns in strada bisericii, constat ca cineva in noapte batea cu putere intr-o poarta. Eu am luat masuri de precautie si am trecut de cealalta parte a strazii. Ajuns in dreptul individului care tocmai batea in poarta Bisericii Baptiste din Gai, dupa vorbele pe care le bolborosea mi-am dat seama ca este un ostas sovietic. Am stat inloc si m-am gandit ce sa fac. Sa-mi vad de drum, sau sa trec dincolo si sa il fac cumva sa inteleaga ca acolo nu locuieste nimeni, ci este doar localul unei biserici?,Mi-am luat inima in am zis ca trebuie sa fac tot posibilul, ca sa preintampin spargerea usii bisericii, in care umblasem de mic copil.

Cu cele cateva vorbe pe care le rupeam si eu ruseste in vremea aceea, am incercat sa-1 fac sa inteleaga ca e o biserica

si ca nu locuieste nimeni acolo. El era cu pistolul in mana si imi spunea ca el este capitan de tancuri si vrea “barisnea”, adica femeie. Mi-am dat seama ca am incurcat-o rau, ca era putin baut, cum e mai rau, cu pistolul in mana, agresiv si mai ales ce anume il preocupa. Mi-am facut reprosuri, era mai bine sa-mi fi vazut de drum, dar acum totul era prea tarziu. El ma tinea de brat cu mana stanga si in dreapta avea revolverul. Un singur subiect il interesa, “barisnea”, si ca el e capitan de tancuri. Din pricina lor, oamenii nu circulau noaptea, ci stateau baricadati in casele lor. Pi strada nici tipenie de om. Am incercat sa ma gandesc ce pot face, cum sa scap din situatia aceasta? La vreo casa unde voia sa bata la usa si sa intre il opream, caci imi era imposibi 1 sa pot face un asa lucru. Eram bine cunoscut in cartier.

In

sfarsit, mi-a venit o idee eare, in momentul acela, mi s-a parut salvatoare. Am sa-1 duc cu vorba vreo cateva sute de metri inainte pe strada principala, unde era un birt. Am trag in birt, unde speram ca sa mai fie si alti oameni, iar eu ma voi face nevazut… Mergeam pe mijlocul strazii amandoi, el tinandu-ma de brat, ca si cand si-a gasit omul, iar eu nestiind cum sa ma scap de el. A devenit tot mai agresiv si a inceput sa ridice tonul si mai tare, parandu-i-se ca il duc cu vorba. Ajuns in fata crasmei, am constatat ca este inehisa si

un lacat era pus pe usa. Ce sa ma fac? Eram intr-o situatie cumplita, care acum mi se parea fara iesire. Numai Dumnezeu ma mai putea scapa de omul acesta, eu nu vedeam nici o sansa.

O noua idee mi-a aparut in minte. Pe o alta strada importanta din apropiere stiam ca este un alt birt. Ma gandeam ca acila o fi deschis si o licarire de speranta mi-a venit in inima. Pana acolo, trebuia sa strabatem alte cateva sute de metri. In mod constient i1 duceam cu vorba, dar ce era sa fac? Credeam ca salvarea mea

este birtul si acolo am scapat de el. Era strada cea mai larga din tot cartierul Gai, pietruita pe mij loc, care ducea spre cimitir. Speram sa apara vreo patrula a Armatei Sovietice, dar in zadar. Alta data am intalnit patrule a cate trei oameni, acuma cand ar fi fost cea mai mare nevoie, nici una!

De la distanta de vreo zece-cincisprezece metri vad ca si acest birt este inchis, nici o lumina, nicaieri. Timp de pierdut nu mai am, asta ma impusca daca vede ca 1-am inselat, cum sa scap de el? M-am intoxicat de cand aud doar doua expresii: “ruskie tankista capitan” si “barisnea”. Era iarna, era frig si am pierdut mai bine de un ceas cu “ciolovecul” acesta. Am facut in gand un plan strategic, pe care trebuia sa-1 pun rapid in aplicare. M-am desprins cumva cu bratul din mana lui, am luat o mica distanta mergand alaturea cu el si cu o actiune fulger m-am repezit cu umarul meu sub umarul lui si 1-am doborat la pamant pe mana lui dreapta in cari tinea aminintatorul pistol. Am zbughit-o la fuga pe trotuarul din dreapta, si am disparut in noapte, in timp el striga in gura mare nu mai stiu ce. Mi-am adus aminte de proverbul care acum mi se potrivea mie: “Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa.” As fi considerat fapta mea ca un succes, numai daca 1-as fi putut lecui pe capitanul sovietic de tancuri de a mai cauta alte femei, cu pistolul in mana, fie in Romania, fie in alte tari, fie si in propria lui tara. Domnul s-a indurat de mine ca nu am mai intalnit vreo patrula sovietica, dupa ce am comis fapta mea. Singura mangaiere pe care o am este ca cel putin

in

seara aceea a incetat sa mai caute femei…

Am ajuns acasa pe la ora 10:30 p.m. si le-am povestit parintilor mei cele intamplate, de care si ei s-au minunat De felul meu natural, eram un om pasnic si de cand eram copil nu ma batusem cu nimeni. Poate am si mangaierea ca am salvat de la a fi sparta usa Bisericii Baptiste din Gai si poate chiar profanarea ei. Marit sa fie Domnul, Singurul vrednic de lauda si pe pamant precum este in cerurile

preainalte!

****

Revin la problema sentimentului statornicit odata pentru totdeauna intre mine si Domnica. Nu am avut indrazneala sa il declar

primul, deschis, pe fata. In schimb Domnica a avut curajul necesar sa declare: “Te iubesc!” Asta s-a intamplat pe la sfarsitul anului 1943, cinci luni mai tarziu, dupa prima vizita la noi, in 19 iulie. Era intr-o seara in care am incheiat vizita pe care i-am facut-o, timp in care ea locuia la bunica din partea tatalui ei. Mama ei se intorsese din nou la Chisinau in Basarabia, pentru a-i duce tatalui ei alimente pregatite la Arad. Sigur, raspunsul meu a fost prompt: “Si eu te iubesc!” Valoarea declaratiilor noastre este aceea ca au fost facute inaintea Cerului, cu credinta, pe care am avut-o atunci. Am avut incredintarea ca Dumnezeu a binecuvantat si unit declaratiile noastre, consfintite dupa voia Lui inca din vesnicii, asa cum a fost si cu privire la mantuirea noastra.

Apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfant, exprima adevarul acesta atat de frumos cand scrie bisericii din Roma: “De

alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. Caci pe aceia pe cari i-a cunoscut mai dinainte i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel intai nascut dintre mai multi frati. pe aceia pe cari i-a hotarat mai dinainte i-a si chemat; pe aceia pe cari i-a chemat i-a si socotit neprihaniti; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihaniti i-a si proslavit. Deci, ce vom zice noi in fata tuturor acestor lucruri? Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi impotriva noastra?”

(Romani 8:28-31).

in sensul celor de mai sus, putem spune ca asemenea mantuirii

si

unirea in dragoste a doi credinciosi s-a nascut in Cer, in inima si in voia Tatalui, care ne-a cunoscut si de aceea ne-a si predestinat sa fim placuti, asemenea Fiului Sau. Marit sa fie Domnul!

Activitatea noastra pe plan religios, cultural si sportiv, a continuat si in anul 1945 si prima jumatate a anului 1946, cu deosebirea ca odata cu caderea regimului maresalului Ion Antonescu, au fost deschise bisericile neo-protestante. Astfel, dimineata mergeam la ortodocsi, iar dupa masa mergeam la baptisti, impreuna cu Domnica

si

inca alti cativa.

Evolutia mea buna pe linie sportiva, in cadrul echipei “Gaiana” a cartierului, a atras atentia altor cluburi sportivi mai inalte.

In primavara anului

1945,

am fost invitat si legitimat la Eehipa “Gloria” din Arad, care a activat in Divizia “A” de fotbal. Unii mi-au prezis un viitor stralucit, chiar in echipa nationala a tarii. Eu nu mi-am facut iluzii, caci simteam ca ceva imi statea impotriva la o astfel de cariera.

Deznodamantul a vinit pentru mine in vara anului

1945. O selectionata a orasului Arad, cu cei mai buni jucatori, a avut de sustinut un meci de fotbal cu o selectionata a orasului Resita, la ei acasa. Evolutia echipei noastre a fost atat de slaba si stearsa, ca am fost batuti cu siverul scor de 6-0.

Pentru mine a fost picatura care a mai lipsit din pahar ca sa fie varsat tot continutul. Dumnezeu avea alt plan cu mine, pe care inca Am terminat-o cu sportul profesionist, cum s-ar zice, chiar inainte de a-l fi inceput.

Asa s-a desfasurat viata pana in primavara anului

1946,

cand mi-a fost dat sa am o experienta neplacuta. Intr-o seara, cand ma intorceam spre casa de la un antrenament de fotbal al echipei din cartier, am inceput sa fredonez incet o cantare pe o strada pustie. In portiunia aceea de drum nu erau case ziditi, cand am intalnit doi politisti care faceau rondul de paza pe cartier, cu armele atarnate pe umeri. Ei m-au oprit si mi-au cerut buletinul de identitate, pe care l-am scos din buzunar si 1-am dat unuia din ei. Am pus intrebarea: “Ce anume rau am facut de imi cereti buletinul?”, la care unul dintre ei a vrut sa ma izbeasca in piept cu patul armei, dar m-am retras la timp si a izbit cu patul armei in gol. Dar nu am scapat de tot, caci celalalt mi-a tras doua palme peste obraji. M-am simtit foarte nedreptatit si umilit de purtaria lor si am spus ca ii voi raporta la Comisariatul de Politie. Am plecat spre casa foarte indignat de purtarea lor si de ciuda plangeam…

De felul meu eram om pasnic, avand bune legaturi cu semenii din cartier, fara sa fi avut vreodata probleme cu cineva si mai ales cu pol itia. Le-am povestit celor de acasa cele intamplate si au suferit si ei impreuna cu mine nedreptatea, abuzul de putere, din partea celor doi politisti. Toti au fost de parere ca trebuie sa raportez cazul, mai ales ca atunci comisarul Postului de Politie era verisorul meu primar, Trifan Iovin. Verisorul meu si-a inceput cariera de politist odata cu instalarea regimului comunist in Romania, frind un membrude partid din ilegalitate. Inainte fusese lacatus de revizie de vagoane si locomotive in gara C.F.R. Arad. Mai tarziu a ajuns insa foarte departe, in functia de Comandant Politic al Rigiunii de Militie pe judetul Arad, cu gradul de capitan.

In dimineata zilei urmatoare, m-am dus si i-am raportat ixact eele intamplate, iar el a intocmit un raport oficial in acest sens si eu am erezut ca ii va dojeni ca sa nu mai faca in viitor asemenea lucruri, dar nu a fost asa… El a inaintat raportul la Comisariatul Central de Politie pe oras, ca urmare am fost citati impreuna cu tatal meu la oficiul din centru, unde am intalnit o ostilitate dura si rau voitoare, si cazul total distorsionat de realitate. Eu am dat o declaratie sincera reala a ceea ce s-a intamplat, dar eram singur si nici un alt martor de fata, pe cand ei erau doi si cine stie cum m-au prezentat ei pe mine? Poate ca rebel, agresiv, tulburator al linistei publice, ori cine stie ce alte 1 ucruri !? Ei erau vulpoi batrani, cu experienta in meserii si cu superiorii lor, pusi de comunisti, de partea lor. Eu nu am stiut ce au plasmuit ei in apararea lor, dar procesul a fost pus pe rol vreo cinci luni mai tarziu. Eu nu m-am gandit niciodata ca lucrurile ar fi putut lua intorsatura aceasta si sa ajung la Tribunal. Speram ca o mustrare din partea sefului lor ar fi fost cu totul satisfacatoare.

****

Dar in vara anului

1946, s-a intamplat ceva extraordinar in viata mea: M-AM INTORS LA DUMNEZEU! Am devenit un om nou, o faptura noua in Hristos. “Cile vechi s-au dus: iata ca toate t ucrurile s-au facut noi”, asa cum scrie apostolul Pavel in 2 Corinteni 5:17. Si mai adauga in versetu 18: “Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos.”

Bucuria mantuirii mi-a umplut intreaga mea fiinta si eram nespus de fericit. Asa ca in ziva procesului i-am spus avocatului meu ca iu retrag plangerea mea impotriva politistilor, ca nu mai cer dreptati si ca accept mai degraba paguba. L-am cautat in acea dimineata pe sergentul politist Delamarian Ioan, sa-i aduc vestea buna pentru el si mai ales sa-i pot face marturia vietii mele noi, capatata prin credinta in Isus Hristos Cil rastignit, Mielul lui Dumnezeu, care mi-a mantuit

sufletul de la moarte si de la pierzare. El a ramas foarte emotionat de marturia mea si nu stia ce sa creada. Ne-am despartit ca fiind prieteni, in cele mai bune relatii.

Trei ani mai tarziu, pe cand eram ostas si lucram ca furier in comisia de incorporare, cine ma striga din multimea de oameni care stateau la rand? Era tocmai politistul Delamarian, care isi inso-tise fiul venit pintru incorporare. El m-a rugat, daca pot, sa-i spun unde si la ce unitate va fi repartizat frul sau. Am fost fericit ca am putut sa-i satisfac aceasta dorinta, dupa Cuvantul Domnului care zice: “Ce

vreti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel.”

Apostolul Pavel scrie in Rom.12:17

7 : “Nu intoarceti nimanui rau pentru rau. Urmariti ce este bine inaintea tuturor oamenilor.”

 

INTOARCEREA MEA
LA DUMNEZEU

Fara cel mai mare eveniment al vietii mele a fost convertirea mea la credinta reala in Isus Hrsitos. Credinta nu se mosteneste, cum afirma unele religii, ci se dobandeste in mod personal prin pocainta urmata de credinta, cum ne invata. Sfanta Scriptura, atat prin gura Domnului Isus, cat si a sfintilor apostoli.

M-am nascut intr-o familie de credinciosi baptisti. Parintii mei s-au convertit la adevarata credinta crestina, bazata pi nasterea din nou, originata in actul de pocainta si credinta a lor in Isus Hristos, Mantuitorul lumii, primind Cuvantul lui Dumnezeu fecundat in inimile lor prin lucrarea directa a Duhului Sfant, la o varsta matura. Apoi au primit botezul prin afundare, ca simbol al mortii si ingroparii lor fata de lume si ridicarea din apa, ca un simbol al invierii impreuna cu Hristos la o viata noua, dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta schimbare a vietii lor a avut loc pe la sfarsitul primului razboi mondial, pana atunci au fost activisti in religia ortodoxa, mostenita de la parintii lor.

Astfel, eu am avut toate sansele sa cresc intr-o familie crestina, sa fiu educat in invataturile Sfintelor Scripturi, intr-o viata morala cu temere de Dumnezeu. In felul acesta, pot spune ca am avut din pruncie o viata diferita de a altor copii, dar nu fara pacat. Asta a continuat sa fie asa si in perioada adolescentei, datorita influentei bune din familie, cat si din biserica din care faceam parte. In plus, in anii aceia, religia era predata. si in scolile publice ca materie distincta de studiu.

Ca atare, inca

 

de copil am activat in cadrul adunarii, prin invatarea pe dinafara a versetelor de aur, din lectiile predati in

 

 

Duminicali, cat si prin invatarea si declamarea de poezii religioase in cadrul serviciilor din adunare. Mai tarziu, am ajuns sa cant si in orchestra si in cor. La varsta de 17 ani, am fost randuit prin rotatie cu alti tineri sa conduc chiar serviciul de tineret de duminica seara, in care trebuia sa fie cuprinsa rugaciunea, citirea unui text din Biblie si chiar o scurta meditatie. Fratii mai batrani spuneau asa: “Sa le dam de lucru tinerilor, sa nu-l lasam pe Satan sa le dea el de lucru!” Nu zic ca nu era o samanta de adevar in asta, dar trebuie sa spun

ca

era ceva mecanic, de forma, poate o pregatire oarecare, in directia de unde avea sa vina in cele din urma marea transformare a vietii, prin nasterea din nou, care este lucrarea Duhului Sfant in inima omului.

Odata cu deschiderea bisericilor neo-protestante, in urma celui de al doilea razboi mondial, cand persecutiile au incetat pentru moment, am continuat sa activez si in cadrul bisericii ortodoxe, unde conduciam un cor mixt cu raspunsurile liturgice de duminica dimineata, la inmormantari, in activitatea culturala si sportiva din cartier. Cativa din corul ortodox veneau cu mine la adunare in zilele de duminica dupa-amiaza. Printre acestia era si persoana aleasa a inimii mele, Domnica, fata iubita. Mi se paria ca totul e in regula,

ca

toate merg struna, ca nimic nu-mi lipseste. Asa a durat pana in vara anului 1946, fara sa prevad ca ceva extraordinar are sa se intample in cursul vietii mele. Ba chiar aveam simtamantul unor satisfactii,

Intr-o duminica din luna iulie a anului 1946, ma intorceam spre casa dupa terminarea slujbei de dimineata. Totul parea obisnuit, chiar si soarele stralucitor care revarsa raze de lumina, de pe un splendid fundal de cer albastru. Ajuns la coltul strazii unde era casa parinteasca, ma intalnesc fata in fata cu un grup de trei tineri, atat de binecunoscuti mie. Unul dintre ei era fratele meu Nicolae, ceilalti doi, vecini de-ai nostri.

Ei stateau de vorba si nu se grabeau sa se desparta. Vorbeau intre ei in legatura, probabil, cu ceva subiect tratat la adunare. Mi-au parut atat de bucurosi, fericiti, incat fetele lor emanau o lumina deosebita, care venea din alta lume. Eu vineam de la biserica ortodoxa, ei veneau de la adunarea baptista, dar ce contrast izbitor intremine si ei, in ce priveste continutul spiritual, de care am luat act pentru prima data in viata. I-am salutat doar si am intrat in casa, in Iimp ce ei au ramas sa continue partasia intre ei. Auzisim ceva tangential despre ei cu catva timp inainte, ca “s-ar fi pocait!” Dar vestea aceea nu-mi spunea nimic deosebit atunci…

Acum insa, o voce launtrica, pe care nu o mai auzisem niciodata inainte, a inceput sa-mi vorbeasca:

“I-ai vazut tu pe acesti tineri stand de vorba unul cu altul? Cat de bucurosi si fericiti erau, cum le radia fata de o lumina, pe care tu n-ai mai vaZut-o? Daca da, atunci asta inseamna ca exista o viata reala de traire cu Dumnezeu, de partasie cu Dumnezeu si unii cu altii, a celor credinciosi, si tu esti in afara ei. Aceasta viata este a lor, iar tu esti strain fata de ea.”

Din acel moment, in acia zi de duminica, un simtamant de neliniste, de gol launtric a inceput sa ma framante. Am ajuns constient de starea mea sufleteasca de goliciune, de o viata in nevoie adanca de mantuirea lui Dumnezeu. Mi-am zis: “Daca exista un adevar si o fericire cu adevarat, o asemenea realitate este cu ei, si nu cu mine!” Asemenea ganduri ma copleseau si nu le mai puteam evita. O adevarata lupta launtrica a inceput in sufletul meu.

Oare nu pentru asemenia suflete cum irau acesti trei tineri scrie prorocul Maleahi ni cartea sa, capitolul 3:16 asa:

“Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta si a ascultat; si o carte de aducere aminte a fost scrisa inaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul si cinstesc Numele Lui. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor, imi vor, o comoara deosebita, in ziva pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, CUM are mila un om de fiul sau, care-i slujeste. veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce-I slujeste lui Dumnezeu si

 

 

 

cel ce slujeste.”‘

Cu o dUminica mai tarziu, cam la aceeasi ora, scena se repeta din nou. Cei trei tineri, in acelasi loc, stateau di vorba din Cuvantul lui Dumnezeu, cu fete radioase si o bucurie de invidiat. I-am salutat fara sa ma opresc si am intrat in casa. Nimeni nu banuia din familie ce anume se petrecea in sufletul meu. Dar nici eu insumi nu-mi

dadeam seama indeajuns de deslusit, de toate aceste ganduri care imi framantau inima.

La starea de framantare, de neliniste, de cautare de pana acum, se adaugase si constienta unei stari di vinovatie cu privire la trecutul meu. Cunosteam Decalogul, cele 10 porunci date de Dumnezeu prin Moise. Le-am memorizat la religie pe cand iram pe bancile scolii, cat si la Scoala Biblica de la adunare. Porunca a 8-a din decalog, “Sa nu furi”, am calcat-o in multe randuri ca si copil, la fel si altele, dar pana acum nu m-au deranjat. Am furat piersici, struguri, de la vecini. Acum imi dadeam seama ca am calcat poruncile lui Dumnezeu, ca si alti copii care faceau aceleasi lucruri. Pe dinafara paream si eu om cumsecade, pe dinlauntru ma mustra propria mea constiinta, care este de fapt tribunalul lui Dumnezeu in fiinta umana. In fata acestui tribunal nimeni nu se poate dezvinovati. Simtamantul de vinovatie era o povara de care devenisem constient si nu puteam scapa. Lupta launtrica se accentua cu fiecare zi. Cautam o salvare, dar cum? Si unde?

Auzisem ca un grup de tineri treziti la viata noua in Hristos, impreuna cu cativa mai in varsta, se adunau in fiecare luni seara, la partasie in Cuvantul lui Dumneziu si rugaciune, la biserica “Speranta”. Nu era nimic oficial si nici programat. Aici veneau sufletele trezite si din celelalte biserici baptiste din Arad, care erau atrase de Duhul lui Dumnezeu. Nu era nimic din initiativa pastorului acestei biserici, care dealtfel nu a participat niciodata. Nu ma invitase nimeni, dar acolo am fost atras si eu de o putere irezistibila. Proxima luni seara m-am dus si eu acolo. Totul era atat de simplu si natural, iar eu m-am simtit ca in prezenta lui Dumnezeu. Bucuria lor launtrica, exprimata pe fitele lor, prin cantari, rugaciuni, marturii si marturisiri personale, ca si la explicarea vreunui text din Sfmtele Scripturi, totul pentru mine era ceva dumnezeiesc, in timp ce in launtrul meu bateau vanturi de pustiire si intunecime. Desi eram impreuna cu ii acolo, eu ma siinteam in afara cercului lor…

Totul s-a incheiat cu rugaciuni, la care participau cu totii la rand, cu exceptia mea. Am simtit o acuta nevoie de rugaciune, sa-mi deschid inima si sa ma rog, dar o putere paralizanta, mai mare ca vointa mea, m-a oprit. Am mers spre casa fara sa-i spun nimanuinimic. Am pierdut o mari sansa de a ma elibera de povara pacatului, dar am ramas cu o dorinta vie si nestramutata ca ocazia urmatoare sa nu o mai scap. Abia am asteptat sa vina urmatoarea zi de luni seara, dar cu doua-trei zile mai tarziu, ceva deosebit s-a intamplat

 

in v iata mea.Intr-o noapte am avut un vis neobisnuit. Ma aflam in centrul cartierului Gai, loc in care se desfasura activitatea mea, in cea mai mare parte. Mergeam de unul singur pe mijlocul drumului pietruit, cand am constatat ca la orizont, la distanta de vreun kilometru, o furtuna naprasnica era in plina destasurare. Nori grei negri umpleau cerul si un vant puternic distrugea parca totul in drumul lui, ridicand nori de praf si de gunoaie in vazduh. Paria un tablou de proportii apocaliptice si directia de deplasare a furtunii era inspre mine. Mi-am dat seama de pericolul iminent in care eram, stiind ca in cazul in care furturra ajunge la mine nu voi scapa cu viata.

Cuprins de groaza mortii, am cautat sa evit impactul cu furtuna, sa scap prin fuga, pe o strada laterala. Dar cand am vrut s-o iau la fuga pe strada laterala, iar furtuna a ajuns amenintator de aproape de mine, am simtit ca picioarele imi sunt legate si nu pot nici sa umblu, cu atat mai putin sa alerg… Ce am trait in vis era un cosmar de neimaginat. Furtuna a ajuns la mine si am gustat din simtamantul mortii pentru o clipa, dar de fapt ma trezisem din somn, in siroaie de transpiratii care se scurgeau pe tot trupul. Curios, m-am pipait sa vad daca sunt viu. Eram plin de frica si tremuram, dar eram fericit ca nu am murit. Mi-am zis in cele din urma ca a “fost doar un vis”, m-am intors pe partea cealalta si am adormit bustean. Nu am dat nici o importanta visului.

Ce nu mi s-a mai intamplat niciodata in viata mea si nu auzisem de la nimeni sa fi avut o experienta asemanatoare a fost aceea ca in noaptea urmatoare am visat in toate amanuntele acelasi vis din noaptea premergatoare. Diferenta a fost ca de data aceasta nu am mai putut ramane nepasator si mi-am zis: “Aici este degetul lui Dumnezeu, care vrea sa imi vorbeasca ceva, dar eu nu inteleg.” As fi dorit sa stiu ce vrea sa-mi spuna visul, dar totul imi parea confuz. Asteptam insa cu nerabdare ziva de luni seara, ca sa merg a doua oara la strangerea de partasie intima de la “Speranta”. Nu-i spusesem nimanui nimic despri ixperienta mea.

A fost o seara minunata, in care se simtea prezenta lui Dumnezeu. Dar ca si cu o saptamana inainte, am ratat din nou ocazia de a ma ruga. Probabil un simtamant de mandrie amestecat cu rusine a fost folosit de Diavolul si m-a oprit sa ma rog.

Spre casa, in seara aceea am mers in directia cartierului nostru vreo sase-sapte persoane in grup. Grupul mai mare era in fata, iar in spatele lor veneam eu cu fratele Truta Ioan, pastorul Bisericii Baptiste din cartierul “Sega”. Nu am uitat niciodata momentul acela cand, ajunsi aproape de casa, mi-am deschis gura si am indraznit

sa-i

vorbesc bunului nostru vecin, care obisnuia sa vina la acele ore de partasie.

Frate Ioane, i-am zis, as vrea sa iti impartasesc ceva. El, binevoitor si surprins, mi-a acordat toata atentia. I-am spus experienta mea, cu cele doua vise succesive, de fapt un singur vis, si parerea mea ca visul ar putea avia vreo semnificatie, dar eu nu am nici o talmacire.

Fratele Truta, drept raspuns, mi-a zis:

Uite ce cred eu ca inseamna visul tau. In primul rand, furtuna aceea puternica cu nori negri si cu vantul napraznic, care distrugea totul in calea lui, reprizinta pacatul si puterea pacatului, care cauzeaza moartea spirituala si cea trupeasca, dupa cum spune Cuvantul lui Dumnezeu: “Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumneziu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Tu ai devenit constient de pericolul starii de pacat, ai vrut sa te scapi cu puterile tale de la moarte, dar ti-a fost imposibil. Omul, prin puterile lui, nu poate scapa de pacat

 

si consecinta lui, moartea. Numai Unul singur poate mantui, si acesta este Domnul Isus Hristos, care a murit pe cruce, pentru pacatele noastre. Ce trebuie sa facem noi este sa ne pocaim, sa ne marturisim pacatele noastre si sa credem in Numele Domnului Isus Hristos. Asa a spus apostolul Petru in fata Sinedriului din Ierusalim: nimeni altul nu este mantuire: caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie safim mantuiti” (Fapte 4:12).

in timp ce imi spunea aceste lucruri, am fost convins ca acesta este adevarul si semnificatia visului meu si ca asta era de fapt starea mea launtrica despre care eu nu ii spusesem nimic. Asa am ajuns

fara sa mai zic nimic, dar ma gandeam mult la tot ce mi-a spus. Nu stiu daca o mai fr talmacit vreun vis cuiva vreodata fratele I oan Truta, dar pentru mine Domnul i-a dat talmacirea. Pot spune si cu, impreuna cu David, cuvintele din Psalmul 139:17: “Cat

de nepatrunse mi se par gandurile .Tale, Dumnezeule!”

Problema mantuirii mele a devenit atat de importanta, incat toate celelalte lucruri au cazut cu totul pi un plan secundar. Cateva zile mai tarziu, intr-o dupa-amiaza, eram in curtea casei parintesti, care era pe colt, la intretaierea a doua strazi. Aveam camp de vedere bun pe ambele strazi. Deodata a aparut un grup de trei barbati care vorbeau intre ei. Au luat-o dupa colt, ocolind casa noastra. I-am recunoscut, dar ii nu m-au vazut pe mine. Erau preocupati de tema pe care o aviau in discutie. Dupa cum era de asteptat, ei au intrat in curtea fratelui Truta, vecinul nostru, pe care 1-am apreciat si simpatizat de pe vremea cand aveam doar cinci sau sase ani. De ci? Cand venea acasa sa lucreze la gradina lui, el lasa bicicleta langa drum, spijinita pe marginea santului. Eu ma strecuram tiptil pana la ea, tara sa-i fi cerut voie, o luam si sontac-sontac, cu un picior pe o pedala, am inceput sa cuceresc si sa cunosc cate ceva din tainele ciclismului. Pentru mine a fost o placere de neegalat si el niciodata nu m-a oprit, s-au cel putin nu-mi aduc aminte sa o fr facut.

Din momentul in care cei trei frati credinciosi au sosit acolo, in inima mea s-a infiripat o stare de vorba, la care participau doua voci. Una imi zicea: “Vezi, du-te si tu acolo. Sa auzi ce vorbesc din Cuvantul lui Dumnezeu. Vei avea mare castig daca te duci. Nu mai sta pe ganduri. Lasa timiditatea sau poate mandria.”

Cealalta voce imi statea impotriva. “Ce vrei tu acolo? Nu isti chemat, nu ai fost invitat, nu pricepi despre ce vorbesc ei din Biblie. Vezi-ti de treaba ta si nu-i deranja!”

Aceste doua voci erau in competitie pentru a-mi acapara inima si vointa mea. Aveam sa stiu mai tarziu ca de fapt inima omului este terenul unde se da lupta intre Dumnezeu si Satan, cine sa puna stapanire pe noi. Duhul Sfant — Dumnezeu vrea salvarea noastra, Diavolul vrea sa stapaneasca peste noi in continuare, spre pierzarea noastra. Nu stiu cat a durat ezitarea mea de a ma supune primei voci. Dar lupta a fost apriga si Duhul lui Dumnezeu a invins! Nu

trebuia sa ies pe la strada, deoarece aveam o usa intre cele doua curti. Cand i-am zarit, erau in mijlocul curtii, in jurul unei mese sub un cais mare, plin cu caise coapte, iar pe masa la mijloc erau doua farfurii pline cu caise, pentru musafiri.

De la distanta am strigat: “Fratilor, primiti intre voi si pe un pacatos asa de mare cum sunt eu?” Indata mi-au adus un scaun

si

mi-au facut si mie loc la masa. Ei aveau Bibliile deschise si au continuat partasia in Cuvantul lui Dumnezeu. Pentru mine a fost o mare binecuvantare sa fiu in mijlocul lor si sa aud gandurile desfasurate pe marginea textului pe care 1-au tratat impreuna, chiar daca nu aveam sa retin prea mult.

Se inserase de-a binelea si pentru rugaciune ne-am retras inlauntru, in veranda. Nu stiu cum s-a facut ca la rugaciune aparuse

si

fratele meu Beniamin, asa ca eram in total sapte barbati. S-au rugat la rand ceilalti frati, in timp ce eu doream fierbinte sa nu mai scap si aceasta ocazie, ca si celelalte doua amintite. Cand mi-a venit randul sa ma rog, am simtit cum parca doua maini puternice ma strangeau de gat si de maxilare, in asa fel ca sa nu pot sa-mi deschid gura si sa ma rog. Prin asistenta Duhului Sfant, cred ca am primit puterea sa-mi deschid gura si sa rostesc primul cuvant si anume: “Doamne, Isuse!”

Abia am rostit prima silaba din cuvantul Doamne, cand am trait ceva cu totul neobisnuit. Lanturile cu care eram legat in spirit s-au rupt si s-au prabusit cu zgomot undeva in adancuri de tenebre, in timp ce eu m-am simtit catapultat undeva in de neatins prin puteri omenesti, de lumini, de slava, de simtaminte cum nici nu mi-as fi inchipuit ca exista. Mai presus de toate, o bucurie negraita si stralucita mi-a umplut fiinta, bucuria mantuirii, ca sunt iertat

si salvat, cu pacatele spalate in sangele Miilului lui Dumnezeu, asa cum ma rugasem. Convingerea si siguranta capatata in duh, suflet si trup era de nestramutat. Marit sa fie Domnul! Pentru prima data in viata mea m-am rugat dintr-o nevoie adanca a sufletului meu. Unul dintre fiatii de fata, care peste cativa ani avea sa ajunga pastorul adunarii, dupa ce a auzit rugaciunea mea, la sfarsit, a tinut sa-mi spuna: “De-acum cerul iti este deschis!” Imaginea sugerata de cuvintele lui era ca undeva in Cerul preainalt se deschisese o usa si

pentru mine. In schimb, realitatea pe care eu o traiam era aceea ca ori eu am intrat deja in Cer, ori ca Cerul a coborat in inima mea… O minune s-a petrecut cu mine. Eram nespus de fericit. Am fost nascut din nou, de sus. Afara era intuneric, inlauntrul meu era lumina cereasca.

intors acasa, pe harmoniu am gasit cartea cu cantari pe note: “Cantarile Triumfului”, tiparita prin grija fratelui Doctor Jean Staneschi. Am deschis-o la cantarea nr. 72, care exprima extraordinar de bine noua realitate petrecuta in viata mea, sub titlul de “Inima noua. Iat-o:

Inima noua in dar am primit, Care Isus mie mi-a daruit.

Poftele vechi ale trupului meu, Toate-s distruse in sangele Sau.

Cor:

Totul ce-i nou, Domnul mi-a dat; I nima noua in mine Isus a creat.

O singura cantare am cantat in noaptea aceea, pana dupa miezul noptii: “Inima noua in mine Isus a creat.” Regret ca nu am retinut exact ziva, dar ce stiu este ca era o zi de inceput de iulie, cand caisele erau coapte, dulci si aromate, in anul 1946. Toti aveau sa stie si sa cunoasca faptul ca in Hristos fiind, cele vechi s-au dus,

ca

toate s-au facut noi. Marit sa fie Domnul, care m-a facut si pe mine o creatie noua, pentru Imparatia Sa. AM1N!

PRIMII

PASI
PE CALEA CEA VIE SI NOUA.

Nasterea din nou, despre care Domnul Isus i-a vorbit lui Nicodim in capitolul 3 al Evangheliei dupa Ioan, in alte cuvinte inseamna un sfarsit al unei vieti vechi, care a inceput cu venirea mea in aceasta lume prin parintii mei, viata adamica. Dar aceasta s-a incheiat si a avut loc un inceput nou, al unei vieti nascute din Dumnezeu, de sus, prin actul de pocainta si credinta in Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. O inima noua, o natura noua, o gandire noua, aceea a lui Hristos (Filipeni 2:5), o Cale noua si relatii noi cu Dumnizeu si cu oamenii au luat fiinta in viata mea.

Am primit o foame dupa Cuvantul lui Dumnezeu, pe care inainte nu am avut-o, cat si o vie dorinta de comuniune, de partasie cu ceilalti copii ai lui Lui nascuti din nou. Acista este un principiu fundamental al vietii primilor crestini, despre care se spune in Fapte 2:42, “ca staruiau in legatura frateasca”. Am ajuns la constienta ca sunt o celula in Trupul viu al lui Hristos, care e Biserica cea vie.

Din momentul convertirii mele, literalmente s-au schimbat toate, toate. Am inceput sa le spun si altora cum S-a indurat Dumnezeu de mini. Marturia crestina este un alt semn al unui adevarat copil al lui Dumnezeu.

As vrea acum sa continuu istoria vietii mele, cum am ajuns sa capat de la Domnul convingerea cu privire la casatorie si intemeierea unei familii.

 

 

 

 

 

CASATORIA

Sintimentele care s-au infrripat in inima mea, printr-o lucrare tainica, dumnezeiasca, inca de la varsta de 18 ani, pentru o fiinta pe care o cunosteam doar din vedere, asa cum am relalat mai la inceputul istoriei mele, au fost pentru o tanara care avea doar 16 ani, Domnica Rosu. Avea o gingasie in caracterul ei care m-a cucerit, m-a atras irestibil spre ea, inainte de a fi vorbit fie si o singura vorba impreuna. Cred ca, dupa experienta mantuirii, exprimata atat de simplu, nu exista, in viata unui om, un eveniment mai important decat CASATORIA.

Convingerea mea este ca pentru un credincios adevarat nimic nu este la intamplare, ci totul merge dupa un plan bine cunoscut

si carmuit de sus de la Dumnezeu. De aceea, tinerii ajunsi in pragul acestei vieti nu ar trebui sa se framante, sa alerge la tot felul de procedee omenesti, ci sa-si incredinteze soarta in mana lui Dumnezeu si

El va purta de grija (Psalmul 37:5). Solomon, in trei randuri in

“Cantarea Cantarilor”, scrie: “Va

jur, fiice ale pe

 

 

 

caprioarele cerboaicele de pe camp: nu starniti, nu treziti dragostea, pana nu vine ea!”

Asa trebuie sa decurga lucrurile in

viata copiilor I ui Dumnezeu. Mi-a placut mult ce am auzit despre o tanara pe care am slujit-o la cununia religioasa. Cand i s-a spus ca un tanar credincios vrea sa o ceara in casatorie si, daca vrea sa il vada in fotografie, ea a spus:

— Nu e cazul. Daca e randuit di Dumnezeu pentru mine, asta imi e de ajuns. El stie mai bine decat mine ce anume este potrivit si bine pentru mine. Asa vorbeste credinta despri lucrurile care inca nu se vad (Evrei 11:1).

Timp de trei ani, sentimentul dragostei curate de la inceput pentru fiinta iubita a fost s igilat de Dumnezeu, odata cu intoarcerea

mea la El. E1 a vrut asa, ea inainte de a fi unul pentru altul, sa fim amandoi PENTRU EL si apoi unul pentru celalalt. Domnul Isus spune in Evanghelia dupa Matei 6:33: “Cautati

mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Iata ordinea vruta si stabilita de Dumnezeu pentru toti copiii Lui. A inversa aceasta ordine inseamna a zadamici planul lui Dumnizeu. Despre fariseii si invatatorii Legii Domnul Isus a spus ca “au zadarnicit planul lui Dunmezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan”

(Luca 7:30). Cati tineri si tinere nu au cazut in culpa aceasta de a alege dupa ceea ce izbeste ochii, dupa

sare, sau dupa criterii materiale, rang si slava care vine de la oameni (Ioan 5:41, 44), ca la putin timp dupa casatorie sa ajunga la naufragiu sau divort.

In ziva de 1 ianuarie a anului 1949, am primit permisia de 20 de zile de la armata. in ziva urmatoare a inceput si saptamana mondiala de rugaciune si evanghelizare, cum era obiceiul in bisericile baptiste. Acestea erau ocazii excelente de vestire a Cuvantului lui Dumnezeu pentru mantuire, pentru zidire si crestere duhovniceasca, fata de care eu eram atasat trup si suflet. Era cu neputinta sa fi conceput ca la asemenea evinimente sa lipsesc de la adunare. Tot asa gandeau si traiau si alti tineri credinciosi.

Spre deosebire de alti ani, eu am cazut intr-o stare cu totul speciala, fara sa imi dau seama ce anume se petrece cu mine. Nu mi-a venit cu nici un chip dorinta si vointa de a merge la adunare. Ceva nestiut si nebanuit ma tintuia pe loc. Cu bunul meu frate, vecin si prieten, Ionel Truta, de care eram nedespartit, desi el era cu cinci ani mai tanar ea mine, eram ca si cum s-ar zice “frati de cruce”: mergeam adeseori impreuna la adunare s i la diferite misiuni prin familii. Eu eram singur in camera de sus, izolat de tot ce se intampla in afara. Ionel bate la usa si ma invita ca de obicei:

— Mia, hai sa plecam, ca e vremea! I-am spus, spre marea lui surpriza, ca eu nu merg nicaiiri, ci raman acasa. Si pentru mine a venit ca o surpriza raspunsul meu. Nu-mi dadeam seama ce anume se intampla cu mine. El insista, ceru explicatii, dar explicatii de dat nu aveam. O apasare de neinteles m-a cuprins, nu imi venea sa citesc, lucru atat de normal altadata, si nici chiar sa ma rog…Unnor negru, imens, era asternut pe cerul sufietului meu. De trei ani de cand m-am intors la Dumnezeu, am trait o viata binecuvantata de marturie si de biruinta, nu stiam sa fi fost legat de vreun pacat…

Ziva urmatoare, cam pe la aceeasi ora, Ionel vine din nou sa ma cheme sa mergem la adunare. El s-a izbit de acelasi rifuz al meu, fara sa ii pot da vreo explicatie, pe care, de fapt, nici eu nu o aviam. Nu mergeam nici la bucatarie sa mananc, mama imi aducea de mancare, din care mai ciupeam cate ceva…in sila… A treia zi, bunul meu prieten din vremea aceea vine din nou sa ma invite, dar degeaba. De data aceasta insa avea sub brat cateva carti duhovnicesti, din cate erau tiparite in vremea aceea in 1 imha romana. Le aseaza pe masa si zise:

— Ti-am adus aceste carti, daca vrei sa citesti din vreuna! El a facut acest lucru fara sa stie, de fapt, ce avea sa insemneze pentru mine sa iau si sa citesc intr-una din ele. Printre ele au fost si

“Fara lupta nu-i cununa, “Taina intreita a Duhului Sfant”, “Rugaciunea este o putere”,

de autori ca Gordon si Conkiy. Nu m-am aratat dornic fata de el ca voi citi, totusi el le-a lasat pe masa si a plecat.

Indata dupa aceea, am Iuat una la intamplare si am inceput sa o citesc de la inceput. Spre marea mea surpriza, dupa ce am citit vreo saizici-saptezeci de pagini, ajung la un loc anume in care autorul descrie exact starea sufletului meu prin care treceam in acele zile. Iata, in mare, ce mi-a fost dat sa citesc: “Suflete, cand treci prin stari di apasare, de izolare, de intunecime, fara sa le intelegi rostul, NU DISPERA, NU-TIPIERDE INIMA. TU NU ESTI PARASIT. DOMNUL ESTE MAI APROAPE DE TINE DECAT CREZI, SAU lTI POTI DA SEAMA. DUHUL SFANT SONDEAZA FIINTA TA SI TE VREA CU GELOZIE PENTRU SINE!!!”

In clipa ceea am sarit in sus de bucurie si am strigat, topaind prin casa: “ALELUIA! ALELUIA! MARIT SA FIE DOMNUL, CEL VREDNIC DE LAUDA IN VECI!” Eram nespus de fericit, in al noualea cer, cum zice o vorba in popor… Cele vechi, norul, intunericul, nestiinta, apasarea, au disparut. Toate s-au facut noi! Foamea si staruinta in Cuvantul lui Dumnezeu au revenit, impreuna cu dorinta de a relua legatura frateasca si rugaciunea. I-am multumit

lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui, chiar daca nu intelegeam mai mult. stiam ca El este la lucru in fiinta mea si asta mi-a fost in totul indeajuns.

Am luat Sfanta Scriptura si am deschis-o, parca asa ca niciodata pana atunci, si iata ce am primit de la Domnul. Parea ca era o situatie asemanatoare cu aceea in care Domnul Isus a intrat, dupa obiceiul Sau, in sinagoga din Nazaret, in ziva Sabatului, si I s-a dat cartea prorocului Isaia. “Duhul

Domnului este peste Mine, pentru ca M-a uns sa vestesc saracilor Evanghelia; M-a trimis sa tamaduiesc pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc robilor de razboi slobozirea si orbilor capatarea vederii; sa dau drumul celor apasati si sa vestesc anul de indurare al Domnului. in urma, a inchis cartea, a dat-o inapoi ingrijitorului si a sezut jos. Toti cei ce se aflau in sinagoga aveau privirile pironite spre El. Atunci a inceput sa le spuna: „Astazi s-au implinit cuvintele acestea din Scriptura, pe cari le-ati auzit”

(Luca 4:18-21).

In

cazul meu, mi s-a dat de sus sa o deschid la Cantarea Cantarilor si primele randuri pe care mi-au cazut ochii au fost: “Prea-

 

 

 

 

iubitul meu vorbeste zice: Scoala-te, iubito„si vino, fru-

moaso! Caci iata ca a trecut iarna; a incetat ploaia, dus. Se arata fZorile pe camp, a venit vremea cantarii si se aude glasul turturicii in campiile noastre. Se parguiesc roadele in

smochin viile inflorite isi raspandesc mirosul. Scoala-te,

iubito, vino, frumoaso. Porumbita din crapaturile stancii, ascunsa in scobiturde prapastiilor, arata-mi fata ta fa-ma sa-ti aud glasul! Caci glasul tau este dulce, fata ta placuta. Prindeti-ne vulpile, vulpile cele mici, cari strica viile; caci vide noastre sunt in floare. Prea iubitzd meu este al meu, si eu sunt a lui; el isi paste turma intre crini”

(Cantarea Cantarilor 2:10-16). ‘ Ce putea fi mai revelator, mai frumos decat chemarea mea la drumul de-acum in DOI, nu singur! Astfel am capatat dezlegarea pentru casatorie, sigiliul mi-a fost luat de pe sentimentul meu, pe care a stat trei ani de zile, si si-a luat zborul spre implinire…

Al doilea text ce 1-am primit indata dupa aceea a fost cel din Psalmul 16:5-6: “DOMNUL

ESTE PARTEA MEA DE MOSTENIRE PAHARUL MEU, TU IMI INDREPTI SORTUL MEU. 0MOSTENIRE PLACUTA MI-A CAZUT LA SORT, O FRUMOASA MOSIE MI-A FOST DATA.”

Continuarea psalmului panala sfarsit este si o descriere profetica cu privire la planul si amanuntele din viata de casnicie harazita noua de Domnul.

Primul lucru pe care 1-am facut dupa aceea a fost sa-i scriu o scrisoare iubitei mele Domnita, cum i-am schimbat eu numele

si nu fara semnificatie. Ea s-a dovedit a fi inca inainte de intoarcerea la Dumnezeu un caracter ales, nobil, care nu putea scapa atentiei celor cu care venea in legatura. La incheierea ultimului an de liceu, s-a apropiat de ea o coliga evreica, Terezia Steiner, premianta clasei. Ea era o fata deosebit de inteligenfa, care si-a format cultura nu numai in liceu, ci si cu profesori particulari platiti de parinti. N-au fost prietene, ci doar colege de clasa, si putine vorbe au schimbat impreuna. Dornica de a se confesa, Tery a spus: “Domnica, vreau sa-mi iau ramas bun de la tine si sa-ti spun ce ai fost tu pentru mine. Tu ai avut ceva, ce noi toate premiantele la un loc nu avem. Eu nu stiu cum sa numesc acel ceva, decat “caracter”. (Cu toate acestia si ea a avut nevoie de HAR, de Domnul Isus, singurul Mantuitor si

Domn).

Am scris in acea seara prima scrisoare dupa trei ani, care era, de fapt, si singurul mesaj de viata din partea mea, ca traiesc si

ma

gandesc la ea. Cei trei ani de despartire a noastra, pentru mine ca baiat, au fost usori, in timp ce pentru ea au fost o incercare nispus de grea, aparand ca si abandonata de mine. Rudeniile, incepand cu tatal ei si unchiul ei, preot ortodox, au considerat-o ca hatuta de Dumnezeu, pentru ca s-a pocait si a parasit religia mama. Invective, batjocuri de tot felul, ofense rautacioase veneau zilnic asupra ei. A trebuit sa faca fata unui calvar zi de zi, avand pentru o vreme si interzicerea de a mai pleca de acasa si mai ales de a merge la adunarea celor credinciosi. Doar singura cu Domnul, prin rugaciune si citirea zilnica a Cuvantului lui Dumnezeu, a primitcalauzire si putere de a rezista tuturor atacurilor care veneau din partea duhurilor rautatii. Domnul lnsusi i-a facut parte de mare har in acele imprej urari greli.

Era ziva de 6 ianuarie 1949 seara, cand am scris scrisoarea. Am pus-o frumusel intr-o carte impachetata cu alte carti si i le-am

dat tatalui meu sa i le duca Domnicai, pe care o intalnea la aceeasi adunare. Domnica a primit o comunicari intima din partea lui Dumnezeu ca va primi un mesaj din partea mea in seara aceea si a fost atat de afectata in trup de emotie, incat nu a fost in stare sa mearga pana la adunare, desi nu era un drum mai lung de 200 de metri. Tatal meu mi-a adus pachetul cu carti inapoi si mi-a spus ca nu a putut sa se achite de sarcina incredintata lui, deoarece Domnica nu a fost la adunare.

Ziva urmatoare, 1-am rugat pe lonel, vecinul si prietenul meu, sa duca acelasi pachet de carti, fara sa stie ori sa banuiasca ceva de vreo scrisoare. Cand Domnica a ramas singura, s-a retras intr-un colt al casei si in mare taina a citit scrisoarea mea, asezata pi genunchi. A fost un triumf al asteptarii ei, dupa o lupta a credintei care durase mai bine de trei ani. Ziva de 7 ianuarie 1949 a ramas o zi memorabila in viata noastra. Mama Domnicai a observat ca ceva neobisnuit s-a intamplat cu fiica ei si foarte delicat a intrebat-o. Cand a auzit, s-a bucurat mult.

 

LOGODNA

Cu un an mai tarziu, exact in aceeasi zi de 7 ianuarie, 1950, impreuna cu parintii mei am vizitat familia Ghiorghe si Clementina Rosu, pentru a le cere mana fetei lor Domnica. Am fost foarte fericit de acest eveniment binecuvantat de Dumnezeu. Au vorbit la rand parintii nostri si contrar uzantelor la asemenea evenimente, parintii mei nu au pus nici o problema de ordin material, zestre

si

de felul acesta. Cand a venit randul meu sa dau glas, am spus simplu si deschis ca eu nu doresc altceva din casa lor decat pe Domnica asa cum este, cu hainuta care este pe ea. Dragostea adevarata, ideala, este deasupra oricaror interese de ordin material.

Si

asa a fost cazul cu noi. Eu aveam deja serviciu la fabrica Tricoul Rosu, dupa elibirarea din armata. Totul a decurs in liniste si acord desavarsit. Marit sa fie Domnul, care 1-a potolit pe tatal ei, din marea t ui impotrivire!

 

NUNTA

Cu noua luni mai tarziu, in ziva de 7 septembrie 1950, am celebrat cununia noastra religioasa in Bisirica Baptista din Arad, cartierul Gai. A fost lume multa, era un caz arhicunoscut atat la cei din lume, cat si intre cei credinciosi, nu lipsit de senzatii…

Cuvantul Domnului a ajuns sa fie vestit de cinci frati pastori cunoscuti: Alexa Popovici, Pitt Popovici, Marcu Nichfor, Truta Ioan

si Cocian Martian. Unul dintre fratii cel mai dorit di noi la Cuvant a fost fratele Vasilica Moisescu, dar a trebuit sa stea pe-afara, intrucat ii era interzis de partidul comunist si di cultul aservit rigimului de a mai putea vorbi in adunari. Dar, daca asa a fost sa fie la serviciu I riligios oficial din biserica, am zis ca in cadrul mesei servite la domiciliul mirelui, unde au fost multi invitati, va lua cuvantul si

fratele V. Moisescu, pe care 1-am dorit atat de mult. El a fost vorbitorul principal, secondat de fratele Marcu Nichifor. Se parea ca totul a decurs fara probleme, fara complicatii… Noi am dorit mai mult ca orice sa fie vistit Cuvantul lui Dumnezeu. Fratele Moisescu a abordat tixtul din losua capitolul 15, unde e redata casatoria fiicei lui Caleb, Acsa, cu Otniel, fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb. A vorbit plin de insufletire, dupa darul care il avea din partea lui Dumnezeu, spre bucuria noastra, a mirilor, cat si a altora dintre cei invitati. Pentru acest scop am fost prea bucuros sa platesc cheltuielile facute cu masa, timp de un an de zile, in rate lunare.

Dar; necazul nostru a izbucnit la doua saptamani mai tarziu. S-a starnit o prigoana impotriva miscarilor de trezire spirituala din cele doua biserici, Speranta si Sega, prin izolarea si eliminarea unor intelectuali activi, de frunte.

 

Astfel, in Adunarea “Speranta”, la sfarsitul serviciului de dimineata, pastorul bisericii, asistat de politrueul vandut dintre frati,care avea sa devina mai tarziu si presedinte al comunitatii de Arad si mai tarziu si la Uniune la Bucuresti, I.D., a oprit fratietatea pentru o “sedinta de lucru”. Era duminica 22 septembrie 1950 si totul s-a petrecut ca o mare surpriza… Au fost nominalizati si inlaturati din biserica mai multi barbati cu studii, intelectuali considerati periculosi, printre care: Dumitru Sida, Dumitru Blaj, Simion Mot, Hornoi Ioan si altii. Li s-a dat porecla de “moisisti”, ad ica adepti ai fratelui V.V. Moisescu. Aceasta iticheta avea sa dainuiasca mult si bine si sa supravietuiasca chiar si dupa caderea regimului comunist.

 

In dupa-amiaza aceleiasi zile, la Adunareaa din “Sega”, am fost convocati eu si fratile Ionel Truta in fata comitetului bisericii, in fruntea carora ira pastorul bisericii, asistat de acelasi frate vandut ca pol itruc al comunitatii baptiste de Arad, I. D., care fusese dimineata si la “Speranta”. Si aici a fost ca o mare surpriza, deoarece noi nu auziseram inca de cele petrecute la cealalta biserica. Eu aveam 24 de ani Ionel Truta 19 ani. Am fost niste miei in mijlocul lupilor, cum a zis Domnul Isus in Matei 10:16-25.

Primul care a luat cuvantul a fost pastorul, care cu trei-patru ani inainte, pe cand nu era in functie de pastor, venea si el la partasia intima a celor treziti. Dar acceptand compromisul, a plecat la Siminarul Teologic din Bucuresti, si astfel a fost numit pastor. La data aceea abia terminase anul 1 de seminar. Cu o voce aspra, a inceput din senin sa strige la noi: “Sunteti un ghimpe, o piedica in calea lucrarii lui Dumnezeu. Din cauza voastra nu merge lucrarea lui Dumnezeu. Sa plecati!!! Sa plecati!!! Sa plecati! ! !”

Mi-au dat lacrimi in ochi de durere la cele auzite

— Spuneti-ne ce rau am facut?? (In Adunarea din Sega, am inteles ca a fost facuta o lista cu asa zisii “moisisti” si erau vreo 42 de persoane care ar fi urmat sa fie luati la intrebari, dar erau prea multi si asa au gasit cu cale sa ne selectioneze doar pe noi doi, iar ceilalti infricosati sa ia aminte.) La intrebarea mea a raspuns politrucul, omul securitatii, I.D., cu o voce uimitor de blancla, el care era rau de la natura. Iata cuvintele lui, pe care le repet textual: “Este adevarat ca voi aveti un fel de viata exemplara si noi am dori ca toti tinerii nostri sa aiba felul vostru de viata. Dar de ce nu rupeti legaturile cu Moisescu???”

Asadar, vina era ca 1-am numit pe fratele V. Moisescu sa vorbeasca in curtea casei, cu ocazia nuntii noastre. Asta era culpa care nu putea fi iertata de comunisti si de aceea trebuia sa fim scosi in afara legii… As vrea sa fac o confesiune, cu privire la o fapta pe cari o facusem cu vreo patru ani inainte, pe cand inca nu eram cridincios, dar frecventam adunarea si chiar cantam si in cor. In vremea aceea deja adunarea suferea de comportarile dictatoriale ale lui I.D. Fratii sufireau mult din pricina lui, dar nu indrazneau sa-i spuna.

Eu m-am gandit sa-i fac o slujba lui si totodata si adunarii, spre corectare, si i-am scris o scrisoare anon ima, in care am mentionat tot ce facea… iar eu am crezut ca se va indrepta. Dar totul a fost in zadar. Eu inca nu implinisem 20 de ani. Am folosit un scris schimonosit, astfel ca sa nu poata fi identificata persoana care a scris scrisoarea. El a banuit pe oricine altcineva, dar pe mine ba, iu nefiind membru al adunarii. Dar un an mai tarziu, cand Dumnezeu m-a cercetat prin Cuvantul Sau si m-am pocait, intr-o duminica, inainte de serviciul de seara, 1-am chemat la o parte si i-am marturisit fapta mea, de care ma mustra acum Duhul lui Dumnezeu, si i-am cerut iertare cu parere de rau, asa ca sa nu-i mai banuiasca pe altii… A fost miscat de gestul meu si poate de aceea a fost si marturia lui diferita despre noi fata de a pastorului…

Am intrat cu totii in localul adunarii, interpelarea noastra fiind facuta in locuinta anexa, unde locuia sora ingrij itoare a localului. Serviciul a fost amanat, asa ca a inceput o sidinta ad-hoc, cum avusese loc dimineata la “Speranta”.

De la inceput m-am ridicat in picioare, am cerut cuvantul si am zis: “Fratilor, cu putin timp inainte, am fost convocati impreuna cu fratele Ionel Truta in fata pastorului si a comitetului de conducere al bisericii. Prin fratele pastor ni s-a pus in sarcina acuzatii grele, de care nu ma stiu vinovat. Eu nu doresc ca din pricina mea sa aiba loc discutii si tulburare in adunare. Din acest moment va rog sa ma considerati retras din adunari, pana cand se vor face anumite clarificari… Va multumesc.” Apoi am iesit afara. Fara sa ne fi vorbit, Ionel Truta, dupa ixemplul meu, a facut si el la fel. In acia seara inca, I.D. i-a declarat unui frate: “Acum merg sa-i dau pemana securitatii!” Si am fost dati. Din acea data de 22 septembrie 1950, la doua saptamani di la ofrcierea casatoriei noastre religioase, ta care ne-au predicat cinci pastori, a fost pusa securitatea pe unnele noastre si a celor scosi de la “Speranta”. Din partea bisericii a venit o mesagera cateva zile mai tarziu prin care ni s-a pus in vedere sa

 

nu mai calcam pragul bisericii, ca sa nu patim mai rau. Mi-e jena sa spun intocmai cuvintele mesaj ului extrem de dur. Astfel au inceput si persecutiile religioase, pe langa cele politice, care incepusera cu trei ani mai devreme.Se cuvine a mai fi amintit un epilog la cele martuirsite mai sus. Dupa patru luni, mai precis pe la sfarsitul lunii ianuarie 1951, a fost convocata adunarea generala anuala a fratietatii, pentru dari de seama, rapoarte, alegeri pentru comitet etc. Cu acea ocazie, un frate tanar de seama mea a cerut dreptul la cuvant, dupa ce in cadrul sedintei au avut loc tulburari mari, cu strigate regretabile. lata cuvintele fratelui E.R.: “Fratilor, cu patru luni in urma s-a spus in sedinta aceea memorabila ca Mia lovin si Ionel Truta sunt capii rautatilor in adunare, ca din cauza lor nu merge lucrarea lui Dumnezeu in adunare. Iata, de patru luni ei nu mai sunt in mijlocul nostru si totusi s-a dovedit chiar in seara aceasta ca raul este aici. Asta insiamna pentru mine clar ca in nici un caz nu ei au fost raul si piedica.” Cuvantul lui a cazut greu si a ramas fara raspuns, fara posibilitatea de a putea fi contrazis. Marit sa fie Domnul!

Doi ani mai tarziu, ironia sortii face ca suntem vizitati acasa de fratele pastor care ne incriminase si a cerut izgonirea noastra din adunare. Emotionat, ne-a spus ca 1-a cercetat Dumnezeu printr-un vis, in care a vazut locuinta noastra, de proaspat casatoriti, scaldata toata in lumina, o lumina cereasca. A dorit sa reia legatura cu noi, dar pe ocol ite si nu asa cum cere Sfanta Scriptura, prin marturisirea cu gura a raului comis si insotit de cererea de iertare. Cat de usor este sa faci raul si ce greu este sa stii sa-1 indrepti, pentru ca asta cere umilinta si zdrobire de inima! E1 rugat sa accept invitatia lui, de a merge prin familii si a face vizite pastorale impreuna cu el, bineinteles la familii din adunarea din care am fost alungat si nu mai aveam dreptul la asa ceva. De multe ori venea dupa-amiaza, cand stia ca vin di la serviciul meu, ma astepta si ma lua cu el in misiune,

iar eu nu 1-am refuzat. Ce bine ar fi fost daca experienta grea aratata mai sus s-ar fi intamplat o singura data si nu s-ar mai fi repetat, dar nu a fost asa… Am mai fost tradati in Romania si capacul s-a pus aici in America, intr-o maniera greu de conceput.

Dar lucrarea de trezire spirituala nu a putut fi anihilata, dimpotriva. Cu cat vantul prigoanelor s-a intetit, cu atat focul dragostei dintai a ars mai cu putere, trezind suflete la viata, la crestere duhovniceasca si la marturie. Unii sunt de parere sa nu fie scrise lucruri negative din viata crestina, dar ne surprinde Sfanta Scriptura, care ne relateaza lucrurile asa cum au fost si nu au fost retusate,

 

si nici omise. Si nu trebuie uitat ca oamenii lui Dumnezeu care au scris cartile Bibliei nu si-au scris gandurile lor, ci au scris “manati de Duhul Sfant!” Asta inseamna ca au fost inspirati. Ei nu au ascuns aspectele negative din istoria sacra. Din exemplele aratate in cartea Sfanta, generatii la rand au putut invata ascultarea de Domnul, de care depind toate celelalte binecuvantari duhovnicesti. “Gandirea pozitiva” din zilele noastre, al carei exponent este si Robert Shuller, este o grava denaturare a realitatii Cuvantului viu al lui Dumnezeu.

Astazi se face o prezentare ireala, deformata, a realitatii. Este propovaduita o Evanghelie a succesului, a castigului si a slavei lumii acesteia, contrara spiritului promovat de sfintii apostoli. Ei au fost gata sa piarda totul in lumea aceasta, ca sa-L poata castiga pe Hristos, asa cum scrie Pavel Bisericii din Filipi: “Dar lucrurile, cari pentru mine erau castiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba inca, si acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, fata de pretul nespus de mare al cunoasterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi, ca sa castig pe Hristos” (Cap. 3:7-8).

 

INFIINTAREA ADUNARII CRESTINE
DE PE STRADA OITUZ

O parte dintre cei dati afara din adunarile baptiste au inceput sa se stranga prin case, asemenea primilor crestini. De altfel, casatoria noastra a avut la baza gandul acesta, ca locuinta noastra sa fie o Betanie, care sa gazduiasca Adunarea lui Dumnezeu si sa fie o reduta impotriva lucrarilor satanice. Multumim lui Dumnezeu ca asa a si fost din primele zile de dupa casatorie. Casa ne-a fost mereu plina de frati si surori, dornici de partasie in Cuvantul lui Dumnezeu. Familia H. si-a construit o casa cu etaj, la parter fiind instalata familia gazda, la etaj o locuinta mai mica, o singura camera, bucatarie mica, un antreuas si o si mai mica camera de alimente. Familia propietarului o fi gandit cand ne-au inchiriat-o noua ca nu o sa aiba probleme cu noi si o sa duca un trai linistit. Dar nu avea sa fie asa… Primul dar al lui Dumneziu in familie, la 7 iunie 1951, a fost un baietel voinic, caruia i-am pus numele original din limba ebraica, anume: Michael. Nu era obisnuit la romani un asa nume, dar noi am avut o motivatie. Era perioada cand ofensiva comunista a regimului instalat se dadea pe mai multe fronturi si in special asupra credintei in Dumnezeul Cel Adevarat si in Isus Hristos, Fiul Lui.

In

acea vreme aveam o colega la birou, venita de prin Basarabia, infocata activista de partid, pe care o chema Sulumete Leontina. Ea facea mult tapaj pe chestiuni de politica muncitoreasca si nu isi gasea astamparul nicidecum. Prindea orice prilej sa se dea in vant si sa se faca auzita. Tocmai in acea vreme nascuse si ea un fiu, caruia a tinut neaparat sa ii puna numele “Ilici”, care era numele marelui dascal comunist Lenin. Era mandra de numele dat feciorului ei. Auzind toate acestea, mie mi s-a intaratat duhul si am spus ca

noi trebuie sa-i dam un nume fiului nostru care sa fie o riposta comunismului ateu! Semnificatia numelui “Mi-cha-el” in limba romana isti: “CINE ESTE CA DUMNEZEU?!” Mai este cineva ca Dumnezeul nostru?? Nu este nimeni altul in tot Universul. El este singurul Dumnezeu adevarat si Isus Hristos, Mantuitorul nostru. Stiam ca multi ne vor intreba cum de ne-am gandit sa punem un astfel de nume copilului, care nu suna a fi romanesc. In cazul acesta aveam prilejuri de marturie a Numelui Dumnezeului nostru. Ilici a murit, pe cand Dumnezeul nostru a ramas si este viu in vecii vecilor. Isus Hristos, Domnul nostru, a inviat, cu moartea pe moarte calcand, ca sa le dea viata prin inviere tuturor celor ce au crezut in El! Marit sa fii Domnul! Chiar si sub asa forme subtile se dadea lupta in vremea aceea intre lumina si intuneric, intre Adevar si minciuna, intre filosofia materialista atee si credinta crestina. Celui de-al doilea fiu al nostru, nascut doi ani mai tarziu, i-am pus numele Cristian, deci “cristin”, nu ateu, cu semnificatia “al lui Hristos”. Celui de-al treilea fiu i-am pus numele Gratian, adica un fiu al harului lui Dumnezeu.

Cateva familii ne strangeam cu regularitate prin casele noastre

si

o data pe saptamana, duminica seara, frangeam painea pentru “Cina Domnului”. Bucuria era mare, si Cuvantul era viu si plin de putere. Strangerile laolalta nu au putut fi tinute neobservate, deoarece securitatea a reusit sa-si asigure colaboratori dintre credinciosi, dar nici noi nu am cautat neaparat sa ne ascundem.

Securitatea, prin uneltele lor, au elaborat o strategie, ca totusi

sa

ne poata tine sub control pe cei dati afara din cult sau in cazul nostru, la “Sega”, “retrasi”,in mod preventiv. Astfel, a fost convocata intr-o seara prin anul 1952 o sedinta, la Comunitatea Baptista, a comitetului de conducere al Comunitatii, prezidata de pastorul presedinte. La aceasta sedinta a fost invitat din partea celor exclusi fratele Dumitru Sida, un om binecuvantat al lui Dumnezeu, foarte activ in lucrarea lui Dumnezeu de trezire printre cei tineri.

In cadrul discutiilor purtate i-a fost oferita fratelui Sida o casa propietate a Cultului, aflata in zona cartierului Gradiste, ca sa ne slujeasca pentru strangere. In marea lor “grija” si “bunavointa” fata de noi, chipurile, s-au oferit doi dintre conducatorii cu vaza sa seadune si ei cu noi, si anume: Nica Neta si C. I., amandoi membri in biserica “Speranta”. Fara sa banuiasca ceva, fratele Mitru Sida a acceptat oferta lor si a venit oarecum satisfacut acasa. Fara sa stiu nimic, am sosit la ei, in a caror casa de fapt locuia si cumnatul lui, frateli Vasile Moisescu. Ne-a adus la cunostinta neasteptata veste, paruta buna, dar pentru mine a fost o stire care mi-a pus in alerta duhul meu si toata fiinta intr-o stare de totala neincredere si aversiune. Le-am marturisit ca totul apare ca o “schema” bine ticluita de securitate, ca la momentul oportun sa fie folosita impotriva noastra si sa cadem in capcana lor… Eu m-am opus eu totul acestui plan si ei au acceptat ca bun punctul meu de vedere. Cine a mai vazut ca lupii sa le faca bine mieilor si nu, mai degraba, de petrecanie? Planul securitatii a esuat din fasa, dar ei nu se vor lasa batuti atat de usor si vor incerca noi metode. Cine a mai vazut dragoste intre lup

si

miel??? Intotdeauna lupul acuza pi bietul miel ca-i tulbura apele, desi mielul era in albia paraului in aval fata de lup….

Am continuat sa ne strangem cum puteam, dar semnele ca securitatea era pe urmele noastre s-au inmultit. Frica a inceput sa-i convinga pe unii sa o lase mai moale, ba chiar sa se lasi la fund, adica sa nu mai participe la strangerile laolalta. Mai tarziu, am inteles ca unul dintre frati a fost luat la securitate si presat sa-1 faca. informator. Pe parcurs au fost luati si altii…

duminica dimineata, strangerea frateasca pentru inchinare si cult am avut-o in cartierul Micalaca Noua, la fratele Mot Simion. Eram stransi in jur de vreo cincisprezece frati si surori. Unul dintre frati ne-a adus la cunostinta ca suntem urmariti de securitate si s-ar putea sa urmeze persecutii, chiar arestari si condamnari la ani grei de inchisoare… S-a pus intrebarea atunci: “Ce e de facut? Mergem inainte, oricare ar fi riscurile, pana la moarte? Ori sa ne vedem de treaba, frecare cum crede de cuviinta?” La aceasta intrebare fiecare a trebuit sa dea raspuns personal. Cu o singura exceptie, toti au spus: “Mergem inainte si ne strangem la Cuvant si la rugaciune, orice s-ar intampla!” Acel unul a spus:

Pe mine ma lasati la o parte! Si lasat a fost… Presiunile din familie cat si din cult au avut asupra lui un rol hotarator. I s-a pus inainte perspectiva mergerii la Seminarul Teologic Baptist din Bucu-

resti, pentru a se dedica slujbei de pastor si a nu se izola de masa de credinciosi baptisti. A fi ramas de partea celor exclusi din cult insemna a se expune la persecutii, chiar inchisoare si fara viitor. Apostolul Pavel, in 2 Timotei 4:9, pomeneste pe Dima, care i-a fost colaborator in lucrare, dar din dragoste pentru lumea de acum 1-a parasit si si-a urmat drumul lui spre Tesalonic… in cazul acesta, acest “unul” avea sa aiba un drum de ascendenta religioasa, dar nu spirituala, pe cand alegerea mea, de partea Domnului si a fratilor persecutati, avea sa mearga spre sacrificiu total fata de lume. La strangerile noastre pentru Cuvant si partasie nu mai venea, dar pentru o vreme ne mai vizita in familie. Am discutat de mai multe ori despre alternativa aleasa de el si alternativa riscurilor totale de partea noastra. Intr-o buna zi, ne spune sotiei si mie asa: “Si daca buna zi, in viitorul ce ne sta in fata, drumul vostru se va adeveri ca cel bun, dupa voia lui Dumnezeu, si nu al meu, voi fi indeajuns de mandru sa nu recunosc si sa va dau satisfactie!” Dar Dumnezeu 1-a smereit si, dupa zeci de ani, a recunoscut si a marturisit.

Pericolul celor ce ne adunam prin case de a fi arestati s-a raspandit printre frati. Era si strategia comunistilor de a raspandi frica, stiind ca prin asta pot sa paralizize lucrarea lui Dumnezeu printre cei fricosi. Unii “slabi de inger”, cum este vorba, s-au retras, si nu au mai venit la adunare, dar ceilalti am continuat. In aceasta imprejurare ne-a venit un mesaj din partea familiei Rosianu, sa venim la ei acasa, sa ne strangem pentru inchinare, deoarece ei au autorizatie din partea Cultului Crestin dupa Evanghelie, fiind credinciosi din ramura II.

Oferta a fost primita, asa ca din anii 1953-1954, ne-am adunat in casa lor, in care ne-au fost puse la dispozitie pentru adunare doua camere. Domnul a fost cu noi si ne-a dat binecuvantarea Lui. Marturia adunarii s-a raspandit si era pentru prima data cand in orasul Arad a functionat o Adunare Crestina autorizata de Cultul Crestinilor dupa Evanghelie, dar nu pentru prea multa vreme. Satan nu privea cu ochi buni lucrarea lui Dumnezeu din aceasta adunare si prin ea. Reprezentantul cultului in vremea aceea era preaiubitul frate Alecu Panaitescu, un barbat plin de credinta si indrazneala,

inunat vestitor al Evangheliii, de loc din Ploiesti. El si-a pus casa I u i anumi construita ca sa adaposteasca Adunarea lui Dumnezeu

in str. Cheia Nr. 18. Chiar dansul s-a deplasat la Arad, la fata locului, si ne-am bucurat mult impreuna in Cuvantul Domnului si marturia crestina. El si cunoastea foarte bine cu fratele V. Moisescu, amandoi avand antecedente bine cunoscute intre frati in lucrarea I i Dumnezeu de pe alte meleaguri din Romania. Amandoua aceste capetenii au avut convingerea si practicarea “Cinei Domnului” sau “frangerea painii” cum este scris si in Faptele Apostolilor, adica in cadrul unei mese de seara, cum atesta si

“Istoria Universala a Crestinilor”,

tiparita de Biserica Ortodoxa, prin grija Patriarhiei din Bucuresti, pe care o citisem si eu, o carte foarte voluminoasa.

Pe fratele Panaitescu 1-am insotit si introdus sa vesteasca Cuvantul in doua adunari, cele mai mari din Arad: “Speranta” si “Sega”. A fost revarsata o binecuvantare deosebita peste cele doua adunari cu acele ocazii de neuitat si pentru mine. Cativa ani mai tarziu, cu aproximativ o saptamana inainte de a fi arestati mai multi frati din Arad, (in 16-18 decembrie 1958), 1-am vizitat la Ploiesti pe fratele Alecu. El mi-a impartasit mai multe experiente cu Dumnezeu, legate si de lucrarea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o lui in acele vremuri grele. El a fost un om integru si nu a acceptat compromisuri cu regimul ateu.

In mod special mi-a povestit cea mai recenta experienta a lui cu inspectorul de culte, care de fapt era reprezentantul in drept al Securitatii de Stat, ca si al altor organe ale puterii. Acestia i-au cerut sa publice in revista cultului anumite articole cu teme politico-sociale, care sa preamareasca partidul comunist. Fratele Alecu nu a acceptat cu nici un chip compromisul acesta, cum facusera deja alte culte, si a preferat sa nu apara revista. Autoritatile au considerat acest lucru ca pe un afront foarte grav si 1-au schimbat din functia de reprezentant al cultului, cu altul pe care il convinsesera pentru compromis in prealabi I.

La Ploiesti mai vizitasem si pe iubitul frate profesor Nicolae Tonoiu, la care am si gazduit, autorul tixtului cunoscutei cantari:

“Te ridici sau cobori?”

Fratele N. Tonoiu ne-a vizitat la Arad, cu cativa ani mai tarziu, si am avut chiar favorul sa-1 avem chiar la

actul de cununie religioasa a fiului nostru cel mai mare, Michael. Cu acea ocazie ne-a inmiresmat pe toti, cu darul cu care 1-a inzistrat Dumnezeu, de a vesti cu mult farmec si har Evanghelia Domnului Hristos. Mi-am continuat atunci drumu 1 si la Bucuresti, unde am avut partasie cu mai multi frati, dintre care pe loc de frunte era preaiubitul frate inginer Aurel Popescu cu sotia lui, doctorita Valerica Popescu. Au suferit si ei in acele zile, amandoi, zile de arest si anchete la Bucure sti…

 

NORI GREI DE PERSECUTII LA
ORIZONT

Activitatea si influenta Adunarii din strada Oituz 27 nu putea fi acceptata si tolerata de regim. In vremea acelor ani, Domnul ne-a binecuvantat in adunare cu mai multi vizitatori scumpi, frati in credinta, printre care au fost: fratele Pocsi Gusti, om al credintei cu multe experiente cu Dumnezeu si o infatisare a Cuvantului cu mult farmec. Era pe jumatate evreu, crescut un timp la Budapesta. Provenea dintre crestinii dupa Evanghelie din Oradea. Era bine cunoscut in tara. Apoi, fratele Szilagy Alexandru, preot reformat la Pancota, judetul Arad, condamnat si el mai tarziu la 20 de ani munca

silnica.

Dansul facea parte dintre “BETANISTI”, nume dat in urma unei lucrari de trezire spirituala in cadrul Bisericii Reformate, unei mari grupari de frati maghiari.

Pentru ca autoritatile comuniste sa poata supraveghea

si

controla activitatea in launtrul adunarii noastre, i-au trimis in fiecare duminica pe doi frati agenti ai lor, Nica Neta si Ciobanu Ioan. Ei nu participau la Cuvant, ci doar asistau sa vada cum se desfasoara lucrarea din adunare si cine sunt cei ce activeaza. Noi eram convinsi ca ei sunt trimisi de autoritatile comuniste, dar pe noi nu ne deranja atata vreme cat stateau linistiti. Ei au fost dovediti dincolo de orice indoiala ca au fost colaboratori ai regimului.

Comunistii nu s-au multumit doar cu atat, ci au cautat sa recruteze informatori chiar din efectivul de membri ai adunarii. Primul care fusese luat si supus metodelor de intimidare pentru a accepta colaborarea a fost chiar fratele Rosianu, gazda adunarii. Dansul a fost maestru de aviatie, acum pensionar. Era un barbat masiv, inalt

si

chiar obez. Experienta lui a fost socanta, nu si-a putut-o ascunde

si le-a marturisit unora dintre noi ce anume s-a intamplat cu el. Socul a fost atat de puternic asupra lui, incat curand dupa aceea a plecat la Domnul. A fost prima inmormantare din adunare, iar Cuvantul lui Dumnezeu a fost viu marturisit.

In ce ma priveste pe mine, faceam serviciul la fabrica de tricotaje “Tricoul Rosu” Arad. Debutul l-am facut la sfarsitul anului 1949, cand fusesem lasat la vatra din armata cu gradul de sergent. Serviciul ce mi s-a incredintat a fost acela de statistician la Serviciul de Planificare. Calificarea mea era aceea de contabil, dar in cadrul Serviciului de Contabilitate si Financiar nu erau posturi libere.

In

fabrica lucra si o sora de-a mea, Felicia lovin, pe post de Sefa de Sector la Confectii, avand sub mana ei 400 de croitori croitorese, mecanici etc. Lucra in fabrica de mai multi ani si era o maestra foarte capabila. Comunistele din sector erau insa nemultumite de faptul ca ea, fara sa fie membra de partid, avea totusi un post asa de insemnat, mai presus decat ele. Au inceput sa o sape, sa o saboteze in fel si chip, asa ca in cele din urma directorul a schimbat-o si in locul ei a pus o subalterna de a ei, care a fost pe post de sefa de echipa. Ironia sortii a facut ca in scurt timp totul a fost dat peste cap in sector, haosul a patruns peste tot si planul de productie nu s-a mai facut. Au fost perindati mai multi candidati ca sefi de sector, dar fara nici un rezultat spre bine.

Au adus pe altii din alte fabrici, dar fabrica a inceput sa mearga din rau in mai rau. S-a alarmat partidul, autoritatile locale si Centrala de Tricotaj din Bucuresti, din cadrul Ministerului lndustriei Usoare. Centrala de la Bucuresti a delegat-o pe sora mea la Iasi, la fabrica de tricotaje “Moldova”, de curand infiintata, doar pentru o I una de zile sa reorganizeze procesul de productie. Realizarea planului de grafice era doar cel mult 80%. In cateva zile, sora mea Felicia a reorganizat totul de la baza si a reusit ca in mai putin de o saptamana sa ridice cu peste 20 de procente peste 100%. A fost un adevarat triumf pentru ea, dupa ce fusese data la o parte din post si umilita in multe feluri. S-a intors la Arad incununata de succes.

Dupa un an si jumatate pe post de statistician in cadrul Serviciului de Planificare, eu am fost avansat la postul de Sef Sectie Pregatire Plan din cadrul aceluiasi serviciu, care avea doua sectii:

Pregatire si Urmarire. Eram bine cotat profesional si in plus cu o activitate rodnica pe linie sindicala. Am fost numit secretar al casei de Ajutor Reciproc si in doi ani am ajuns la cele mai bune rezultate sindicale, cu cea mai buna Casa de Ajutor Reciproc pe tara, in cadrul M.l.U. Presedinta Sindicatului, Stanca Simina, a venit de la Bucuresti plangand bucurie sa ma felicite pentru rezultate.

De asemenea, impreuna cu inginerul Bhoem, am fost delegati de fabrica sa urmam cursuri de specializare in indici tehnicoeconomici de nivel superior. Cursurile s-au facut seara, dupa orele

de

serviciu, tinute de lectori de specialitate de pe langa Directia regionala de Statistica. La acele cursuri participau tehnicieni de la toate intreprinderile industriale mari din Arad. Dupa un an, s-au dat examene si am primit calificative foarte bune.

Ce s-a intamplat insa? Partidul si securitatea, cu parghiile lor din intreprindere, nu erau deloc multumiti de activitatea mea intensa pe linie religioasa si in anturajul celor exclusi din bisericile oficiale. Asa ca in ascuns, se lucra la un plan de care aveam sa iau cunostinta pe la mij locul lunii august 1954. Cadristul fabricii, M. I., un simplu muncitor, dar de incredere din punct de vedere politic, intr-o zi vine in birou si ma invita in biroul directorului, care lipsea la ora aceea din birou. in sch imb, la una dintre mese era un “tovaras”, (cum trebuia sa ne numim unul pe altul in comunism), care imi este prezentat de cadrist, iar acesta, foarte amabil, se prezinta ca fiind tovarasul lonescu, din cadrul Ministerului Industriei Usoare din Bucuresti. M. se retrasese deja.

Tovarasul Ionescu imi spune ca a auzit si are cunostinta de activitatea mea merituoasa pe linie profesionala cat si de sindicat. De asemenea a vazut la dosarul meu de la Cadre Certificatul de Merit, in urma absolvirii cu succes a cursurilor de specializare

in

indicatorii tehnico-economici. Apoi, el adauga:

Eu am venit sa-ti fac o propunere. Noi avem nevoie de astfel de elemente capabile cum esti dumneata sa te ducem la Bucuresti, sa lucrezi in cadrul Ministerului Industriei Usoare, ce zici la asta?”

Cu privire la ce mi-ati oferit iata ce am de spus. In caz de necesitate, eu pot sa merg si la Bucuresti Si va asigur ca mi-as

 

face datoria si slujba incredintata la cel mai inalt grad de constiinciozitate. Dar as vrea sa adaug spre cunostinta dumneavoastra ca eu sunt un credincios crestin si vreau sa-mi exercit credinta integral. Spun acest lucru de la inceput, ca nu cumva mai tarziu sa se poata spune: Cum a reusit acest om sa se infiltreze pana in forurile de conducere ale clasei muncitoare? Daca va asumati raspunderea pentru un asemenea fapt, eu sunt gata sa merg. As mai vrea sa adaug ceva: in cazul in care cineva ar crede ca acceptand un asemenea post eu ma voi lasa de credinta, se inseala amarnic!”

Cand a auzit tovarasul Ionescu raspunsul meu, a scos din buzunarul interior de la veston un teanc de hartii si a inceput sa-mi puna multe intrebari, dintre care unele nu mi-a mai fost dat sa aud… Iata unele dintre intrebarile puse, ale caror raspunsuri le nota cu grija: ce studii am, sotia, copii, (aveam deja doi copilasi, unul de trei ani, iar al doilea de un an), cu ce ma ocup in timpul liber, ce fel de carti citesc, cine imi sunt prietenii, dintre ei care imi sunt cei mai apropiati si dintre acestia care imi este cel mai bun prieten, daca ne vizitam, si cum ma inteleg cu sotia.

Trebuie sa spun ca eu presimtisem in spirit ca se intampla ceva neobisnuit cu mine, din momentul in care cadristul a deschis usa si m-a chemat pe nume. in mod normal nu trebuia sa am nici o tangenta cu el in legatura cu sarcinile mele pe linie profesionala si nici cu cele pe care le aveam pe linie sindicala.

Datorita realizarilor de exceptie ale sorei mele, Felicia, dupa ce a fost readusa de directorul Farkas Martin la conducerea sectorului de confectii, am capatat si eu trecere in ochii lui. Si, pentru ca locuiam la o aruncare de piatra de locuinta familiei lui, zi mi-a spus sa las bicicleta si sa merg cu el la serviciu, cu masina fabricii, la fel si la intoarcerea acasa dupa orele de serviciu. intr-o buna zi, mi-a cerut sa primim la noi copilul lor, el urmand, impreuna cu sotia, sa mearga la nu stiu ce petrecere, serata organizata de partidul comunist. Era cam de varsta copiilor nostri si 1-am ingrij it o noapte intreaga. Desigur, el nu stia inca de faptul ca eu eram pe lista neagra a securitatii, datorita activitatii mele intense pe linie spirituala, intr-o adunare care intrase in preocuparile speciale al serviciilor secrete ale regimului comunist. El, evreu si membru de partid, cu functie

inalta si prestigioasa in societate, iar eu un crestin dedicat vietii de marturie a Evangheliei Domnului Isus Hristos. Sigur, multi din fabrica se mirau, iar unii nu vedeau deloc cu ochi buni privilegiile de care ina bucuram in fata directorului Farkas. Imi dadeam seama ca aceste I ucruri nu vor putea sa dainuie prea mult, ba chiar nu ma simteam din punct de vedere spiritual pe o pozitie confortabila…

Eu eram fundamental opus oricarui compromis cu comunismul in fiinta mea, pentru ca sa am constiinta libera de a-I sluj i Domnului Hristos, Mantuitorul meu, fara piedici. Gandul meu era structurat pentru a nu ceda in nici un fel, indiferent de pretul de platit. Sotia mea, Domnica, era in unitate perfecta cu mine pe acest .drum.

Revenind la dialogul cu tovarasul Ionescu, care se daduse din partea M.I.U. din Bucuresti, acesta isi stranse hartiile cu notitele luate si le vari in buzunar, dupa care in actul final al convorbirii noastre imi puse din nou intrebarea cu oferta facuta si-mi ceru din nou raspunsul. Eu i-am repetat intocmai cele spuse mai sus. Apoi s-a ridicat, mi-a strans cordial mana si asa ne-am despartit. Eu am ramas cu un simtamant de incertitudine, de banuiala, ca nu-i ceva curat la mij loc. Nu as fi dorit cu nici un chip sa fiu scos din dispozitivul spiritual al adunarii, si nici a-mi lua copilasii si sotia si sa ma duc pe drumuri necunoscute… Ajuns acasa, i-am spus sotiei cele intamplate. Si ea a fost de aceeasi parere, ca ceva neobisnuit se intampla cu noi si nu i-ar fi convenit nicidecum sa ne parasim caminul injghebat cu patru ani in urma, adunarea lui Dumnezeu si anturajul fratesc, precum si ajutorul neaparat necesar al mamei ei in ingrijirea si cresterea copiilor. Nici sanatatea ei nu era deloc robusta, fiecare nastere cauzandu-i serioase complicatii. Impreuna ne-am rugat Domnului si ne-am incredintat cu totul in grija Lui.

dupa-masa, cu doua saptamani mai tarziu, fiind prin centrul orasului, am zarit printre cei ce forfoteau pe bulevardul principal, pe “amicul meu”, tovarasul lonescu, in tinuta de militar, ofiter in uniforma de securitate. Stiam ca suntem pastrati in mana cea tare a Domnului si credinta ne dadea aripi pentru un zbor mai inalt. Prea multi au inclinat steagul marturiei lor in fata asaltului furibtmd al ateismului comunist in plina ascensiune. Ii1 toate institutiile, fabrici si scoli, birouri si chiar in biserici, au fost recrutati informatori, in solda celor ce ne prigoneau.

Cu ocazia plecarii in delegatie la Bucuresti a sefului meu de serviciu, inginerul Comsa Nicolae, directorul mi-a cerut ceva date, asa ca am fost nevoit sa scotocesc prin sertarele biroului lui. intr-unul dintre ele am dat peste o declaratie personala a lui, Maintata securitatii, in care isi marturisea originea lui nesanatoasa, ca fiind unul dintre copiii preotului ortodox Comsa, din comuna Ribita. El marturisea ca nu este religios si nu impartaseste credinta tatalui sau. In continuare isi oferea serviciile fara rezerva regimului comunist si fiind cu totul convins de drumul comunismului in viitor spre binele societatii si al clasei muncitoare. El devenise curtat si apoi folosit in toate sedintele de partid si sindicat sa tina discursuri si sa participe la discutii si sunt sigur si la dat informatii securitatii in mod confidential. De fapt asta era o regula in comunism, cu foarte mici exceptii ale acelora care au fost gata sa-si pastreze demnitatea de om, chiar cu pierderea avantajelor materiale si sociale.

 

ARESTAT iN MOD SECRET

Inainte de a descric acest cveniment, sc cuvine sa amintesc ca dupa casatoria noastra, doi tineri ne vizitau aproape seara de

seara, pana noaptea tarziu, pcntru partasie

si rugaciune. Acestia

crau I. T. si S. l. Desprc bunul mcu prietcn l. am mai spus cate ceva. Totusi, as mai vrca sa adaug ca era foarte studios, dornic sincer dupa partasic, rugaciune, marturic, asa ca adeseori, noi doi faceam si vizite in alte familii.

intr-o seara, pe intunecatc, mcrgeam pe strada Ural din Arad, sa facem o vizita la familia Naghi care, in special sora, era gata pentru a favoriza partasia. La un moment dat l.

 

imi spune:— Stii ceva? Am o durere teribila de cap si ma simt tare

 

sfarsit. Fara sa ii spun nimic, m-am intcriorizat si am inceput sa ma rog in taina pentru durerca dc cap a lui l. Am zis: “Doamne, lsuse, stii ca noi suntem in misiunea imparatiei Tale. l. are nevoie de I iniste si dc putcre, de o buna dispozitie trupcasca si spirituala. Te rog sa intervii Tu, Medicul ccl Bun, carc i-ai vindecat pe atatia. Fa Tu sa ii incetcze durerca de cap, pentru a fi apt de slujba in familia in care mergem. Te rog sa ma faci sa cunosc ca m-ai ascultat, lucru pentru carc Iti multumesc! Amin!”Dupa ce facuram cativa pasi, I. exclama plin de bucurie si uimit:

— Mia! Uite, mi-a incetat brusc oricc durerc dc cap. Parca cineva mi-a luat-o cu mana!… Am dat si eu slava lui Dumnczeu pentru minunca intamplata si i-am marturisit ce am facut, cum m-am rugat

i! special pcntru asta si am ccrut ca Domnul sa ma faca

sa

cunosc si cu ca E1 mi-a ascultat rugaciunea. O mica experienta, dar cu rasunet mare in constiinta mea.In ceea ce-1 privestc pe N. S., acesta era un tip scntimental,

nestatornic si nu puteam pune baza prea mare pe el. In anii aceia, N. pusese mana pe o carte in limba engleza, cu privire la venirea Domnului, de Haldemann. A tradus ceva, dar nu stiu cum, caci engleza nu stia si nici nu invatase carte. Meseria lui era aceea de brutar. In cateva randuri, el insa ne-a citit cate ceva dintr-un caiet mototolit de multa Intrebuintare.

Tip de aventurier, in 1952 a avut tentativa de trecere frauduloasa a granitei spre Vest, prin lugoslavia. Visul lui de totdeauna a fost sa ajunga in America. Incercarea lui a reusit, dar granicerii sarbi i-au mirosit, pe el si pe altii, si i-au arestat. El a fost pus sa lucreze intr-o brutarie la Belgrad sa faca paine pentru mil itari si detinuti. Din Belgrad, el scria scrisori familiei lui, (inca nu era casatorit), si altora, printre ei si lui I. Datorita cenzurii stricte comuniste, aceste lucruri s-au aflat si s-au pus pe raboj. Dupa sasc luni in Iugoslavia, N. si altii cativa sunt luati noapte si dusi la granita cu Romania, in regiunea Banatului, intr-o zona de dealuri impadurite. Li s-a spus la toti:

incolo este Romania, inainte mars si inapoi sa nu

va

mai prMdem, ca nu veti mai scapa asa usor! Astfel, ei au fost predati neoficial, deoarece relatiile lui Tito, presedintcle cu tarile comuniste, inclusiv Moscova, erau rupte. In Romania, Tito era prezentat pe panouri cu caricaturi, pe ziduri, cu un sort plin cu urme de sange ca si pe maini, in care tinea un topor: “Calaul Tito!”Cu toate ca securitatea stia de inapoierea lui, nu-1 arestase inca. L-au lasat liber o vreme, asa ca a patruns prin familii, in adunare si la comunitatea baptista din Arad. Banuiesc ca o fi fost trimis cu sarcini anume, caci dupa cateva luni a fost arestat, dar procesul lui nu avea sa apara pe rol pentru a fi j udecat nici dupa 13 luni de zile, contrar procedurilor juridice. Intrerup aici firul povcstirii cu N. si

 

il voi relua mai tarziu.Ziva de 20 septembrie 1954, deci la o luna dupa intrevederea cu securistul Ionescu in biroul directorului Farkas, parea o zi normala si linistita de toamna, cu soare cald. Cadristul M. I. deschide usa la Serviciul de Planificare si uitandu-se la mine ma intreaba:

Cine se ocupa de Statistica? l-am raspuns prompt:

Tovarasa Shriffcrt. Era o tanara, membra de partid, nem-

dar care intotdeauna degaja un aer conspirativ, retinut, calculat…

Ah, nu! Vino dumneata! Mi-am zis:

O, da! Nu te intereseaza statistica, ci persoana mea. De altfel cum a deschis usa, am avut tainica instiintare ca eu sunt cel vizat si nu altcineva. Atat eu cat si sotia, primisem in valtoarea persecutiilor un anume simtamant prin care eram instiintati cu privire la spiritele care erau in slujba celui rau.

L-am urmat pana in biroul lui, unde imi prezenta un ofiter tanar, prezentabil, un sublocotenent imbracat intr-o uniforma impecabila de militian. Ofiterasul se inclina adanc in timp ce mi-a intins mana si s-a prezentat spunandu-si gradul si nuinele, care era atat de lung si neobisnuit, incat mi-am dat seama ca nu era numele real, ci unul conspirativ. Am retinut acest nume doar pana in ziva urmatoare si apoi 1-am uitat cu desavarsire. De fapt, doar atat am si avut nevoie de el. El mi-a spus asa:

— Comitetul Judetean de partid a alcatuit o comisie care sa se deplaseze in Raionul Sannicolaul Mare, sa cerceteze niste furturi

si

delapidari mari care s-au facut si sunt numit si eu in aceasta Comisie. in acest scop, mi-a spus el, sunt scos din productie pentru trei zile.M-a intrebat ce am de zis in lcgatura cu asta. I-am raspuns ca nu este important ce am de zis eu, ci ce anume are de zis conducerea lntreprinderii, care dispunea de mine si ma platea. Ofitcrul a raspuns prompt ca a fost aprobata deja scoaterea mea din productie. In cazul acesta, eu nu mai aveam nimic de zis, ci voiam sa stiu ce anume am de facut. Mi-a raspuns ca majne dimineata, la ora 7, sa ma prezint la Regiunea de Militie. Am intrebat la ce birou sa vin. A zis ca nu este cazul, el ma va astepta la poarta. Am intrebat, de asemenea, daca am de luat ceva haine, ori mancare? A zis ca nu, totul e pregatit in acest scop. Ne-am luat ramas bun si la revedere pentru maine dimineata.

Ajuns acasa, i-am spus sotiei cele intamplate, lucruri care prevesteau surprize neplacute. Ne-am rugat Domnului nostru si dupa ce am luat masa, i-am spus sa il pregateasca pe Michael pentru plimbare. I-am spus intentia mea de a merge la unul dintre verisorii

 

mei primari, anume Trifan Iovin, care era pe post de Comandant politic al Regiunii de Militie, sa vad ce zicc si el despre aceasta Comisic si cventual sa aflu ceva de la el. Nu m-am aratat cu vreo banuiala oarecare, cand spre bucuria mea 1-am gasit acasa, in curte, facand baie de soarc. l-am spus de cele intamplate la fabrica si raspunsul lui prompt a fost ca el nu are cunosttinta dc asemenea delapidari si ca el negresit ar fi in cunostinta daca cle ar fi avut loc. Apoi m-a intrebat cum si-a spus numele ofiterul cu pricina. Pana in momentul acela il tinusem minte si i 1-am spus. El a zis ca ii cunoaste pe nume pe toti ofiterii de Militie, dar de un astfel de nume nu are cunostinta.

Pentru mine era clar de-acuma ca este o schema a Securitatii comuniste si ca ma asteapta nccazuri si zile grele, pe mine si pe sotia mea, dar nu mi-am manifestat deloc ingrijorarea. Mi-a spus ca maine dimineata vom mcrgc impreuna la Militie si in accst scop sa il astept la tramvaiul Nr. 4, in statia Stadionului U.T.A., in jurul orei 6:30. L-am asteptat in statie mult si bine, dar verisorul meu primar, capitanul de militie si comandant politic al Regiunii nu a mai aparut… Am prins primul tramvai, ca totusi sa aj ung la locul fixat la timp. Intr-adevar, sublocotenentul din ajun era acum civil si ma astepta in strada la poarta. Mi-a spus ca nu mai intram, ci urcam in masina asta care ne asteapta si ne deplasam in Raionul Sannicolaul Mare. Cand m-am intors spre masina, mi-am dat seama indata ca este un Landrover al securitatii, care erau atat de bine cunoscute.

Soferul era somnoros, probabil carase pe multi toata noaptea si acum trebuia sa iasa din schimb. El stia ce are de facut, asa ca nu-1 intreba nimic pe superiorul lui. Cand am vazut traiectoria drumului pe care il strabateam, stiam de acum ca mergem la securitate si asa a si fost. Poarta mare a cladirii securitatii s-a deschis larg in fata noastra, ca sa ma primeasca, bineinteles, pe mine, pentru alte ratiuni decat cele spuse de sublocotenentul tras prin inel din ajun, venit la Fabrica “TriCoul Rosu”.

Primul coborat din masina a fost el. Mi-a dat ordin sa cobor

 

si eu, in timp ce facea semne discrete cu mana, catre un civil in haine negre ce se afla pe o balustrada de la etajul 3. El ii raportase, cred, ca si-a indeplinit misiunea lui, asa ca s-a retras in graba. Soferulcu masina s-a retras si el, si am ramas doar eu in mij locul curtii. Dinspre partea din fund a curtii apare un subofiter cu chipiu pe cap, in pulover albastru si pantaloni kaki, in ciorapi si cu papuci de pasla in picioare. Probabil sa fi fost Seful celularului din schimbul de dimineata, acum sa fi tot fost ora 7:30. El avea in maini o pereche de ochelari negri, pe care ii vazusem pe viu de prima data. Dupa ce mi-i aseaza pe ochi cu grija, imi dadu urmatorul ordin:

Din acest moment nu ai voie sa vorbesti nimic si trebuie sa te supui la toate comenzile. Mi-a mai spus sa imi pun mainile la spate si m-a condus spre fundul curtii, unde erau celulele in care au peregrinat atatia asemenea mie, si cati mai aveau sa treaca in viitor… Cum nu vedeam nimic prin ochelarii negri, auzul mi se marisc. S-au deschis usi in fata mea, ca apoi sa se inchida si, dupa ce am strabatut un labirint de cai, m-a oprit, a deschis usa celulei, mi-a smuls ochelarii de pe ochi si m-a impins de spate inlauntrul celulei. Era o celula foarte mica, ingusta, cu doua paturi suprapuse, gen militar, o masuta

si doua scaune in fata paturilor. Deasupra mesei, intr-o rama, era o hartie care cuprindea regulamentul detinutului. Uitasem sa spun ca mi se facuse si o perchezitie si mi s-au luat sireturile de la pantofi si

blachiurile, probabil pentru a preveni atacuri, tentative de sinucidere si de evadare, ceea ce era o imposibilitate in inchisorile comuniste.Asadar, eram arestat in toata puterea cuvantului. Ma gandeam la ce are sa urmeze, dar nu puteam sa-mi dau inca seama. Eram singur in celula si ma rugam, imi concentram gandurile la puterea cea nespus de mare a lui Dumnezeu, care s-a manifestat fata de sfintii Vechiului Testament, ca si fata de cei ai Noului Testament. Povestea cu furtul masiv, delapidari in raionul Sannicolaul Mare erau trucuri de prost gust, menite sa mascheze o realitate cruda. Cred ca verisorul meu primar, indata dupa plecarea mea cu Michael, a pus mana pe telefon si aflase realitatea, cum cred ca o fi banuit-o si el, ca securitatea e pe fir. In comunism, nimeni nu indrazneste sa intervina nici pentru tata ori mama lui, copii, sot, sotie, fara sa-si riste propria pozitie… Eu nu i-am reprosat niciodata nimic

aceasta privinta.

Dupa doua ore de asteptare sunt luat de un gardian si dus intr-un birou din cladirea principala, dupa ce in prealabil mi s-au pus

ochelarii negri pe ochi. Este umilitor, sinistru, degradant sa ajungi in postura aceasta. Acolo mi se iau ochelarii negri de pe ochi, mi se ofera un scaun de sezut la o masa anume pregatita pentru cel dus spre ancheta, vis-a-vis cu un birou masiv, elegant al anchetatorului. Anchetatorul care ma luase in primire era unul cu numele Serban, mai tanar ca mine; 1-am recunoscut, caci facuse acelasi liceu pe carc il absolvisem si eu. El trebuie ca si-o fi adus aminte de mine, cum si eu ii stiam pe toti cei mai mari. Imi amintesc cum ne uitam in sus, cu admiratie, la cei din penultimul si ultimul an de liceu. lata insa ca acum trebuia sa ma uit eu in sus spre Serban, dar, in orice caz, nu cu admiratie.

Ancheta a inceput cu date obisnuite cu privire la idcntitate, nastere, parinti, frati, surori, scoala si asa mai departe. Acest debut avea sa fie cea mai usoara parte a anchetei. Iar accasta arestare secreta a mea a fost pregatita cu migala de mai bine de un an de zile. Au pregatit cu migala capete de acuzare extrem de grave, socante, Si pentru reusita lor si-au gasit Si omul potrivit, un biet aventurier, ca S.I., care a inceput multe de toate in viata dar nu a realizat si dus la capat nimic, decat orgoliul sau si micimea lui sufleteasca. Parvenirea este patima in care multi au cazut si o sa mai cada de-a lungul istoriei.

Apoi ancheta s-a pornit pe linia profesionala luata sub cercetare, in activitatea mea ca Sef Sectie Pregatirc Plan in cadrul Serviciului de Planificare din lntreprinderea la care lucram. Astfel, am fost acuzat ca in mod rau intentionat am intocmit planuri de productie cu cifre eronate. Toti indicii tehnico-economici

intreprindere au la baza planul de productie. In baza acestui plan furnizat apoi Serviciilor de resort, se intocmeau: Planul fortei de munca si salarizare, Planul de aprovizionare cu materii prime

si

materiale, Planul finaciar, Pretul de cost etc.Eu am fost acuzat de sabotarea planului de productie si implicit a celorlalte planuri, si eram acum fortat sa scriu in dcclaratiile mcle nu ceea ce era in realitatc, ci ceea ce imi dictau anchetatorii. Cand unul, cand doi, cand trei deodata tabarau asupra mea cu metode diabolice de destramare a personalitatii, metode psihologice persuasive, ca sa te faca sa accepti minciuna ca adevar si adevarul

drept minciuna. Al treilea care intra in sala de ancheta era insusi Seful Securitatii, Rafila, despre care se stia ca a omorat oameni care nu voiau sa se supuna vointei lui. Era atat de furios si avea o infatisare diabolica. Pe drept a scris fratele Vasilica Moisescu pe marginea unei carti scrise de el: “Daca vrei sa vezi un diavol, este suficient sa te uiti la un comunist infocat”, citat pus in sarcina fratelui Vasilica cu ocazia procesului avut la Timisoara la data de 18 februarie 1959, in fata Tribunalului Militar. in perioada anilor ’50, multi au disparut si pierit fara urme…

Am fost acuzat si mi s-a dictat sa scriu si sa semnez cu forta declaratii incriminatoare, pentru care au fabricat dovezi si martori. Astfel, am fost acuzat de sabotaj pentru ca s-au creat goluri de productie, neaducandu-se materiile prime si materialele necesare, ca si crearea de stocuri supranormative prin aducerea de materii prime si materiale care nu trebuiau aprovizionate si astfel au fost imobilizate fonduri financiare ctc. Eram presat zi si noapte. Cand ma lasa unul de obosit, ma luau ceilalti de odihnit. Nu puteam sa mananc nimic, gura imi era uscata si amara. La ora 10 seara m-au lasat la celula sa ma culc, “chipurile”. Adormeam indata frant, ca dupa 10 minute de somn sa fiu trezit si dus iarasi in sala de anchcte pentru continuarea terorizarii mele, prin smulgerea de declaratii false… Acestea erau menite sa mearga pana la spalarea creicrului.

O alta tema pentru care m-au torturat mult de tot a fost brodata pe fuga lui N. S. in Apus, respectiv in lugoslavia Titoista, acuzata de colaborare cu puterile apusene. Astfel, mi s-a pus in carca faptul ca stiusem de trecerea frauduloasa a granitei Republicii Populare Romane spre Apus cat si faptul ca am avut cunostinta de reintoarcerea frauduloasa a acestuia in Romania si am tainuit-o. Ei nu 1-au arestat pe N., ci 1-au trimis pe la unii si pe la altii ca sa-i compromita

si

astfel sa-i poata prinde pe frati in colimatoriul securitatii, cum m-au prins pe mine si sunt sigur ca pe multi.Ei, anchetatorii, au pretins si aceea ca eu am luat cunostinta ca N.S. a fost recrutat ca spion in lugoslavia, atat de Serviciile de Securitate U.B.D ale Iugoslaviei, cat si de alte foruri de spionaj din Apus. Intors in tara, m-a angrenat si pe mine in activitati de spionaj, ba ca am fost chiar recrutat ca spion. Toate acestea erau pentru mine fantezii infernale, care imi apasau cugetul.

 

Securitatea voia sa regizeze un mare proces in Arad, impotriva fratelui V.V. Moisescu si a mea, cu astfel de acuze de sabotaj si spionaj. Pe baza acestora puteam fi condamnati chiar si la moarte. N.S., acum era deja arestat de 13 luni, dar fara sa i se faca proces, Si a fost in tot acest timp folosit in celulele securitatii ca informator al lor, traga de limba pe unii care, ca mine, eram acolo. De aceea erau celulele cu doua paturi, ca sa vare in celule cate un astfel de “ciripitor”, care sa stranga capete de acuzare impotriva nefericitilor care ajungeau acolo. Ciripitorilor li se facea promisiunea ca vor scapa fara sa li se intenteze procese pentru crimele facute de ei.

Aceste lucruri le-am aflat chiar din gura bietului meu prieten si frate N.S., ceva mai tarziu. E1 mi-a marturisit atunci, de fata cu sotia mea, ca datorita trecerii frauduloase in Apus Si inapoi, a fost supus unor torturi la care nu a mai putut rezista, cum ar fi: strangerea degetelor de la maini cu usa, impunsaturi cu ace sub limba etc., si astfel a cedat, sa colaboreze cu securitatea, ca sa scape de condamnare. Era o inselaciunc diabolica si promisiuni in multe cazuri nerespectate. Astfel a dat declaratii impotriva mea si a fratelui Vasilica Moisescu, care eram tinte de atac vehement din partea securitatii romane. A acceptat, sub presiunile lor, sa fie martor al acuzarii impotriva noastra, in cazul in care ar avea loc procesul. In sensul acesta s-au folosit de el 13 luni, pana cand el nu a mai rezistat si a cerut sa fie pus procesul lui pe rol, sa fie condamnat si trimis la inchisoare de corectie. Securistii s-au alarmat si nu au vrut sa-1 scape din mana, din cauza ca si-au pus mari sperante in el si in ceea ce puteau realiza prin cl. El insa, trezit de Dumnezeu, a inceput sa strige in celula si asta se auzea in celelalte celulc, ca in cazul in care se va face proces impotriva mea si a lui Moisescu, el va declara ca noi suntem fara vina si ca ei, securistii, i-au smuls declaratii prin torturi. Securistii, vazand ca nu mai pot face nimic cu el, ca le strica planurile lor si cu alti nenorociti, i-au pus in pripa pe rol procesul de trecere frauduloasa a frontierei Si a fost condamnat la inchisoare corectionala pe cinci ani. A fost dus la inchisoarea din Caransebes, de unde pe data de 23 August 1955, in baza unui decret de amnestie pana la cinci ani, a fost eliberat.

Indata dupa eliberare, a venit la noi acasa si a marturisit totul, cerandu-si iertare plangand. Bineinteles cal-am iertat din toata inima. Ce dureros insa ca N. S., dupa 28 de ani, aici in America, la Chicago, in Adunarea Baptista de pe strada Adisson, intr-o sedinta a activului de barbati ai bisericii, s-a dezlantuit asupra mea cu o violenta inadmisibila, cu atacuri sfruntate, cu acuze false, neintemeiate, spre mirarea tuturor celor de fata. Dar eu nu i-am raspuns cu nici o vorba. El a ramas rusinat dar si infricat (desi nu mai eram in Romania, la securitatea de acolo), asa ca foarte curand a disparut din Chicago si s-a mutat cu toata familia in statul Michigan, iar mai tarziu in statul Georgia. “Doamne, ai mila de noi!” Am inteles ca anul acesta, 2002, a plecat la cele vesnice, pentru a sta si in fata Marelui si Dreptului Judecator.

Anchetele au durat trei zile si trei nopti la rand, nemancat si nedormit. Sanatatea mea robusta pana atunci a cedat si am ramas cu un tepus in trupul meu pentru tot restulvietii. Dar, fericirea randuita si vestita pentru Israel prin Isaia 54:10-17, avea sa fie si pentru rnine pentru totdeauna: “Pot sa se mute muntii, pot sa se clatine dealurile, dar dragostca Mea nu se va muta dela tine si legamantul Meu de pace nu se va clatina, zice Domnul, care are mila de tine… Orice arma faurita impotriva ta va fi fara putere si pe orice limba care se va ridica la judecata impotriva ta o vei osandi. Aceasta este mostenirea robilor Domnului, asa este mantuirea carc le vine de la Mine, zice Domnul.”

In ziva a treia, atentia lor a fost indreptata asupra problemelor si activitatii rcligioase in care eram implicat si cu. Cred ca tactica lor a fost sa ma franga, la inceput, prin tot felul dc alte acuze, cum au fost cele politicc si economice, considerand spionajul, tradarea de patrie, sabotajul si altele de felul acesta punctul lor forte impotriva mea. Ei aveau sub ochii lor raportul “tovarasului Ionescu”, cu care avusesem intrevederea cu o luna mai devreme in fabrica si caruia i-am dat sa inteleaga ca niinic nu ma va determina sa accept vreo colaborare cu securitatea ca sa fiu despartit de Hristos, de lucrarea Lui si de frati, oricare ar fi pretul de platit. Ei au venit pregatiti si in problemele spiritual religioase cu privire la mine, cu anumite dovezi furnizate de alti frati care au cazut in plasa lor de a-i face informatori.

 

 

Si anumite lucruri precise afirmate de mine in anumite imprejurari nu le-am tagaduit. Dar prin asemenea argumente, ei au putut sa se erij eze ca unii care stiu totul, deci imi aminteau mereu: “Fii sincer, domnule, ca noi si asa stim totul.” Desigur, asemenea dovezi aveau un impact asupra celui anchetat, care era indurerat de faptul ca alti frati, pe care i-a considerat de incredere, 1-au vandut, 1-au tradat… Dar ei, de fapt, nu stiau “totul”, cum pretindeau, ci numai acele lucruri pe care le-au tradat “informatorii” lor.

Stiam ca l. fusese luat si el in focul anchetelor securitatii si posibil sa fi fost trimis anume la mine ca sa-mi spuna anumite lucruri care puteau fi compromitatoare pentru noi in asemenea situatii. El mi-a relatat un fapt care mie mi s-a parut cu totul imposibil si neadevarat. Circulau doar multe asa zise “bombe” printre cetatenii tarii. De fapt, una dintre metodele lor era si aceea de a lansa anumite zvonuri, ca sa afle reactiile cetatenilor cu privire la ele, si sa conditioneze gandirea si atentia lor. Astfel, sa le gaseasca la unii punctele vulnerabile si apoi sa stie cum sa-i prinda in plasele lor. Personal am ajuns sa fiu convins ca foarte multi dintre cei ce erau cu scoala, intelectuali, cu anumite pozitii in structura sociala, au fost contactati sub diferite forme, ca sa-i aserveasca de buna voie, pe altii de nevoie, la interesele regimului comunist.

Faptul relatat de I. a fost ca undeva, in muntii Banatului, in
anumite nopti, aterizeaza un avion din Apus, cu care se poate parasi
tara clandestin. L-am intrebat atunci sa-mi spuna de la cine a mai
aflat si gogomania asta? El mi-a spus ca un pastor baptist, cu numele
M., din partile Simeriei, i-a spus acest lucru. Observati acum, lantul
slabiciunilor, cum M. 1-a manjit pe l. si 1-a compromis in constiinta
lui fata de autoritatile comuniste. Prin I. a ajuns si la mine, acum
fiind manjit si eu si facut vulnerabil in integritatea mea spirituala
fata de oameni… Ori intr-un regim politic agresiv ca si cel comunist,
cu legi draconice, fiecare dintre noi, potrivit sistemului lor, ca sa
scapam de raspundere, ar fi trebuit sa sesizam autoritatile, ca apoi
sa putem fi manevrati dupa bunul lor plac… Vai, si cati au cazut
astfel in capcanele acestea, intinse anume de catre informatorii lor…
Trucul lor cu avionul 1-am dcclarat si eu in ancheta, fiind
sigur ca si securistii stiau gogomania asta raspandita chiar de ei,

cum 1-a declarat si M. si l., fiecare ajungand, astfel, manjiti cu manj itura aceasta oribila pe care apoi o manevrau impotriva oamenilor. in vremea aceea, actionau in muntii Banatului niste partizani romani luptatori impotriva comunismului. Cinci ani mai tarziu aveam sa-i cunosc pe unii dintre ei, in inchisoarea din Timisoara. Au fost adusi dupa cativa ani de detentie la Timisoara, pentru a fi rejudecati, si unii au fost cu mine in celula. Pe cativa dintrc ei, la rejudecare i-au condamnat la moarte si au fost executati la poligonul Padurea Verde, de la marginea Timisorii…

Scopul lor a fost sa ma faca si pe mine informator printre fratii din adunare si printre cei cu care aveam relatii de prietenie

si

partasie spirituala. Acceptarea unui asemenea rol de informator era sinonim cu o paralizie spirituala, iar in cazuri mai grave, un act de sinucidere spirituala. Nu poti fi si cu Dumnezeu si cu Satan. Una o exclude pe cealalta, cum este cazul dintre lumina si intuneric, adevar si minciuna.

La sfarsitul celor trei zile si trei nopti de tortura neintrerupta, zdrentuit in suflet si zdrobit, vlaguit fizic si bolnav cum nu mai fusesem pana atunci, au recurs la actul final. Se innoptase bine afara, cand mi-au pus in fata o hartie si mi-au cerut sa scriu ce anume imi vor dicta ei. Au zis ca ei nu doresc raul oamenilor, ci sa-i pazeasca sa nu cada victime ale propagandei imperialiste, ca spioni, sabotori, raufacatori.

Ceea ce mi-au dictat sa scriu a fost ceva care suna cam asa: “Subsemnatul… iau act ca in aceste trei zile si trei nopti am fost intr-o Institutie Militara, ca tot ce am vazut, auzit, experimentat, constituie secrete militare si nu am voie sa spun nimic din toate acestea. A divulga aceste secrete cuiva este considerat ca un act de tradare de tara, care merge pana la pedeapsa capitala. Tot ce mi s-a intamplat nu am voie sa impartasesc nici macar sotiei mele.

(In chestionarul lui lonescu era si aceasta intrcbare care mi s-a pus: “Cum ma inteleg cu sotia mea?” La fel si “Cine imi sunt prietenii, si

dintre ei care este cel mai bun si intim?” Prin aceasta clauza, se torpila insasi increderea de nezdruncinat care trebuie sa stea la baza unei familii sanatoase, intre sot si sotie). De asemenea, daca iau act de prezenta vreunui spion sau sabotor in intreprindere, posibil sa

duca o activitate subversiva statului roman, voi anunta indata autoritatile de securitate, lucru care eram gata oricand sa-1 fac. Mi s-a cerut sa semnez si sa pun si data pe hartia semnata.

Tarziu in noapte, pe 23 septembrie 1954, mi-au dat drumul, ca sa mai pot prinde un tramvai in circulatie, sa pot ajunge la familie. Ma simteam despuiat de orice demnitate umana, cram ca o epava care a suferit un naufragiu sub bataia unor vanturi napraznice, timorat si legat cu toate lanturile sefului iadului, care este Satan. Problema cea mai grea care ma mistuia era aceea cum sa pot face eu un asemenea lucru, ca sa imi mint propria mea sotie, careia i-am spus intotdeauna Adevarul intreg, fara cxceptie!? Imi ccreau fidelitate fata de securitate, dar sa nu-i spun nimic sotiei din cele patimite. Practic, trebuia sa mint pe toata lumea, sa nu imi mai pot trai viata mea normala si intreaga. Nu puteam sa ma rog, desi am inccrcat in drum sprc tramvai, caci doream fierbinte sa nu intalnesc pe nimeni in drumul meu ori in tramvai, care sa ma cunoasca si sa ma intrebc de unde vin la ora asta tarzie? Ce as fi putut sa le spun? imi venea sa ma intorc inapoi la securitate, sa le spun ca eu nu pot face sa nu spun Adevarul, cum sa mint pe toata lumea si in special pe sotia mea??? Eram intr-o situatie cumplita cum nu mai fusesem pana la aceasta varsta a mea, de 28 de ani impliniti. Spre bucuria si mangaierea mea, nu m-am intalnit cu nici un cunoscut in tramvai.

Cu emotii, baiguit, barbos, murdar de sudorile dc rnoarte pe care le-am indurat, cu un aer de instrainat, am intrat in casa. “Oh, ce bine-i sa fii acasa, cu acei pe care ii iubesti, cum spune cantarea”

 

“in familie-i ferice”, cat si cu cei de care esti iubit… Te cunosti mai bine acolo si ajungi biruitor! Cantarea spune mai departe:

“Biruinta-i anevoie, dar tu te deprinzi sa lupti. Chiar cand sovaie iubirea, sovaie numai putin.

Te deprinzi cu-ngaduinta, te deprinzi sa lupti mercu, lnima-ti intinereste, prin iubire biruiesti. Binefacatoare-i lupta in mij locul a lor tai!”

Cand ma vede in pragul usii, sotia, cu ochii mari deschisi spre mine si cu mirare ma intreaba:

Dar tu, de unde vii??? Eram la grea cumpana. Ma simteam legat.

Draga, de ce ma mai si intrebi? Doar stii ca am fost scos din productie si cu ce scop…

Asculta, mie sa-mi spui Adevarul! Eu citesc pe fata ta, in toata fiinta ta, o tragedie adanca, asa cum nu a mai fost alta in viata ta de pana acum; sa nu ascunzi nimic de mine!

Draga, nu inteleg de ce insisti acum. Stii ca… (am pus placa in functie).

Daca tu mie nu-mi spui Adevarul, atunci sa stii ca unitatea noastra, baza familiei noastrc, se destrama si se prabusestc. MIE TREBUIE SA-Ml SPUl ADEVARUL INTREG! SUNT SOTlA TA!

In acel moment am izbucnit in hohote de plans cu lacrimi amarc si i-am spus totul!!! Pe masura ce ii marturiseam cele intamplate, simteam cum mi sc ia povara imensa din sufiet si devin din nou om libcr. Prin sotie am reluat legatura cu Trupul viu al lui Hristos, care este Biserica Lui, din care fac si eu parte ca madular al Lui. Oh, cc minunata cste realitatca aceasta, sa stii ca esti copilul lui Dumnezeu si ca El estc Domnul tau! Marit sa fie Domnul!

Tarziu, dupa miczul noptii, am ajuns la convingerea ca trebuie sa ducem lupta in doi si ca nu vom face compromisuri, fiind gata de a plati orice pret. Trebuie insa sa cercm intelcpciunc si putere de sus, ca adunarea si marturia, fratii, sa fie salvati si ocrotiti incat atarna de noi. In sensul acesta, ne-am rugat si ne-am incredintat Domnului. I-am multumit Domnului pentru reluarea legaturii de partasie cu sotia, in “Dar

 

daca umblam in lumina, dupa

 

 

 

cum El insusi este in avem partasie unii cu sangele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat”

 

(1 loan 1:7). De-acuma, razboiul cald a inceput, lupta cea buna a credintei era in plina desfasurare. Ce minunate sunt cuvintele lui Pavel: “Faceti toate lucrurile- fara cartiri fara sovaieli, ca sa fiti fara prihana Si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume, tinand sus Cuvantul vietii; asa ca, in ziva lui Hristos, sa ma pot lauda ca n-am alergat, nici nu m-am ostenit in zadar”

(Filipeni 2:14-16).Nu a ramas nimic stabilit cu Securitatea, in afara de faptul ca in cazul luarii la cunostinta de spionaj sau sabotaj, ii voi anunta. Dar, dupa vreo doua sau trei saptamani, sunt chemat la telcfon dc un securist, care imi spune ca in drum spre casa la plccarea de la serviciu ma va contacta in zona paduricii din imediata apropiere a fabricii. Desigur, aceasta veste nu mi-a facut placere si nu m-am asteptat la asa ceva. Eu nu-1 cunosteam nici pe el Si nici macar numele, dar el o fi primit sarcina sa ma cunoasca, nu numai din fotografie, ci si in realitate, si sa vada traiectoria drumului meu spre casa cu bicicleta.

Intrevedcrea a fost scurta, mi-a spus ca pc o anumita data

sa
intocmesc un tabel cu toatc rudele mele, numele lor, varsta, domi-
ciliul, meseria pe care o au si locurile de munca. Sa il am pregatit
pentru cand ma ya chema la telefon. Dupa vreo saptamana ori
doua, ne-am intalnit cam in acelasi loc, in timp ce mergeam spre
casa de la serviciu. I-am dat plicul cu tabelul solicitat. Tarziu, la
sfarsit de noiembrie sau inceput de decembrie, ma suna un altul
si
ma convoaca in parcul din spatele Palatului Cultural, pe malul Mure-
sului, pe cand se intunecase simtitor. Ninsese in ajun si nu am putut
sa stam pe banca in parc, ci ne-am plimbat. Pentru prima data si-au
extins campul investigatiilor lor specific asupra adunarii din Oituz
Nr. 27. Pe semne voiau sa faca din mine ce nu au putut face cu
fratele Rosianu, un colaborator loial al lor, cu pretul de a-i vinde pe
frati. Eu devenisem supraconstient inca de la intoarcerca la Dum-
nezeu: “Nu poti avea doua loialitati: una pcntru Domnul Si in acelasi
timp alta pentru lume si stapanitorul ei. Raspunsul meu este acelasi
ca si al Domnului Isus.
“Nu voi mai vorbi mult cu voi; caci vine
stapanitorul lumii acesteia. El n-are nimic in Mine”
(loan 14:30).
Pe un ton prefacut amabil, ma intreaba daca am fost la adu-
nare in ziva precedenta, care era o seara de joi. Am raspuns afir-
mativ, dupa care el a continuat sa ma intrebe cine a predicat
si
despre ce anume. I-am raspuns la intrebare, cu satisfactia pe care
mi-a oferit-o sa pot sa-1 evanghelizez si pe el. De altfel, pe ei nu-i
interesa aspectul spiritual al celor petrecute in adunare, prin mazga
colaborarii cu ei. Stiau si ei ce a spus Domnul lsus ca “Nimeni

nu
poate sluji la doi stapani. Caci sau va uri pe unul Si va iubi pe
celalalt; sau va

tine la unul Si va nesocoti pe celalalt: Nu puteti sluji lui Dumnezeu lui Mamona”

tine la unul Si va nesocoti pe celalalt: Nu puteti sluji lui Dumnezeu lui Mamona”

(Matei 6:24). Dar ei mai aveau si expericnta cu atatia altii, care s-au dat de partea lor, fie de frica din lasitate, fie ca sa profite de veacul de acum, cum aveau sa-mi spuna si mie:— Domnule, da-te de partca noastra si are sa-ti mearga bine.

Eu nu ma bucuram de aceasta legatura cu Securitatea, extinsa asupra activitatii religioase, si cu atat mai putin sotia mea, Domnica. Din seara aceea cu arestarea mea secreta, am inceput zilnic sa ne rugam special pentru zadarnicirea tuturor planurilor celui rau, atat cu privire la noi, cat si cu privire la ceilalti copii ai lui Dumnezeu. Si in scurt timp, Domnul avea sa aduca biruinta.

Pentru ca iarna anilor 1954/55 se instalase de-a binelea, mi s-a spus ca viitoarele intalniri vor avea loc nu in aer liber, ci intr-o casa care mi se va comunica ulterior. incepand cu luna ianuarie 1955, mi s-a comunicat ca ne vom intalni, din cand in cand, intr-o casa conspirativa din cartierul Aradul Nou, Str. Memorandului Nr.10. Aveam sa stiu ca era casa unui svab (neamt), in care securitatea isi rezervase o camera, prima dc la intrare, cu geamurile orientate sprc strada. Cel carc venea la intalniri era sccuristul Serban, carc

luase in primire, cand cu arcstarea secrcta. Orice intalnirc in casa conspirativa era seara pe intuneric, la ora stabilita de ei. Trebuie sa spun ca securistii respectau destul de riguros ora stabilita.

De data aceasta au fost discutii libere, pe marginea subiectului discutat la ultima adunarc. Ei au tinut sa ma asigure ca in cazul unor evolutii si arestari, daca eu colaborez sincer cu ei, la momentul oportun mie imi vor face hatarul sa ma scoata din tema pe usa din dos… Sufeream cumplit pc pozitia accasta de amestec cu ci in fel conspi’ rativ, in demnitatea mea de om, dar mai ales cea de copil al lui Dumnezeu, dar stiam ca nu va dura mult. Simteam ca ziva biruintei e undeva pe-aproape. Impreuna cu sotia ne rugam pentru calauzire si ocrotire in fiecare zi. Ei 1-au recrutat si pe un alt frate din adunare, pe care il banuiam, din felul in care se comporta… Principiul lor era sa fie cel putin doi, sa poata sa ii vcrifice si pe informatori cu privire la sinceritatea datelor furnizate, prin confruntare.

Securistii au constatat curand ca lucrurilc nu merg bine cu mine: nu erau deloc satisfacuti si m-am trezit ca au schimbat metoda si omul lor de lucru. Prin a doua jumatate a lunii lui martie, la o intalnire anuntata nu a mai venit Scrban, ci un altul, al carui nume nu-1 mai stiu. Poate sa fi fost unul conspirativ si nu cel adcvarat, dar pentru mine avea putina importanta acest lucru. Era un barbat inalt, solid si energic prin comparatie cu Serban. Am discutat despre ce a fost la adunare, despre ce subiect s-a vorbit si la urma imi spune:

— Domnule lovin, ceva nu mcrge bine cu dumneata. Daca Dumnezeu si Hristos este Adcvarul si fratii sunt fratii dumitale, atunci de cc pentru Hristos si pentru fratii dumitale nu mergi pana in panzele albc”!?!.. “Oh, deci asta este tema”, mi-am zis, dar lui nu i-am raspuns nimic. Mi-a comunicat ca incepand cu data aceea ma voi intalni numai cu el, si sa-i aduc in scris cine a fost la adunare, cine a luat cuvantul si desprc ce anume s-a vorbit? Ne-am despartit in ape cam tulburi si tensionate.

Dumnezeu a lucrat in asa fel ca, intr-o duminica pe la inccputul lunii aprilie, a venit la adunare fratele Pocsi Gusti din Oradea, dc care am mai amintit ccva in treacat. Nu voi uita niciodata Cuvantul lui Dumnczeu pe care 1-a citit si din care a vorbit, plin de puterc si lumina cereasca. Era din cartea lui Ieremia 17:19 si in continuare. “Asa vorbeste Domnul: ,Luati seama, in sufletele voastre,

sa nu purtati nici o povara in ziva Sabatului, si sa n-o aduceti inlauntru pe portile Ierusalimului. Sa nu scoateti din casele voastre nici o povara in ziva Sabatului si sa nu faceti nici o lucrare, ci sfintiti ziva Sabatului, cum am poruncit parintilor vostri’. Dar ei n-au ascultat si n-au luat aminte: ci si-au intepenit gatul, ca sa n-asculte Si sa nu ia invatatura.”Mesajul din partea Domnului pentru mine, prin gura fratelui Pocsi Gusti, a avut un rasunet deosebit. Pentru poporul lerusalimului in zilcle acclea cra vorba in chip literal, pana si vitele si animalele trebuiau sa cunoasca o zi dc odihna, cand nu trebuia facuta nici o lucrare. Pentru mine, insa, mesajul a fost spiritual, viu, ca si cand Insusi Domnul mi-a vorbit: “Sa iau scama ca in suflctul meu sa nu port nici o povara, framantare, ingrijorare in ziva Sabatului. Pentru

noi, in Noul Asezamant, Sabatul nu cra o zi a saptamanii, ci asa cum scrie in epistola catrc Evrei cap.4:9-11: “Ramane dar o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindca cine intra in odihna Lui se odihneste si el de lucrarde lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrarile Sale. Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta, pentruca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare.” Aceasta odihna, in ceea ce a facut Domnul Hristos pcntru noi la cruce, este nccurmata, vesnica, si ideea de timp dispare, dcpasita de realitatea hristica.

Mi-am zis atunci, de ce mai port eu grija asta, in legatura cu securitatea, cu adunarea, cu ce se va intampla cu fratii, cu mine, cu familia mea? In ultimul verset din acelasi capitol din Evrei scrie asa: “Sa ne apropiem dar cu deplina incredere de scaunul harului, ca sa capatam indurare si sa gasim har, pentruca sa fim ajutati

la vreme de nevoie” (v.16).

 

 

 

incepand cu Evrei 3:7 si pana la ultimul, citat mai sus, 4:16,
de sapte ori Duhul lui Dumnezcu insista asupra unui cuvant:
ASTAZl! Chiar daca nu este folosit expres cuvantul “Astazi”, (cum
e in 4: I si 4:16), dar este acecasi idee. Bunaoara, in v.16, “ca sa fim
ajutati… la vrcme dc nevoie” si accasta vrcme de nevoie este
totdeauna ASTAZl, adica la timpul prczent. In Eternitate, cand vom
ajunge, nu va mai fi niciodata un “ieri” si nici un “maine” , ci un
vesnic prezent, cand vom fi cu E1 si ca El!!! Marit sa fie Domnul!
I-am multumit Domnului pentru acest mesaj personal pentru

 

4

ine, prin fratelc Gusti, dar nu puteam inca sa-1 spun nimanui, in
afara de sotic, care era acasa cu copiii in acea duminica dimineata
memorabila pentru mine… Cu alte cuvinte, nu tc framanta atata ce
se va intampla maine ori poimaine, ci sa ramai in deplina incredere,
caci Domnul va purta de grija. Aceasta lectie extraordinara a incre-
derii in Dumnezeu a incercat si Moise sa invete pe poporul lui
Dumnezeu, cand stateau in fata Marii Rosii (Exodul 14) si cand ei
se framantau, caci egiptenii erau pe urmele lor. “Moise

a raspuns
poporului: „Nu va temeti de nimic, stati pe loc, si veti vedea
izbavirea pe care v-o va da Domnul in ziva aceasta (ASTAZ1);
caci pe egiptenii acestia, pe care-i vedeti azi, nu-i veti mai vedea
niciodata. Dommd Se va lupta pentru voi; dar voi stati linistiti.”

De notat ca Ingerul Domnului (v.19), care pana atunci mergea in avangarda (in termeni militari), si-a schimbat locul si a trecut in ariergarda, intre ei si egipteni. Prezenta Lui era nelipsita din mijlocul lor prin stalpul de foc noaptea si stalpul de nor ziva, iar Marea Rosie a facut zid la stanga lor si la dreapta lor (v. 22 si 24).

Dupa aceasta revelatie dumnezeiasca, iata ce a urmat cu mine in ce priveste securitatea comunista. In cursul saptamanii, am primit un telefon de la acest individ, ca sa vin la locul indicat. Vineri seara, la ceasul anuntat, am primit dezlegarea si puterea de la Domnul sa actionez cu indrazneala si incredere deplina, fara sa tin cont de urmari, sa refuz sa mai stau in situatia aceasta atat de umilitoare, degradanta, josnica. in acea saptamana aveau sa se implineasca

si cu mine cuvintele profetice din lsaia 52:1-2. “Trezeste-te,

trezeste-te! Imbraca-te in podoaba ta, Sioane! Pune-ti hainele de sarbatoare, Ierusalime, cetate sfanta! Caci nu va mai intra

 

 

 

tine nici un om netaiat imprejur sau necurat. Scutura-ti tarana de pe tine, scoala-te, si sezi in capul oaselor, Ierusalime! Dezleaga-ti legaturile de la gat, roaba a Sionului!”

 

Am sosit la locul si la timpul indicat. Mi-a oferit un scaun

in

fata lui, la aceeasi masa. M-a intrebat:

Ai adus ce ti-am cerut?

Nu, nu am adus.

Pai, cum asa? De ce nu ai adus? intreba, privind spre mine cu ochi sfredelitori…

Am venit sa va dau raspuns solutiei dumneavoastra de la intalnirea anterioara, cand mi-ati spus asa: “Daca Dumnezeu si Hristos este Adevarul si fratii sunt fratii atunci de ce pentru Hristos si pentru fratii tai nu mergi pana in panzele albe!?!”… Acum am venit sa va dau raspunsul. Hristos Domnul este Adevarul si fratii sunt fratii mei. Si pentru Hristos si fratii mei sunt gata sa merg pana in panzele albe! Este pentru ultima data cand mai vin la vreo intalnire cu agentii securitatii. Acum, de aici inainte, sunt gata sa sufar pentru Hristos si fratii mei pretul suprem: daca e nevoie, chiar moartea. Nu am nevoie de libertatea pe care voi o dati, de familie, de copii, de sotie, de tot cc mi-e drag in lumea asta. Pentru Hristos si frati sunt gata nu numai sa sufar, sunt gata si sa mor. Aici,

pe strada Memorandului 10, sau ori unde in alta parte nu mai vin. Acum, de aici, luati-ma si arestati-ma, pentru ce sunt vinovat ma condamnati, dar am terminat!

Interlocutorul meu a devenit ca o fiara fioroasa si zbierand intreba:

Cu cine ai stat de vorba, cui i-ai spus aceste lucruri? M-am uitat tinta in ochii lui si i-am raspuns cu increderea pe care Rahav a

capatat-o de sus, de la Domnul, si care a fost apoi onorata de Dom-

nul: “Cu nimeni!” (Vezi losua 6, Evrei 11:31 si Iacov 2:25). Eu ii spusesem sotiei, cu care eram una in toate si zilnic ne rugam impreuna

pentru zadarnicirea planurilor si lucrarilor satanice si ale duhurilor

raufatii din locurile ceresti. Ea m-a sustinut cu credinta si curaj in hotararea mea.

S-a sculat si se misca agitat, furios, prin camera si nu stia ce sa mai zica si ce masura sa ia in situatia data. In plus, el primise

misiunea sa ma castige pentru securitate si politica partidului comu-

nist, prin metoda pe care i-o sugerasera, si in loc sa reuseasca, dimpotriva, ajunsese intr-un impas din care nu stia sa iasa singur si nici ce anume are de facut. Am socotit neeesar intind o mana de ajutor si i-am zis:

Vad ca sunteti situatie in care nu stiti ce masura sa luati, fara sa va puteti consulta cu superiorii dumneavoastra.

cazul acesta, pentru dumneavoastra special, sunt gata sa mai vin o singura data, ca sa puteti raporta situatia de impas in care ati ajuns. Solutia mea i s-a parut buna pentru moment si ne-am despartit, el, in mare incurcatura, eu plin de bucurie si de pacea lui Dumnezeu care

intrece orice pricepere si ne pazeste inima si gandurile in Hristos (Filipeni 4:7).

Ajuns acasa in seara aceea, i-am impartasit sotiei cele intamplate si impreuna I-am multumit Domnului pentru biruinta Lui. Fara

o sotie credincioasa, cum mi-a dat-o Domnul mie pe Domnita, ca un dar special, ca impreuna sa purtam razboaiele Domnului, eu singur nu cred ca as fi putut duce o asemenea lupta. Ea mi-a fost intotdeauna ajutorul cel mai potrivit pentru toata viata. Marit sa fie Domnul, Cel

singur vrednic sa primeasca toata slava in veci! A noastra e bucuria slujirii si asta ne este de ajuns!

Dupa o saptamana sau doua, primesc telefon de la un alt ofiter de securitate care ma invita la o intalnire dupa orele de serviciu, dar nu la o casa conspirativa, (si vai cate or fi fost de astea in tot Aradul), ci la capatul de pod de peste raul Mures, opus centrului orasului, deci spre cartierul Aradul Nou. l-am promis ca voi fi acolo la locul si timpul indicat. Era o zi frumoasa de primavara cu cer senin si soare, de sfarsit de aprilie 1955.

De data aceasta s-au prezentat doi ofiteri de securitate in uniforma, cu grade de locotenenti, in tinute impecabile, probabil ca sa ma impresioneze, sa stiu cu cine am de-a facc. M-au invitat sa coboram spre albia Muresului. Am inaintat spre Vest cateva sute de metri si ne-am oprit vis-a-vis cu fabrica de textile TEBA, aflata pe celalalt mal. Ne-am asezat jos, aproape de firul apei, strajuiti de niste Unul s-a asezat la stanga mea, celalalt la dreapta mea. Discutiile au debutat cu incercarile lor de a ma determina sa imi revizuiesc pozitia, ea asa voi putea sa am avantaje cu care sa-mi cresc copiii, sa le asigur un viitor bun in societate si altele de felul acesta. Cand unul, cand altul, eautau sa bage in cos argumente cu privire la un viitor frumos, fara grij i. De ce sa imi risc viitorul meu

 

si al familiei pentru niste idei religioase? Ma asigurau ca eu pot sa imi practic credinta, pentru ca legaturile cu ei nu imi afecteaza viata religioasa.La randul meu, am profitat de aceasta ocazie sa pot sa le vestesc Evanghelia Mantuirii, prin credinta in Domnul lsus Hristos. Le-am aratat ca toti oamenia sunt pacatosi si ca Dumnezeu a randuit o zi in care va judeca lumea cu dreptate. Pocainta este unica usa spre impacarea cu Dumnezeu, ea astfel sa putem fi salvati pentru eternitate. Le-am spus ea acum ei sunt tineri, cu grade de ofiteri, avand de partea lor puterea, dar va veni o zi cand epoletii argintii care ii au pe umeri acum nu vor mai fi, si atunei ce se va intampla cu ei? Le-am spus ca acum, in Numele Domnului lsus Hristos

 

si prin credinta in El am capatat har in ochii lui Dumnezeu. Poeainta si credinta trebuie manifestate acum, ca ziva de maine nu este a noastra si s-ar putea sa fie prea tarziu.Sigur ca cele spuse de mine atunci nu le-a starnit nici un interes, dar am putut sa implinesc ce apostolul Pavel scrie in 2 Corinteni 2:15: “In adevar, noi suntem, inaintea lui Dumnezeu, o mireasma a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mantuirii printre cei ce sunt pe calea pierzarii: pentru acestia, o mireasma de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasma de la viata spre viata. cine este deajuns pentru aceste lucruri?” Vazand in cele din urma ca nu ajung la nici un rezultat cu mine, au tinut sa ma asigure fiecare ea voi suferi consecintele. Eu i-am asigurat ca sunt pregatit pentru asta! in final ne-am despartit, ei pe drumul lor, iar eu pe drumul meu, pe drumul crucii si asta de buna voie si in modul cel mai constient. Mare lucru este sa ajungi sa fii eliberat de orice duh de frica, ee paralizeaza gandirea si vointa. Cand ai ajuns la punctul sa pui totul pe altar, sa nu mai ai ceva pe care sa nu-1 pierdut, Satan nu mai are cu ce sa te ispiteasca si te bucuri de o libertate fara egal in lumea aceasta.

Am nadajduit ca a fost ultima intalnire eu securistii in conditii de libertate, dar cu o saptamana mai tarziu, am fost sunat la birou de ofiterul Serban, care m-a invitat la o intrevedere cu el, in acelasi mod si loc, ca Si cu ultimii doi. E1 este acela care ma introdusese la casa conspirativa de pe Memorandului 10, Aradul Nou. (in 1997, cand am fost in Romania, sosit acolo cu avionul prin Timisoara, ajuns in zona cartierului Aradul Nou, am tinut sa fac o mica deviere de traseu si sa ma abat pe starda Memorandului 10, unde am facut o fotografie cu casa cu pricina. Pentru mine, ea este simbolul impilarii, dar si al invierii, al biruintei. Poate ca in cazul editarii unei carti, m-am gandit atunci, sa-mi fie de folos. Tot cu acea ocazie am fotografiat la Timisoara cladirea Tribunalului Militar, unde a avut loc procesul si condamnarea mea si a fratilor in februarie 1959. Acolo se vede si o parte a inchisorii.)

Acum avea sa fie cea de-a treia intrevedere eu el si ultima. Ca si ceilalti doi, a incercat si el sa ma determine sa revin la “normalitate”, eeea ce eu nu am putut accepta niciodata. Ei imi spusesera in cele trei zile de ancheta despre eventualitatea unor raufacatori, sabotori sau spioni care ar fi putut periclita securitatea si bunastarea populatiei, nicidecum despre vanzarea si tradarea fratilor mei, ca informator, ajungand pana acolo incat sa imi mint pana si sotia. Faptul

 

ca au violat integritatea mea spirituala si fizica, prin mascarada unei

arestari seerete, nu aveam sa le-o iert pentru tot restul vietii mele. Nu eram vinovat cu absolut nimic din punct de vedere politic, social si economic, in munca si ca cetatean. Au vrut sa ma scoata din functie, din circulatie, ca influent crestin, intelectual si cu o activitate spiritual religioasa intensa, asta este tot ce au incercat in tentativa de arestare secreta.

Esuase si securistul Serban sa ma convinga sa revin asupra hotararii mele, dar am insistat si eu sa-i fac marturia crcstina, ca pentru mine “a trai este Hristos Si a muri este un castig” (Filipeni 1:21). Incheie si el cu amenintarea ca voi avea de suferit si eu si, din cauza mea, si familia. Aceste amenintari asupra mea nu mai aveau nici un efeet. Din valtoarea unor astfel de experiente aveau sa se nasca versurile uneia dintre cantarile pe care mi le-a dat Domnul ca un dar:

Cand al ispitei ceas te copleseste si cerul pare ca te-a parasit,

sa nu disperi, ci-asa cum esti, traieste puterea harului ce 1-ai primit.

Caci incercarea tine o clipita in al veciei necuprins hotar.

Urmata fiind de slava mult dorita in care vei intra-n curand prin har.

Cand valuri de necaz te impresoara si in nesiguranta esti adus,

sa nu te temi, eaci Cel ce 1e masoara le-a potrivit sa nu poti fi rapus.

Cand lei ce te-nfioara-ti stau in cale voind sa-ti curme-al tau ceresc avant, sa nu te-opresti, c-a lor puteri din vale pe al credintei drum legate sunt.

Cand indoieli vlaguiesc puterea si orizontul ti s-a-ntunecat,

sa nu cartesti, ca Cel ce da-ncercarea e Domnul, Care te-a rascumparat.

Cand ocarat de gloata te cutremuri si Adevarul pare-a-ti fi dusman,

sa nu cedezi nimic, caci peste vremuri ocara-i slava sus in Canaan.

Caci toate-acestea trebuie sa vie in calea celui ce-i a1 lui lsus,

ca dupa ce-i desavarsit, sa fie

partas la tron cu Domnu-n ceruri sus!

****

Revin asupra episodului cu securistul care mi-a spus: “Daea 1 lristos e Adevarul….” din care am uitat unele amanunte care sunt importante in marturia mea. indata ce am decis cu sotia sa nu duc in scris ce mi-au cerut despre adunare si frati, eu ma gandeam ca am fi putut fi arestati si cu si fr. Vasilica Moisescu, care era considerat dusman al ideologiei ateiste si al filosofiei materialiste, prin cartile publicate de el. Stiind ca fratele Vasilica avea multe luerari scrise la masina de scris, cu mari sacrificii,altele publicate, nu voiam cu nici un chip ca aceste lucrari sa cada in mainile securitatii, cu ocazia vreunei perchezitii inopinate. Fiind convocat la adresa conspirativa pentru o vineri seara, la sfarsitul adunarii de joi seara, 1-am solicitat pe fratele Vasilica sa vina cu mine pe un drum abatut fata de cel pe care mergeam spre casa de obicei, intr-un grup de frati. Pe Calea Victoriei, in drum spre Stadionul U.T.A., mergcam pe mij locul drumului si am cautat sa-1 pun la curent cu toata istoria mea cu securitatea si ca refuzul meu de a colabora cu ei s-ar putca solda eu arestarea noastra de indata.

l-am spus ca ar fi bine ea inca din noaptea aceea, el si cu sotia sa caute in mare taina, fara sa stie nimeni altul, sa-si ascunda, sa puna la adapost tot ce are de valoare in scris si ar vrea sa nu se piarda, in cazul unei arestari. Am insistat mult la tinerea discretiei absolute, cu privire la cele comunicate pentru a salva graul lui Dumnezeu dat lui prin revelatie speciala. Stiam ca nu este un lucru usor pentru fratele Vasilica, sa stic pastra un secret absolut si prin aceasta si eu imi periclitam serios viata, dupa cele intamplate cu prilejul

 

arestarii secrete. Totusi, am facut un act de credinta chiar cu riscurile totale. Aveam in mintea mea imaginea lui Ghedeon, care batea in secret graul in teasc, ca sa-1 ascunda de Madian, dusmanul copiilor lui Israel.

ingerul Domnului i S-a aratat i-a zis: `Domnul este cu tine, viteazule!’ Ghedeon I-a zis: `Rogu-Te, Domnul meu, daca Domnul este cu noi, pentruce ni s-au intamplat toate aceste lucruri? Si unde sunt toate minunile acelea pe cari ni le istorisesc parintii nostri cand spun: ne-a scos oare Domnul din Egipt?’ Acum Domnul ne paraseste Si ne da in mainile lui Madian! Domnul S-a uitat la el si a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai izbaveste pe Israel din mana lui Madian; oare nu te trimet Eu?”

Asa am primit si cu credinta dc a face un pas riscant, dar Domnul ne-a adapostit pe amandoi in acea imprejurare. Marit sa fie Domnul! Trei ani mai tarziu, la sfarsit de noiembrie 1958, parte din scrierile fratelui Vasilica aveau sa fie confiscate, odata cu arestarea fratelui Traian Ban, dc la locuinta sa din comuna Gurahont. Securistii au aflat prin unii dintre informatorii lor secretul, ca acolo fusesera ascunse.

****

In vara anului 1956, fratele Richard a fost eliberat, dupa opt ani din prima detentie, si a venit la Arad. Am primit vestea si in graba am mers la gara cu marc bucurie. Sigur, ca fost detinut politic, era considerat periculos si cei ce aveau sa-1 gazduiasca, Fara indoiala, aveau sa riste, si nu putin. Sotia si cu mine primisem cu mai bine de un an inainte biruinta de a nu mai purta frica de nimeni, si chiar putin dupa arestarea secreta, am avut prilejul sa-l primim si sa-I gazduim pe fratele Richard in casa noastra. Ne-am bucurat mult in acele zile si 1-am insotit in mai multe biserici baptiste, lutherane, reformate din Arad, Pancota si chiar la Sibiu. Dar cum conditiile de gazduire la noi erau inadecvate pentru fratele Richard, i s-a gasit o alta familie, cu excelente de gazduire, asa ca nu a fost o problema. Doar o noapte a fost gazduit la noi. Marit sa fie Domnul!

Niste surori din Arad au facut ulterior o colecta speciala de bani si imbracaminte buna de iarna si m-au incredintat pe mine sa leduc surorii Bintia si fratelui Richard la Bucuresti. Miscarile fratesti

 

au fost foarte vii si binecuvantate in acele zile si marturia Evangheliei Domnului lsus Hristos a fost pusa in cinste.

Dar, ca in toate perioadele istoriei, s-a manifestat si o lucrare de amagire, de imitatie, cum a fost si aceea a vrajitorilor din Egipt, care au imitat anumite semne, dar au fost dati pe fata. Prin lucrari demonice intotdeauna s-a cautat sa se contracareze singura lucrare veritabila, aceea pe care Dumnezeu o face prin Duhul Sau Cel Sfant. In toate veacurile s-au ridicat proroci falsi, mincinosi, asa cum ii descrie si apostolul Pavel:

“in norod s-au ridicat si proroci mincinosi, cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, cari vor strecura pe firis erezii nimicitoare, se vor lepada de Stapanul, care i-a rascumparat, vor face sa cada asupra lor o pierzare napraznica. Muhi ii vor urma in destrabalarile lor. Si, din pricina lor, calea Adevarului va fi vorbita de rau. in lacomia lor vor cauta ca, prin cuvantari inselatoare, sa aiba un castig de la voi. Dar osanda ii paste de multa vreme, Si pierzarea lor nu dormiteaza”

(2 Petru 2:1-3).Ne-a fost dat sa cunoastem asemenea cazuri, sa ne fie descoperite prin Duhul lui Dumnezeu, cu darul specific de “deosebire a duhurilor”. Pe parcursul acestei marturii pe care o fac spre lauda Domnului si instruirea poporului lui Dumnezeu, voi da asemenea cazuri practice si ca avertisment pentru aceia pe care apostolul Pavel ii numeste “lesne crezatori”, care devin inselati si tind sa-i insele si pe altii (Romani 16:18). Toate lucrarile de amagire, inselatoare, sunt promovate prin duhurile inselatoare, care raspandesc invataturile dracilor, “abatuti

 

de fatarnicia unor oameni care vorbesc minciuni, insemnati cu fierul rosu in cugetul lor”

traducere lui Darby: “Cauterizati– cu cauterul – in insasi constiinta lor, 1 ‘Timotei 4:1-2). Iata un exemplu trait si vazut de noi, in care am fost chemati sa slujim spre salvare, dar prea tarziu…

in jurul anului 1955, s-a consumat la Arad o drama, care a afectat si zguduit orasul. intr-o duminica seara, la iesirea de la Adunarea Baptista “Speranta”, unde fusesem ocazional, doua perechi de varsta mea, cu care eram si prieteni inca din copilarie, mi-au facut invitatia sa vin si eu cu ei in seara aceea sa petrecem impreuna.

Sotia era acasa, cu copiii mici. Mi-au spus ca ei se ocupa cu chemarea spiritelor unor morti, printr-un medium, si ca au experiente foarte interesante laolalta. Cand am auzit despre ce este vorba, indata am respins eategoric chemarea lor pe baza invataturii clare a Cuvantului lui Dumnezeu. Cele doua perechi au fost: G.S. cu sotia lui C. si a doua familie era aceea a lui T.l., cu sotia lui, G. Ce s-a intamplat???

Dupa ce au practicat catva timp spiritismul cu chemarea mortilor, prin medium-ul care era Gina, lucrurile au ajuns la un impas cu deznodaminte fatale. Intr-o dupa-masa, soneria, actionata de la strada, ne anunta un musafir. Am coborat sa descui usa cine credeti ca era? Cornelia S. Era zdrobita de durere, abatuta, parca pierduta. Am invitat-o in casa si impreuna cu sotia i-am oferit posibilitatea sa-si descarce inima. Plangea… si eerea ajutor.

Practicand acest cult demonic, la inceput au avut unele satisfactii, fiind sedusi de anumite spirite diavolesti si cutotul abatuti de la Adevarul Cuvantului lui Dumnezeu. Cate un spirit le spunea, la cererile lor, ce numere sa puna la Loto, ca sa castige.

 

Si dupa multe luni de inselare, nu si-au dat seama ca sunt mintiti, ca sa se trezeasca, ca le-a prezis ca vor emigra in America si multe alte gogomanii de felul acesta.Lovitura fatala a venit cand “Gina”, medium-ul grupului s-a indragostit de G.S., iar acesta, la randul lui, de Gina. Biata Cornelia, disperata ca isi pierde barbatul, a venit sa ne roage sa intervenim, sa facem tot posibilul sa isi salveze familia. La randul lui, T., zdrobit ca isi pierde sotia, nu mai putea sa isi gaseasca linistea.

Am solicitat ajutorul unui frate, ca impreuna sa mergem la familia S. acasa, sa mijlocim pentru a evita naufragiul celor doua familii. Totul a fost insa prea tarziu pentru vreun remediu. Seductia exercitata de Gina asupra lui G.S. prin spiritul care ii stapanea, a fost totala. Inca in seara aceea, infuriat ca a fost dat in vileag, parasi definitiv familia, divortul ramanand singura solutie. Fiecare familie avea cate un copil.

Deznodamantul a fost ca T.l., care era inspector la banca din Arad, s-a sinucis, iar copilul lui a fost luat spre ingrij ire de parintii lui. Cornelia nu s-a mai casatorit si a ramas sa-si creasca singura copilul. Ceilalti doi s-au casatorit si au avut un copil impreuna, iardupa mai multi ani, Gina, sub teroarea constiintei pe care nu a mai putut-o suporta, a disparut de acasa si s-a sinucis prin inec in Mures. Cadavrul ei a fost recuperat numai dupa trei luni.

La 1 Cronici 10:13-14, Cuvantul lui Dumnezeu ne spune despre moartea imparatului Saul asa: “Saul

a murit pentru ca s-a facut vinovat de faradelege fata de Domnul, al carui cuvant nu l-a pazit, si pentru ca a intrebat Si a cerut sfatul celor ce cheama mortii. N-a intrebat pe Donmul: de aceea Donmul l-a omorat,

 

 

 

imparatia a dat-o lui David, fiul lui Isai.”

 

Multumesc lui Dumnezeu, Tatal Domnului nostru lsus Hristos, care de-alungul vietii ne-a ocrotit, si pe mine si pe sotia mea, de a cadea prada duhurilor de amagire, prin cunoasterea si impartirea dreapta a Cuvantului lui Dumnezeu, primit prin fratii binecuvantati pe care Dumnezeu i-a randuit pentru noi, din frageda varsta a copilariei spirituale. Marit sa

lie Domnul!Lucrari de amagire, pe baza de duhuri viclene, mi-a fost dat sa cunosc si in asa-numitul curent harismatic, prin unii care se dadeau ca si avand duhul prorociei; in realitate, ei erau impostori in lucrarea I ui Dumnezeu. Asa de exemplu a fost unul numit C., penticostal de la Arad. Era muncitor la o sectie de masini de baza de tricotat, “Rachel”. Avea vreo zece copii si am fost fericit sa mijlocesc un ajutor pentru el de la Casa de Ajutor reciproc, o suma nerambursabila.

Acesta ii spusese unei credincioase baptiste ca ea nu este
easatorita dupa planul si voia lui Dumnezeu cu barbatul ei, ci
adevaratul ei partener este un tanar care locuia in gazda la parintii
ei. Amagirea a fost atat de usor primita de ambii, incat sora M., fara
sa-si paraseasca sotul, a inceput sa traiasca in preacurvie cu acest
tanar. Acesta a fost pur si simplu sedus de poftele carnii, capul
sarpelui fiind insa in inima femeii, ca la prima pereche de oameni.
Desi ea era mai in varsta, amandoi au cazut in plasa Diavolului prin
prorocul aeesta fals, care a mai facut si alte nelegiuiri de felul acesta.
Sora M. a venit cu sotul ei la adunarea din Str. Oituz 27, unde
Cuvantul viu al lui Dumnezeu vestit cu putere o trezi la realitatea
cruda a inselarii in care a cazut si care 1-a atras si pe acest tanar
neexperimentat duhovniceste. Descoperita in constiinta ei ca vino-

vata, ea marturiseste totul in adunare si sotului ei, care o iarta, datorita pocaintei ei radicale. Tanarul a fost sfatuit sa-si caute o alta adunare. Asa a ajuns la o adunare penticostala. S-a casatorit si a avut mai multi copii, dar fericire in caminul lor nu a fost nicidecum. El nu a putut fi adus la o reala schimbare a vietii lui si s-a despartit de sotie, marturia vietii lui personale fiind total ruinata, dupa care a ajuns sa moara inainte de vreme… Pacatul lasa urme adanci, daca nu e luat serios in seama.

Cand atmosfera duhovniceasca este curata adunare, cei ce traiesc in pacat nu pot sa se ascunda: sunt descoperiti de Duhul lui Dumnezeu si sunt dati pe fata, asa cum scrie in Psalmul 1:5. “De

aceea, cei rai nu pot tine capul sus in ziva judecatii, nici pacatosii in adunarea celor neprihaniti.”

In adunarea din Oituz 27, au fost date pe fata mai multe cazuri de pacate grele si unele suflete au fost schimbate din temelie. Atunci cand o adunare are unitate de gandire in Hristos, in Adevar, se roaga si posteste, gandurile inimilor sunt date pe fata.

Imi aduc aminte cum in data de 5 martie 1953, fara sa fi fost programat ceva anume, au venit la noi acasa patru frati; cu mine eram cinci. Cu totul deosebit de alte randuri, a venit peste noi un duh de rugaciune, cum eu numai cunoscusem inainte ceva asemanator. Eram intors de sapte ani la Dumnezeu, dar de data aceasta cu infocare si cu staruinta ne-am rugat pentru ca Domnul sa faca o lucrare de trezire ui vietile noastre, in adunare si pe frontul politic al lumii. De mai multe ori, fiecare a revenit la rugaciune, care s-a tinut lant in tot timpul acelei seri de partasie. Duhul lui Dumnezeu plana asupra noastra, simtit de fiecare dintre noi in parte.

Primul rezultat a fost ca atunci, unul dintre cei cinci care ne rugam, anume Ginga loan, in varsta de vreo 35 de ani, fost ofiter de aviatie cu grad de maior, s-a predat lui Dumnezeu. El facuse deja doi ani de inchisoare sub comunisti. In timpul celui de al Il-lea razboi mondial, avionul lui a fost doborat in partea de Rasarit a tarii si el a suferit grave arsuri pe anumite portiuni ale corpului sau. Avea cetatenia americana, fiind nascut in Statele Unite ale Americii, pe la sfarsitul primului razboi mondial.

Ginga a devenit un minunat copil al lui Dumnezeu, un om al

rugaciunii prin excelenta, pentru tot restul vietii lui. Era daruit si in vorbire, stiind sa spuna in putine cuvinte MULT. Odata, dupa ce vorbise la Ora Biblica circa cinci minute in duminica aceea, cineva I-a intrebat: “Frate Ginga, m-a impresionat mult Cuvantul carel-ati avut la Scoala Cum de ati reusit in asa scurt timp sa spuneti atat de mult, prin comparatie cu altii”? Fratele a raspuns: “Dragul meu, in dosul celor cinci minute de vorbire au stat mai multe ceasuri de rugaciune inaintea lui Dumnezeu!” in anul 1969, a primit dreptul sa se repatrieze in S.U.A., impreuna cu sotia lui si fiul ei. Ultima oara ne-am intalnit in Texas, zona Houston, unde isi avea locuinta, cat si cu fratii de acolo, in primavara anului 1985. A plecat la Domnul la varsta celor tari, cum spune Sfanta Scriptura, in deceniul al zecelea al secolului al XX-lea, fcricit in Hristos, lasand in urma un mare gol, fii familie si printre cei ce 1-au cunoseut… Voi mai aminti unele experiente binecuvantate impreuna cu el, cand voi aborda perioada anilor de inchisoare, cand si el a fost condamnat in lotul nostru la 18

ani de munca pentru credinta lui vie in Isus Hristos “Cel Rastignit”! Cu putin timp inainte de a pleca la Domnul, ne-a sunat la telefon din Texas si impreuna cu sotia am avut o minunata convorbire de parasie duhovniceasca cu e1. Simtea sfarsitul lui aproape. Ne-a vorbit cu multa afectiune.

**

*

*

Al doilea eveniment major care a avut loc in urma acelei seri de 5 martie 1953, de rugaciune intensa, 1-am aflat abia ziva urmatoare, 6 martie, si a fost o mare satisfactie pentru noi. Acest eveniment avea sa afecteze insasi istoria lumii. Chiar in timpul in care noi eram mobilizati de Duhul lui Dumnezeu la rugaciune, E1 a gasit eu cale sa taie firul prin hemoragie eerebrala, unuia dintre cele mai hidoase figuri politice ale lumii, care si-a patat mainile si sufletul cu sangele a milioane de oameni din imperiul bolsevic, si anume: Iosif Visarionovici Stalin! Moartea lui a insemnat inceputul destramarii treptate a imperiului comunist. Slavit sa fie Domnul! Noi nu am stiut ce se intampla, dar cred ca Domnul a avut nevoie si de rugaciunile grupului nostru de exceptie, ca si de altele poate, de care noi nu stim… Pe

drept, laeov, fratele Domnului Isus, scrie in epistola sa: “Mareputere

 

are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit.”In urma mortii acestei mari capetenii a raului in lume, a venit o perioada de relaxare, de destindere si in tara noastra. Moartea lui Stalin a determinat si o serie de evenimente care s-au succedat in Uniunea Sovietica in perioada imediat urmatoare. Astfel, Ministrul Securitatii, care era mana dreapta a lui Stalin in crimele savarsite, anume Beeria, a fost demascat, judecat si condamnat la moarte. Cel ce a dus la indeplinire aceasta hotarare dumnezeiasca cu privire la Beeria a fost urmatorul presedinte al U.R.S.S., Nikita Hrusciov, care a domnit la Kremlin din 1953 pana in 1964. Acum 15 ani, cand am vizitat marea cladire care gazduieste O.N.U., din New-York, ghidul care ne insotea ne-a spus ca vom vedea sala de sedinte, precum si faimoasa masa la care presedintele Hrusciov, nervos, si-a scos pantoful din picior si a lovit furios cu tocul in masa, ca sa atraga atentia asistentei de delegati la ceea ce voia sa spuna. A ramas celebru in istorie acest lucru cu totul neobisnuit. Dar un lucru mult mai vrednic de remarcat este ca fostul presedinte Hrusciov s-a pocait sincer, s-a intors la Dumnezeu si facea vizite la bolnavi credinciosi prin spitale. In emisiunile posturilor de radio din Apus s-a vorbit mult despre acest lucru, auzit si de noi in Romania. lstoria lumii nu este la voia intamplarii, ci este in mana Atotputernicului Dumnezeu, slavit sa fie Numele Lui!

Un alt amanunt pe care as vrea sa-1 amintesc in legatura cu adunarea din Oituz 27 este acela, ca vara, fratii si surorile au hotarat sa avem strangerea laolalta incepand cu ora 7 dimineata, in fiecare duminica, pana seara, cand se sfarsea totul cu o masa de seara, si se lua Cina Domnului. in vreo doua eazuri, am ramas si toata noaptea de duminica spre luni, pana dimineata, cand mergeam direct la serviciile noastre. Bucuria partasiei laolalta era rupta din cer si nu ne venea sa ne mai despartim. Sigur ca Satan si slugile lui nu vedeau cu ochi buni aceasta legatura vie, si nici marturia in fata lumii. Inceputul anului 1956 parea sa fie linistit in aparenta, dar revolutia politica a partidului comunist trebuia instaurata conform planului stabilit, in toate domeniile de activitate: social, economic si cultural. Organele securitatii pregateau cu migala acte de incriminare

 

 

 

 

1

elementelor care erau considerate potrivnice Au fost scoase unele decrete noi, menitc sa usureze munca de eliminare si I ichidare a celor considerati “contrarevolutionari!.’, avand o alta conceptie despre lume si viata decat cea promovata de partidul comunist.

Aceasta perioada de acalmie, de tranChilitate de la inceputul

a fost brusc intrerupta de evenimentele “contrarevolutiei” d in Ungaria, din toamna anului 1956, luna octombrie. Poporul maghiar, dornic de libertate, s-a ridicat la lupta irnpotriva fortelor armate sovietice, care ocupau Ungaria incepand cu sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial, adica din 1945. Un vant de libertate prematur a inceput sa strabata toata Europa. Moscova a ordonat rupelor sovietice si celor din tarile pactului de la Varsovia sa interv ina si sa restabileasca ordinea in Ungaria. Trupele romane nu au participat la aceasta interventie care a fost un act de precautie inteligenta din partea conducerii Romaniei de atunci.

Fara indoiala ca acest evenirnent a avut ca urmare o exacerbare a necesitat;i de vigilenta politica in toate tarile comuniste. Securitatea, politia, activistii de partid cu intreaga armata de informatori nebaluiau peste tot. Ca unul care am refuzat orice tangenta cu organele Securitatii, in urma arestarii mele secrete din 21 septembrie I 954, eram tinta lor speciala pentru a fi gasit si calificat ca “element contrarcvolutionar”, impotriva caruia trebuiau “fabricate” dovezi de incriminare, pentru momentul oportun. Astfel, eram urmarit deseori pas cu pas, de diferiti agenti ai Securitatii, eare de la o zi la alta, in costume si tinute diferite deghizati, ma asteptau postati in diferite loeuri, in apropierea casei in care locuiam, sa vada cu cine sunt, de unde vin, ca sa dea rapoarte. Alteori trimiteau la mine acasa sub forma de prietenie, ingineri cu diferite posturi si functii in fabrica “Tricoul Rosu”. Odata s-a invitat la mine acasa un inginer evreu, Mandel Oscar, seful seetiei de Control Calitate pe fabrica. Se arata interesat in probleme spirituale si mi-a cerut niste carti de citit, cu continut religios crestin. In realitate pe el nu il interesau, dar le-a predat securitatii, ca sa caute in ele capete de acuzare. Peste douaI rei saptamani mi le-a restituit asa cum i le-am dat si din discutiile avute cu el mi-am dat seama ca

 

nu citise nimic.Intr-o noapte de iama grea, cu zapada multa si un ger cumplit

 

 

de crapau pietrele, maintorceam dupa miezul noptii, de la o strangere fratcasca la partasie, tinuta in casa unui frate, in cartierul Parneava, aproape dc Mures. Drum lung, de aproape 3 km. Pe strada nu am intalnit nici tipenie de om. Ajuns la strada care cotea spre locuinta mea, de la o distanta de vreo suta de metri, zaresc o mogaldeata de om, stand sub bccul elcctric, batand pasul pc loc, ca sa se incalzeasca.

In sinea mea mi-am zis: “Asta-i agent al securitatii”, are misiunea sa raporteze la ce ora m-am intors, precum si ca mijloc de intimidare si

infricare a mea. Era absurd ca cineva, dupa miezul noptii, pe o strada necirculata la asa ora, pe un ger cumplit, sa bata pasul pe loc… Cand am ajuns in dreptul lui, isi scoase capul din paltonul lui cu gulerul ridicat sus si se uita la mine cu mare interes, cu ochii deschisi larg, sigur, ca sa ma identifice.Mi-am zis: “Stai, ca te verific si eu!” In loc s-o iau la stanga, sa intru in curte, m-am facut ca imi continui drumul drept pe strada Artilerici. Dupa vrco 25 de metri, m-am oprit cxact la coltul fabricii “Strungul” din imediata apropiere si m-am intors sa vad ce face “amicul meu nocturn”. Statea si se uita spre mine, statcam si eu si

 

ma uitam spre el. Dupa vreo doua minute, tai in diagonala drumul ca sa ajung la casa unde locuiam si am intrat in curte. Nedumerirea lui, ca `oi fi fost eu sau nu s-a elucidat, indoiala lui a disparut. Putea sa raporteze misiunea indcplinita si a plecat glont spre casa lui. Maine putea raporta in scris: “lovin a sosit acasa dupa miczul noptii, ora 0:30.”

****

in dimineata izbucnirii luptelor din Ungaria, am sosit la fabrica

 

in timp util. La poarta era mare agitatie. Sccretarul de partid pe fabrica, Szabo Janos, si seful Biroului Dosare Secrete, Mandics Jozsef, care impreuna cu cadristul Musca loan erau oamcnii de incredere ai securitatii iii intreprindere, crcau o atmosfera de tensiune, cu strigate, apostrofari, provocari, sa vada care dintre salariati se dovedestc a fi recalcitrant la provocarilc lor, ca sa fie incondeiat si raportat ca atare. In imbulzeala de la poarta, odata cu mine a sosit si un alt fost coleg de liceu si acum de birou, Macinic Romulus. Era

un barbat curajos, fost ofiter de rezerva in Armata. El a protestat si a intrebat ce inseamna aceasta starc de tensiune psihotica cum nu mai fusese niciodata? Fiindca sosisem si eu in acelasi timp, sigur aveam sa fiu si eu tinta de raportat impreuna cu Macinic Romulus. Avea sa sc dovedcasca in curand, caci amandoi am fost retrogradati din posturile noastre si mutati pe alte pozitii, unde ni sau scazut simtitor salariile. Eu am fost mutat la Serviciul Mecanicului Sef, unul dintre cci mai dificili oameni pe care i-am intalnit in viata. Frica nu era cazul sa ai de mcmbrii dc partid, ci de cei carc nu erau, in schimb, in secret, si-au voluntariat ei serviciile partidului comunist si securitatii. Astfel, mi se prcgateau noi piese acuzatoare la dosar pentru vremea cand aveam sa fim judecati, in cadrul unui proces ce cra prcgatit cu multa grija. in cazul acesta, acuza care avea sa ma apese in proccs, doi ani mai tarziu, a fost aceasta: “Inculpatul Iovin Mihail a simpatizat cu clemente “contrarevolutionare” din Ungaria,

in

toamna anului 1956.” Era cel de-al patrulea cap de acuzare dintre cele cinci. Marit sa fie Domnul!Dar nu a fost numai atat. In vara anului 1958, luna august, era termenul limita fixat la terminarea razboiului, in baza tratatului de pace stabilit de marile puteri, ca trupele sovietice sa paraseasca in intregime teritoriul Tarii Romanesti. Zile la rand, in jurul amiezii, trenuri incarcatc cu trupe sovietice erau trase in fata peronului garii C.F.R., unde se facea o anumita festivitate din partea autoritatilor politice si administrative ale orasului, care intotdeauna se sfarsea cu binecunoscutul dans popular numit “perinita”. Din intreprinderile mari din Arad, in accle zile, erau formate detasamcnte de salariati din personalul technico-administrativ, care erau duse la gara CF.R., ca sa ia parte la ceremonia plecarii trupelor sovietice.

zi anume, eram foarte bolnav, cu deranjamente ale aparatului digestiv, care au durat mai multe zile la rand. Am postit

in acele

zile pentru a-mi reveni la normal. Abia stateam pe picioare, dar nu am cautat sa ma eschivez si m-am dus si eu… Nu stiam ce are sa mi sc intample si chiar daca as fi stiut, tot m-as fi dus. Festivitatea incepuse, iar tovarasele fcmei din fabrici se intreceau unele pc altele in a dansa “perinita” cu soldatii sovietici. Eu stateam pe peron in cadrul detasamentului fabricii “Tricoul Rosu”, condus de

 

 

 

 

directorul adjunct, inginerul Traian Pelau. in dreapta mea se asezase un salariat ceferist in uniforma si totul parea normal pentru mine ca

si

in zilelc precedente. Spre surprinderea mea, nu se strigau atat de mult cunoscutele lozinci dc vesnica prietenie etc… Deodata insa in spatelc meu, intre mine si ceferist, apare o namila de om greu, de vrco 120 kg, ne ia pe dupa cap cu cate o mana pe fiecare si rasufla din greu, sprijinindu-se pe noi. Am crezut ca i-o fi venit rau si sc sprijina pe noi ca sa nu cada jos… in realitate, a tras aer din plin in piept si cu o voce de tunet a strigat o lozinca ca aceasta: “Traiasca armata sovietica, elibcratoarea tarii noastre de sub jugul fascist”! A fost singura lozinca cc s-a auzit in ziva aceea de august ’58 pe peronul garii din Arad. Lozinca a ramas spanzurata undeva in vazduh, pentru ca nimeni nu a sustinut-o si nici nu a aplaudat. in clipa aceea, cu o forta brutala, acest individ (probabil agitator politic), ma apuca de umar, ma suceste spre el si cu un ton ultra in decibeli a zbierat la minc:

De ce nu strigi, de ce nu bati din palme? Imediat sa parasesti peronul! Ai inteles? Interesant ca nu avea nimic cu ceferistul, care nici el nu a sustinut lozinca, si nimeni altcineva.

Eu nu parasesc peronul, deoarece nu am venit aici de capul meu si nici nu voi parasi peronul fara detasamentul cu care am venit!

Care ti-e detasamentul, din ce unitate faci parte? Toata lumea se uita spre mine, in timp ce tovarasele femei de partid jucau “perinita” si se intrcceau in a se imbratisa si saruta cu ofiterii si soldatii sovietici… I-am raspuns ca eu am venit cu detasamentul intreprinderii “Tricoul Rosu”. A fost o panorama neasteptata pentru mine, cand abia ma tineam pe picioarc.

Mandics, Mandics! Unde esti? la uite la asta, inseamna-ti-1! Noteazati-I ! Tine mintc! E dusman al armatci sovictice. Se bucura ca trupele sovietice trebuie sa parascasca tara!

Inginerul Traian Pelau, directorul adjunct al intreprinderii, imi face un semn discret si imi sopteste: “Nu pleci nicaieri fara noi!” Asa am si facut. Unii dintre cei ce erau acolo 1-au recunoscut pe acest individ, carc era un tigan, dar avea functia de sccretar de partid al organizatiei de baza din “Uzinele de Vagoane” Arad.

Aceasta era o inscenare anume, in vederea procesului ce mi se pregatca cu tot felul de dovezi “fabricate”, atat de bine stiute in societatea comunista. Minciuna si crima erau fundamentul pe care s-a construit imperiul comunist. Cine era seful suprem al sistemului lumii acesteia? Ne-o spune chiar Domnul Isus: “Pentru

ce nu intelegeti vorbirea Mea? Pentru ca nu puteti asculta Cuvantul Meu. Voi aveti de tata pe Diavolul; Si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cateori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos tatal minciunii”

(loan 8:43-44).

Nu a fost de mirare pentru mine cand al cincilea cap de acuzare a fost acesta: “Inculpatul… a manifestat sentimente de bucurie si satisfactie, cand trupele sovietice au trebuit sa paraseasca Romania in august 1958.” La baza persecutiilor si suferintelor prin care aveam sa trec, era hotararea mea nestramutata de a nu acccpta nici o legatura cu acest sistem satanic, care a facut sa piara zeci de milioane de oameni in secolul al XX-lea, printre care si atatia crestini, adevarati martori ai lui Isus Hristos si in ccle din urma si MARTlRl. Marit in veci sa fie Domnul!

Durerea mea a fost ca, din pricina mea, sora mea Felicia a suferit din nou scoaterea ei din postul de sefa de sector Croi-Confcctii si pusa intr-un post modest, la sectia de Repasat stofe, cu salariul injumatatit. Ea era, de fapt, stalpul sustinerii familiei mele parintesti

si

nu s-a casatorit, ci a fost aceea care a dus tot greul, de pe vremea cand eu eram inca pe bancilc scolii. Dommil a binecuvantat-o cu o buna marturie in fata intregului colectiv de munca, cat si a superiorilor ei. A avut Dumnezeu in planul Lui grija sa o rasplateasca din belsug, prin acela pentru care ea s-a sacrificat, ca si pentru familia lui. Ajungand in America din 1980, am avut de grija ca batranetile ei sa fie la adapost de orice ingrijorare materiala, pana in anul 1993, cand a dorit mult sa ma mai vada o data venit in tara, dorinta implinita in august-septembrie a acelui an, iar dupa doua luni, mangaiata, a inchis ochii, pentru a ajunge in casa ei de veci. Fie Numele Domnului Isus Hristos binecuvantat, pcntru tot ce a lucrat in vietile noastre! Amin!

 

Evenimentele sangeroase din Octombrie 1956 si profilarca la orizont a plecarii trupelor sovietice din Romania, care aveau sa lase in urma lor un gol, un vid al puterii, a determinat actiuni din partea regimului, care avcau sa previna in Romania ceva asemanator ca si in Ungaria. Pe de alta parte, era preconizata si socializarea agriculturii, care sa asigure trecerea de la stadiul de Republica Populara la o forma superioara, in perspectiva dczvoltarii societati i spre comunism, si anume crearea statului socialist. Socializarea agriculturii era un pas important in realizarea statului socialist. Sigur, clasa care avea sa fie crunt lovita prin aceasta socializare era aceea a taranilor, care erau legati de glie.

in scopul prevcnirii unor tulburari mari in Romania, s-a recurs din partea regimului comunist la o campanie de teroare, de infricare a maselor de tarani si alte paturi ale societatii, prin arcstari masivc din toate partile tarii si din toate compartimentele sociale si de activitate economica. Pentru reusita acestei campanii de intimidare a maselor, au scos in mare graba decrete speciale draconice, in baza carora oricine putea foarte usor sa fie arestat si condamnat. in aceasta opera, un aport insemnat aveau sa-1 aduca informatorii recrutati de sccuritatea romana in toate domeniile de activitate, inclusiv acea religioasa. Ca sa poti fi arestat si condamnat in baza decretului 318, la o pedeapsa corectionala de la trei pana la sapte sau chiar zece ani, era suficient ca cineva sa te parasca ca ai afirmat intr-o anumita imprejurare ca “ceasurile elvetiene sunt bune”. Formularea acuzei si culpa era: “Preamarirea tehnicii apusene!”

in domeniul religios, primul val de arestari masive a fost din randurile preotilor catolici, inceputa in vara anului 1957. Dintre acestia au fost selectionati cei mai proeminenti prelati, capetenii spirituale, si chiar si dintre enoriasii influenti in ale credintei crestine. Acesta a fost debutul, dar aveau sa vina la rand valuri de arestari din alte grupari religioase. Scopul era intimideze pe cei religiosi si, la adapostul fricii, sa poata introduce o serie de masuri care sa limiteze si sa contracareze activitatea religioasa, prin masuri complexe insusite din experienta vasta a comunistilor sovietici.

Urmatorul val de arcstari a fost din randul Bisericii Reformate-Calviniste, o seric de preoti din Ardeal, de o valoare certa in ale credintei crestine. Pe unii dintre ei i-am cunoscut inainte de arestare, si am avut cu ei partasii binecuvantate, cum au fost: fratii Szilagyi si Karczagy, cat si alti credinciosi ca Balog Bela. Ei au fost etichetati ca o miscare de “trezire spirituala de tip betanist”. La inchisoare aveam sa-i cunosc si pe altii, care au excelat in marturia crestina si in aprofundarea Cuvantului lui Dumnezeu. La fel am cunoscut-o pe diaconita Ana, care avea sa fie si ea arestata cu lotul fratilor “betanisti”. Fratii betanisti au fost arestati in luna mai 1958, in total 17 barbati si doua femei. Pe parcursul amintirilor voi mai vorbi despre unii dintre ei, care pentru mine, in partasia cu ei, fiecare a fost o mare binecuvantare de la Domnul. Laudat sa fie Numele I,ui!

Alt val de arestari in anul 1958 a fost acela al unui grup de preoti ai Bisericii Ortodoxe, in luna septembrie, act care avea sa-i socheze pe credicnciosii otodocsi. In cazul orasului Arad, au fost arestati vreo opt preoti, dintre care cea mai proeminenta figura a fost fara indoiala Ilarion V. Felea, un om bine pregatit, si care a scris mai multe carti. Dintre acestea avea sa fie cea mai raspandita carte

 

“Religia Iubirii”. A doua figura de exceptie a fost preotul Tudor Damian. Dintre acestia aveam sa-1 cunosc mai indeaprope pe preotul Bentia, care slujea biserica din cartierul Sega. Ne-am cunoscut in coloniile de munca din Balta Brailei, Delta Dunarii si in linal la Jilava, dc unde aveam sa fim eliberati in aceeasi zi de 30 iulie 1964.In a doua jumatate a lunii septembrie 1958, au fost arestati un grup de credinciosi “nazarineni”, din cartierul Gai-Arad. Ei erau adunati in casa croitorului Covaci Ilie, multi dintre ei vcniti din partile Banatului. Pe Covaci llie aveam sa-1 intalnescc intr-una dintre celulele inchisorii din Gherla. Erau cu totii oameni linistiti, blajini si credinciosiDomnului lor Isus Hristos. Sccuristii si politistii comunisti au descins intr-o duminica la fata locului si i-au arestat pe mai multi dintre ei. Scopul pentru care s-au adunat atunci a fost acela de a le cere autoritatilor recunoasterea de cult legal, cat si autorizatia de functionare. Se parea ca ei au fost tradati de unii informatori varati

 

printre ei. Sotia 1-a vizitat dupa venirea de la inchisoare, cu unul dintre copiii nostri, caruia urma sa ii coase un palton. In final, sotia 1-a intrebat daca poate sa-i spuna cu ce concluzie s-a intors de la inchisoare. Raspunsul a fost simplu si convingator: “Concluzia cu care am venit de la inchisoare este aceea ca credinta mea in Hristos este cea adevarata!” Cand convingerea despre Isus Hristos ca Mantuitor este lucrata in inima prin Duhul Sfant, ea se va dovedi a fi mai tare decat moartea. Apostolul Pavel le-a scris Filipenilor in capitolul 1:21, ce anume inseamna in mod practic credinta lui, cand a zis asa:

“Caci pentru mine a trai este Hristos a muri este un castig.”

Aceasta a fost si crcdinta tuturor martirilor de-a lungul istoriei. Marit sa fie Domnul!

Noi arestari au urmat la inceputul lunii noiembrie a aceluiasi an. De data aceasta au fost arestati cei care s-au numit “martorii lui Iehova”, care 1-au avut capetenie pe unul numit Goronovici; acesta mai fusese arestat anterior. In acelasi an 1958, in luna octombrie, incepusera cursurile la universitatile si facultatile din toata tara. Cu aceasta ocazie, a inceput si o ofensiva cultural-filosofica in randul studentilor, prin propagarea cu insistenta a filosofiei ateiste, indreptata impotriva studentilor credinciosi din randul crestinilor, cunoscuti sub numele de neo-protestanti.

Fratele Aron Mladin ne-a adus vestea la adunare de la sora lui Florica, sau Ica, cum ii spuneau cei apropiati din familie, care era studenta la Facultatea de Medicina din Timisoara, anul V. Dupa deschiderea noului an de studii, studentii au fost adunati in plen

in

aula Universitatii, in numar de aproximativ 5.000 dc studenti cu profesorii lor. Cu aceasta ocazie s-a facut o lista cu 50 de nume de studenti si studente, care trebuiau sa vina in fata pe scena. Apoi, dupa un “logos” introductiv si ofensiv la adresa credintei crestine, fiecare in parte a fost chestionat si trebuia sa raspunda la diferite intrebari provocatoare cu privire la credinta si solicitati sa-si stabileasca bine pozitia in aceasta. privinta. Cei chemati erau considerati toti credinciosi, proveniti din familii neo-protestante, cum ar fi: baptistii, adventistii, penticostalii si creSinii dupa Evanghelie. Din cei 50 de studenti chestionati, doar cinci si-au afirmat cu claritate, fara nici o ezitare, credinta vie in Dumnezeu si in Isus Hristos Mantuitorul

lor personal. Acestia au fost pusi sa stea la o parte pe scena. Sigur, ei toti si-au pus problema, daca cei ce afirma credinta deschis ar putea sa piarda posibilitatea sa-si continue studiile, atunci ce vor face? Pe cei mai multi i-a apucat frica si au dat raspunsuri evazive, cum ca ei nu sunt chiar credinciosi, ci doar proveniti din familii de credinciosi, au frecventat biserica din cand in cand cu totul ocazional, dar nu au afirmat deschis convertirea lor si credinta in Isus Hristos.

Rezultatul final a fost ca cei cinci, printre care si lca Mladin, care a afirmat credinta vie in Hristos, au fost lasati liberi, iar restul au fost inrolati intr-o grupa spcciala, supusi zilnic la o campanie intensa de ateizare si la insusirea filosofiei comuniste, spre marea lor deceptie. Cei cinci credinciosi au terminat cu bine Medicina si au ajuns medici. Marit sa fie Domnul nostru lsus Hristos!

****

La adunarea din Oituz 27, Cuvantul era viu propovaduit, prin puterea Duhului Sfant, care ne indemna sa fim pregatiti pentru suferinta, si asta duminica de duminica. Cuvinte ca si acelea scrise de apostolul Petru cu privire la Domnul Isus ne-au fost tare scumpe in acele zile, cum El a fost inarmat cu gandul suferintei.

“Astfel dar, fiindca Hristos a patimit in trup, inarmati-va si voi cu acelasi fel de gandire. Caci Cel ce a patimit in trup a sfarsit-o cu pacatul; pentru ca, in vremea care-i mai ramane de trait in trup, sa nu mai traiasca dupa poftele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu”

(1 Petru 4:1-2). Duhul lui Dumnezeu ne pregatea pentru suferinta,

,

asa cum a trebuit sa dam raspuns personal cu cinci ani in urma, ca suntem gata.sa mergem inainte si sa ne adunam in Domnul, chiar cu pretul sacrificiului de sine total !

Pilda fratilor “betanisti”, care erau deja de jumatate de an la inchisoare, pe mine a avut darul sa ma faca gelos. intr-o zi, venit de la serviciu cu aceste ganduri, i-am spus sotiei melc urmatoarele cuvinte: “Draga Domnita, acum, cand fratii nostri sunt la inchisoare pentru credinta lor in Domnul Isus Hristos si noua nu ne face Domnul parte de acelasi har, inscamna ca Domnul nu poate conta pe marturia noastra si pe credinta noastra in El.” Un astfel de gand ma nelinistea

si

nu puteam sa-1 accept in inima mea. Mai ales ca dupa arestarea secreta din anul 1954, impreuna cu sotia mea ne asteptam zi de zi la o alta arestare, aveam pregatite special si haine calduroase pentru iarna. in fieeare seara ne rugam impreuna ca Domnul sa ne pregateasca pentru o asemenea eventualitate, sa fim gata!La cele spuse de minc, pe atunci sotia mea fiind insarcinata de trei luni, cu avertismentul dat dc medici in prealabil sa nu se mai incumete cu o a patra nastere, ca nu va mai scapa cu viata de pe masa de operatie, ea mi-a raspuns: “Draga, dar tu chiar vrci sa ramana copilasii nostri si fara mama si fara tata?”

Raspunsul meu a fost ca noi trcbuie sa fim gata pentru oricc alternativa, si restul ramane in providenta Tatalui nostru ceresc. Astfel nc-am linistit inimile, ne-am incrcdintat si abandonat cu totul in mana Celui carc are toata puterea sa invieze si mortii! De notat este si faptul ca absolut nimcni dintre rudeniile noastre si nici din familia lui Dumnezeu nu stiau ca sotia estc insarcinata cu al patrulea copil si de pericolul in care se afla acum. Aveau sa afle “taina aceasta” doar cu ocazia arestarii mele, cand sarcina avea deja patru luni. Noi am dorit sa fie evitate orice discutii, care sa strecoare ingrijorari si indoieli, din partea unora care nu impartaseau credinta noastra ferma in Dumnezeu.

Pe la sfarsitul lunii noiembrie, primim stirea ca la Gurahont, jud. Arad, pe valea Crisului Alb, au fost arestati fratii Traian Ban si Dumitru Harap, care erau salariati ai unitatii C.F.R. din localitate. in special fratele Vasilica Moisescu era sesizat de acest fapt, pentru

 

ea acolo, la Gurahont, la fratele Ban, avea depozitate unele carti si scrieri de valoare, care nu ar fi vrut cu nici un chip sa fie pierdute. in adunare la Arad, ne-am rugat cu staruinta pentru ei, ca Domnulaibe in paza Lui. Fratele Traian Ban, cu sora Maria, sotia lui, aveau cinci copilasi. Traian, adeseori venea in delegatie la Arad

 

si petrecea cu noi prin famili i si in adunare.Sigur, arestarea lor ne-a facut sa intelegem ca nici noi, cei de la Arad, nu eram departe de asta. Fiecare era preocupat de acest lucru in felul lui. In ce ma priveste, eu inca nu beneficiasem de conccdiul dc odihna din anul accla si cu nici un chip nu voiam sa-I pierd. Mi-am facut cu sotia toate socotelile si cu buna invoiala, pc

data de 6 decembrie 1958, cand implineam 33 dc ani, am plccat in concediu, cu un singur gand: “Sa-mi mai vad o data fratii scumpi in Hristos, pe care ii aveam la Sibiu, Ploiesti, Bucuresti, Deva si de acolo la munte la Codru.” Fratii imi spuneau sa nu plec acum,

in

asemenea conditii speciale in care ne aflam, ci mai binc sa raman acasa cu familia si fratii in adunare. Eu mi-am zis: “Sa nu las concediul meu comunistilor, ci mai binc sa-1 folosesc spre slava lui Dumnezeu si a imparatiei Lui. Ma vor gasi ei si pe minc sa ma aresteze, daca la ora “H” nu voi fi ajuns inca!”La Ploiesti i-am vizitat pe fratii preaiubiti Panaitcscu, rcsponsabilul pe tara a1 Cultului Crestin dupa Evanghelie, si pc Tonoiu Nicolae. Am petrecut cu ei clipe de neuitat in partasie. Poate voi reaminti acum ca fratele Alecu Panaitescu mi-a impartasit cu accasta ocazie incercarile prin care tocmai trecuse. Era un om integru, hotarat, de mare prestanta duhohniceasca, marit sa fie Domnul! Fratele Tonoiu, de o gingasie, bucurie, si noblete sufleteasca grcu de cgalat, m-a gazduit in noaptea aceea si am impartasit cu el multe lucruri, acum cand persecutiile pentru credinta erau in plina desfasurare. Acest popas la Ploiesti a fost, pentru mine, o mare binecuvantarc, in peajma arestarii mele. M-am simtit intarit, fortificat in duh, pentru I upta cea buna a credintei, cum scrie Pavel: “Lupta-te

 

lupta cea huna a credintei; apuca viata vesnica la care ai fost chemat

 

 

 

pentru care ai facut aceea frumoasa marturisire inaintea multor martori”

 

(1 Timotei 6:12).

La Bucurcsti, popasul meu avea sa fie la fratele Aurel Popcscu si sotia lui, Valerica. Am apreciat la fratele Aurel intotdeauna spiritul I u i viu si jovial, gata intotdcauna sa se avante in lucrarea lui Dumnezeu, nimarturie publica si in vizite familiale cu partasii alese. Ma simteam intotdeauna imbogatit in duh, in urma popasului facut in casa lor,

si ma

intorceam spre casa insufletit de un nou avant.Pentru fratele Aurel primisem un mesaj special de la fratele Vasilica Moisescu la plecare, si anume: “Sa decupeze pagina nr. 92 (1 in cartea scrisa de dumnealui si dactilografiata, “Triumful

 

Cristic”. Pe aceasta pagina erau detaliate actualizari de anumitc nume din Vechiul Testamcnt, cum ar fi de exemplu cel din Psalmul 120:5, unde spune asa: “Vai de mine, ca locuiesc la Mesec, ca locuiesc in

 

corturile Chedarului!” Localitatea Mesec din vechime coincide cu Moscova de astazi. Ori experientele noastre ale cclor ce am trait

in secolul al XX-lea ne confirma ce anume a insemnat Moscova si cc anume rasunet profetic avea acel “vai” rostit de profetul lui Dumnezeu si dc toate generatiile de evrei care cantau psalmii treptelor, urcand la Templul din Ierusalim. Fratele Vasilica notase chiar cu mana lui in carnetul meu de drum acest lucru, care in final avea sa ajunga in mana securistilor la arestarea mea si sa constituie cap de acuzare in procesul ce mi se pregatea, si anume: “Misiunea secreta a inculpatului, cu privire la pagina 92 din cartca “Triumful Cristic”,

scrisa de V.V.M”. De fapt, totul era in zadar, deoarece securitatea deja avea aceasta cartc in mainilc lor, de la perchezitia facuta la Gurahont, la arestarea lui Traian Ban. Pentru mine acest lucru a fost o binecuvantare, deoarecc la proccs mi-a prilcjuit o marturie de mare pret…

La Sibiu am vizitat familia Ghita. Mandras, cu care eram in bunc legaturi spiritualc de partasie frateasca, si adeseori am poposit

in

casa lor de pe strada Lupeni. De aici am plecat pentru o zi in vizita la Cisnadie, la familia Ghita Bocancea, care in vremca aceea avea serviciul acolo. Ziva urmatoare, la inapoiere, fratele Ghita m-a insotit pana la statia de autobuz l.R.T.A. Pe drum spre statie, mi-a cantat o cantare noua pentru mine, dar care avea sa aiba un mesaj profetic, prin incercarile prin care aveam sa trec… In asteptarea autobuzului, mi-am scos in graba o hartie si am scris versurile de Traian Dorz si melodia compusa de fratele Niculita Moldoveanu, pe care o schitasem sumar, cat de cat, ca sa nu o picrd din memorie. lata versurile si pretioasa cantare:N-am sa uit, Isuse Doamne, niciodata, Din ce rau, prin cc minune m-ai scapat; N-am sa uit iubirea Ta ncmasurata,

Dragostca si grija Ta cea minunata,

C-am fost mort si /:dintre morti m-ai inviat:/.

N-am sa uit cum, cand durerea era mare, Si-am strigat sa nu ma lasi ca nu mai pot,

 

N-am sa uit cum mi-ai raspuns cu ce-ndurare, Cum in noaptea cea mai neagra de-ntristare, Mi-ai umplut de /:stralucire cerul tot:/.

Astazi am, Isuse Doamne,-o primavara, Fara nori si fara griji si fara chin;

Si-Ti aduc a multumirii floare rara, Revarsand intreaga inimii comoara, Din potirul /:sfant al rugaciunii plin :/.

Eram nespus de fericit, ca Domnul ma inzestrase cu mesajul ei atat de valoros pentru mine in acele zile, incat o cantam mercu

si

avea sa-mi prinda atat de bine, doar cu doua zile mai tarziu.

O noua oprire am facut la Deva, la familia Marza, unde am impartasit cate ceva si cu ginerele lor Lazar, care era pastorul Adunarii Baptiste din Deva. Am vizitat tanara familie Moisa Sandu, cu sotia Cornelia, cu care am pastrat o buna legatura pana in anii trecuti, cand am putut vizitez dupa zece ani… Intentia mea a fost sa urc pana la Codru, la mama lor, la sora Floare Moisa, gazda mea, pe vremea cand faceam evanghelizari in regiunea aceea

in iarna anului 1947/1948. Eu voiam sa plec dis-de-dimineata, caci trebuia urcat la munte vreo 20 km., pc drum de paduri, urcusuri si

coborasuri prin vai, si voiam sa fiu sigur ca ajung la destinatie inainte de a se innopta. Sandu cu Cornelia au spus sa nu ma grabesc, ca vin si ei cu mine. Am crezut ca sunt in siguranta, daca merg si ei cu mine. M-au tot amanat pana dupa-masa, cand mi-au spus ca nu mai vin, dar ca Sandu ma va duce cu motoreta lor pana unde incep dealurile. Mai ramasesera doua ore pana la innoptare, iar pana sus imi trebuiau cel putin inca doua ore. In plus, a inceput si sa ploua un fel de ploaie marunta, rece si monotona.

De unul singur am ajuns in vale la Varmaga si m-am uitat la ceas. Era ora 4 dupa masa, cand incepuse sa se innopteze, cum se intampla intr-o zi de 17 decembrie. Din Varmaga, mai este un drum de doua ore de urcus pana la Codru, pe poteci, drum de tara care se incruciseaza, prin paduri, prin vai, un urcus permanent. Nu mai facusem acest drum niciodata singur.

 

 

As fi putut sa caut un loc de adapost in sat la Varmaga, pcntru noaptea acca, si sa fi plccat a doua zi dimineata, odata cu lumina unei noi zile, dar mi-am luat inima in dinti si am luat-o la drum in sus. Am trecut pe langa biserica din deal, pe care am lasat-o in dreaptamea, si am zis: “Doamne, ajuta-mi sa-mi ating tinta,” Ploua, iar intunericul s-a facut gros, ca nu mai zarcam aproape nimic de la 4-5 m inainte. Am zorit pasul voiniceste, dar am inceput sa obosesc. Drumul se facuse greu, cu alunecusuri, pe alocurea noroi desfundat pe portiuni de drum de cara. Uneori drumul se bifurca in doua sau chiar trei directii si nu aveam habar care este cel bun. Un singur lucru mi-a ramas in memorie din escapada facuta cu 13 ani in urma, care avea sa-mi fie totusi de marc ajutor. Sa am grija sa tin drumu I care serpuia pe creasta vaii adanci din stanga mea, care desparte catunul Codru de Sacaramb.

Obosit, transpirat, cu haincle ude, in padure necunoscuta, cu un vant care facea urcusul tot mai dificil, aproape orb de intunericul noptii, am ajuns intr-un loc unde incepea un urcus mai abrupt. indoiala a inceput sa puna parca povara cea mai gr, ea de suportat pe inima mea. in acel moment m-am oprit in loc si am inceput sa ma rog, cum de putine ori am facut pana atunci in viata. Oi fi zis atunci asa: “Doamne, Tatal meu din ceruri, Tu care 1-ai condus pe Avraam din cetatea Ur, din Haldeea, spre Canaan, i-ai calauzit pe magii din Rasaritul indcpartat spre Betleem, calauzeste-ma si pe mine sa ajung la tinta dorita, pc acest drum necunoscut in noapte. Nu ma lasa prada intunericului si ploii acesteia. Iti multumesc. Amin!”

Din acel loc am inceput sa urc pe panta cea abrupta si dupa cateva zeci de metri distanta in fata mea, printre copacii mai rariti ai padurii, zaresc o casa cu geamurile luminate. Am strigat: “Aleluia!” Am atins tinta dorita. Slava Tie, Doamne! Era una dintre celc sase case din catunul Codru, aceea a fratelui Sandor.

Cand am ajuns la ei, s-au mirat minune mare, mai ales ca eram singur si pe asa vreme… Dupa ce am pctrecut putin cu ei, am urcat spre casa surorii Floarea, gazda mea buna, de pe vremea cand vesteam Evanghelia lui Dumnezeu prin localitalile din jur, cu vreo zece ani in urma. Am avut un simtamant de mare usurare, eram la adapost, intr-o casuta strajuita de un pisc stancos, numit de localnici Cepturar.

 

 

 

urma ii umpleau casa, trei fete si doi feciori, toti au zburat si s-au casatorit, iar ea a ramas singura, dar cu Domnul in inima… Am povestit peripetiile drumului, pe unde am fost, ne-am rugat impreuna

 

yi I-am multumit Domnului ca a fost asa de bun cu noi ca ne-a mantuit de starea de pacat si ne-a asigurat un loc in Patria Cereasca, in timp cc in graba mi-a scrvit si ceva de mancare. Nu am uitat sa scot carnetelul cu notitele cantarii invatate la plecarea mea din orasul ( isnadie si care erau atat de potrivite si mangaietoare pentru mine acum, dar si pentru ziva de maine, cand, ajuns la Arad, aveam sa

1 iu asteptat si arestat de agentii comunisti.I-am cantat surorii Floarea cantarea: “N-am sa uit, lsuse 1)oamnc, niciodata, din ce rau, prin ce minune m-ai scapat.” Sora Floarea a prins frantura de la urma si ca idee si ca melodie: “dintre morti m-ai inviat”, sc atasa de mine si canta si ea: “dintre morti m-ai inviat”. Oh, ce dulce avea sa fie pentru minc somnul acela dc noaptc, la Codru. A fost un bun excrcitiu pentru credinta, in vederea muntelui de greutati si suferinte, greu de imaginat, care imi statea in fata

 

si care avea sa tina aproape sase ani, ca sa il urc pana la ziva izbavirii.Ziva urmatoare, dimineata, am stat de vorba si cu ceilalti frati batrani din Codru si apoi am luat-o la valc spre Deva, pe alt drum, prin Nojag. Am facut un scurt popas la familia Marza si am plecat la gara, sa prind trenul de seara sprc Arad, la familia mea draga, eare ma astepta cu nerabdare. Sotia era deja de doua zile sub stare dc arest la domiciliu, din seara zilci de 16 decembrie, cand au fost arestati ceilalti frati si eu inca nu stiam nimic. Era strajuita de catc doi securisti care se schimbau tot la opt ore, iar cei ce veneau in inspectie dintre superiorii lor o intrebau mereu:

Dar daca ar sti sotul tau ca noi il asteptam acasa ca sa-1 arestam, ar mai veni acasa, sau s-ar ascunde? Sotia le raspimdea eu marc siguranta si calm:

Daca ar sti asta, mai mult s-ar grabi!

Esti sigura de asta?

Da! Imi cunosc sotul.

Ei, bine, pana la proba contrara te credem.

La gara din Deva, urc in trenul accelerat si, spre surpriza

mea, am locul in compartimentul in care erau trei frati si prieteni din Arad, carc se intorccau cu calabalacurile lor de la Seminarul din Bucuresti, pentru vacanta de Craciun. Acestia erau vl ordinca varstei: Cocian Martian, lnovan Dumitru si lonel Truta. Bucuria a fost mare

si

aveam multe de impartasit laolalta, asa ca drumul de 160 km ni s-a parut foarte scurt si timpul parca a zburat.

La coborarca din tren, Mitrut Inovan a luat-o spre Gradiste, iar pentru ceilalti doi si pentru mine am fost fericit sa iau un taximetru. Mergeam toti cam in aceeasi directie. Dupa ce i-am condus pe ei pana acasa, i-am spus soferului sa intoarca spre casa mea. In drumul spre casa, 1-am intrebat pe sofer daca stie ceva despre doinnul Ginga Ioan, care era dispecer la taximetre. Sofcrul, dupa cateva momente de tacere si ezitarc, cu o voce mai grava imi spune: “Domnule, drept sa-ti spun, despre Ginga loan, de doua zile nu se mai stie nimic…”. indata mi-am dat seama ca fratii mei au fost arestati si ca voi fi luat si eu la sosirea mea acasa. Nu mi-a fost deloc frica si nici emotii speciale nu am avut, eram pregatiti cu sotia pentru o zi ca asta, chiar de mai multi ani. Dc fapt, a fost un privilegiu special sa fii cu fratii arestati spre marturie, inaintarea Evanghcliei si triumful imparatiei lui Dumnezeu si sprc gloria Mantuitorului nostru lsus Hristos.

Ajuns in apropirea casei, indata mi-am dat seama de anumite semnc deoscbite, geamurile dinspre strada erau lumi nate, ca si cele din casa scarilor.

Usa de la strada era descuiata si la fel cea de la antreu, semn clar ca eram asteptat. Cum am deschis usa si am facut primii pasi pe trcpte, sotia imi iese in fata pe balustrada de sus si imi spune: “Pace, tatiti !”, cum imi ziceau copilasii. “Sunt bine si linistita!” M-am bucurat de aceste urari tonice din partea sotiei. Securistii au iesit si ei imediat si au silit-o sotia mea sa intre in camera mare, unde dormeau copilasii, strajuiti de bunica Clemcntina, (mama sotiei), care a ajuns sa fie martora unor asemenea cvenimcnte nebanuite in viata ei. Celalalt securist luat pe mine in primire si m-a introdus in bucatarie, unde a inceput imediat perchezitionarea mea si a bagajului cu care am sosit. Altul, care era in camera mare, a alergat indata la telefonul proprietarului sa-si anunte superiorii ca am sosit

 

si am fost luat in primire, adica am fost arestat!Cu ocazia perchezitiei personale, mi-au confiscat actele de identitate, cametelul cu adrese si telefoane siBiblia de format mic, cu insemnele mele in ea. Tineani mult la Biblia aceea, nu numai pentru ca era Cuvantul lui Dumnezeu, dar si pentru ca am primit-o

 

in dar de la sora Anuta D. din Simeria. M-am folosit de aceasta Biblie timp de 11 ani si-mi era scumpa.Masina securitatii a sosit in strada si am fost urgentat sa plecam. Am cerut permisiunea sa-mi iau ramas bun de la copii si de la sotie, sa ii mai pot vedea o data si apoi sa ii incredintez in mana cea buna a Domnului. Am fost fericit ca mi-au permis acest lucru. Copilasii cei mari, Michael si Cristian, s-au trezit din somn: era aproape de miezul noptii. Ei au dorit sa ma vada, pentru ca stiau de la mama lor ca trebuia sa vin din concediu in seara aceea, poate pentru ultima data??? Michael, care era in clasa intai la scoala si terminase doar un trimestru, mi-a spus ca a primit doi de 10 in ziva aceea… Cristi, care implinise 5 ani, era mai putin constient de ccle ce se intampla. M-am indreptat spre patucul in care dormea Gratian. El avea doar 1 an si 11 luni. M-am aplecat sa-1 sarut si pe el, dar nefiind barbierit de vreo doua zile, tepii i-au impuns piclea lui fina de pe fata si a dat semne de neliniste, gata sa se trezeasca. Securistul m-a urgentat:

Hai, gata, sa nu se trezeasca si sa ne faca probleme. Apoi mi-am luat ramas bun de la sotie, care purta in chivotul trupului ei viata din Dumnezeu, care avca doar patru luni de existenta

si

care era o fctita, pe care aveam s-o vad pentru prima data doar cand avea 5 ani si o luna, la vorbitorul inchisorii Jilava. Sotia mi-a zis:Cu privire la mine, sa fii 1 inistit! Am nu numai pace, ci si bucuric.

Atunci ma bucur si eu impreuna cu tine. Ne-am despartit foarte linistiti, lara nici o lacrima, nu ne-am imbratisat ca niste indurerati, ci doar ne-am sarutat unul altuia obrajii, ca pentru o neprevazut de lunga despartire..

Am coborat in strada, unde ma asteptau cu o ma.sina noua, de tip turism, la care am apreciat indata aparatele de bord, frumos luminate in vernil. Mi-am zis:

— Uite, cel putin acum sunt purtat intr-un car princiar, caci

 

doar am fost trimisi in aceasta lume ca niste ambasadori ai lui Isus Hristos (2 Corinteni 5:20), care “ne

poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta, si care raspandeste prin noi in orice loc mireasma cunostintei Lui”

(2 Corinteni 2:14). Nu exista un privilegiu mai mare pe pamant decat sa suferi pcntru Numele Lui cel Minunat si imparatia Lui. Marit sa fie Marele nostru Domn si Mantuitor, Isus Hristos!.Am fost dus la sediul Politiei si am fost pus intr-o celula foartc mica, cu prici de scanduri, pe care aveam sa-mi frang oasele de la solduri, pana dimineata. Era prima celula in care cine stie cati borfasi si tot felul de delincventi de drept comun or fi trecut prin ea inainte de mine. Dar fiind rupt de oboseala de marsaluirea la munte spre Codru si in jos cu o zi inainte, in total vreo 50 km de urcusuri si coborasuri, am putut totusi sa dorm putin, dar vai dc oasele mele. Multumesc Domnului care m-a intarit si m-a sustinut cu indurare. Eram fericit ca sunt si eu pc urmelc sfintilor arcstati mult inainte de mine, iar fratii mei din adunare, doar cu doua zile in avans… Sotia si copiii au fost in stare de arest la domiciliu din ziva de 16 decembric seara si pana. in 18 decembrie, cand m-au arestat pe mine.

ln cele doua zile, sotia a foast invrednicita de Dumnezeu cu o marturie vrednica de Numele Lui cel sfant, lucruri pe care aveam sa lc aflu abia dupa sase ani, cand am fost cliberat si am vcnil acasa. Cc a fost mai important a fost accea ca ea s-a simtit nl pacc deplina si o liniste observata de securisti. Nu a putut fi intimidata cu nimic de ei. In cele doua zile au venit cateva surori, fara sa stie ce au sa gaseasca la noi. in loc de obisnuitcle partasii in Cuvantul lu i Dumnczeu, care cum au ven it au fost tinutc sub starc de arest. Doua dintre femeile mai in varsta, sora Ana Rudolf si sora Ambrus, vazand ce se intampla, au lesinat si au facut convulsii, care i-au ingrijorat pe securisti. Unul dintre ei i s-a adresat sotiei si i-a zis:

— Ce se intampla, doamna? Noi ne asteptam ca dumneata sa lesini data fiind situatia, cand colo avem probleme cu aceste femei. Sotia i-a raspuns:

— Nu am de gand sa lesin. Am fost pregatiti pentru aceasta zi. Ei au ramas foarte mirati, deoarcce la alte arestari pe undc au mai fost, situatiile au fost cu totul diferite…

Ziva urmatoare s-a dat desteptarea la ora 5 dimineata pentru indeplinirea programului administrativ. In jurul meu, in celelalte cateva cclule, nu se auzea nici o miscare, nici un scmn de viata. Pe la ora 8 sunt luat intr-un ‘`jccp” impreuna cu doi securisti carc ma insotcau

 

tii soferul. Dupa traseul luat de masina spre Sud, mi-am dat seama ca mergem spre directia Timisoara. Cei doi agenti de securitatc stateau in masina, unul langa sofer, iar celalalt in spate, langa mine, eu avand locul din spatelc soferului. Viteza cu care mergeam pe clrum a fost destul de mare, asa ca imi faceam socoteala ca drumul avea sa dureze cam o ora pana la destinatie, daca totul ar fi decurs normal. Nu a fost insa tocmai normal. Dupa ce am depasit comuna Vinga, cu putin inainte de a intra in Ortisoara, o puternica explozie a zguduit masina, care le-a provocat emotii tuturor celor din masina. Soferul si cci doi securisti au coborat indata sa vada ce s-a intamplat. Au constat ca roata stanga din spate care era tocmai aceea pe care cra locul meu de sezut suferise o pana de cauciuc.Sofcrul masinii, un om indemanatic, a luat una dintre rotile de rezerva si a inlocuit-o pe cea dcfecta, apoi a luat-o la drum cu viteza ceva mai mare, ca sa scoata din intarzierc. Abia icsiti din Ortisoara, o noua explozie puternica, si masina “jeep”, dupa ce nc-a zgaltait bine, cu zgomot dc frana pusa de sofer, se oprestc. Cci trei insotitori, ca si in primul caz, au coborat din masina sa vada care roata este cea cu bucluc. Spre surpriza lor, a fost aceeasi roata din stanga, la spate, unde era locul meu. Ei au facut glume pe chestia asta cu aluzie la persoana mea:

— Cine o fi si asta de- pana “natura” se opune in calea noastra ca sa nu ajungcm la timpul stabilit in Timisoara? Soferul a procedat la fel ca la prima cxplozie. Numai ca de data accasta a folosit cea dc-a doua roata de rezcrva si alta nu mai cra. in timp ce soferul era ocupat sa schimbe roata, unul dintre agentii insotitori zareste o pasare mare pe varful unui stalp de la reteaua electrica de pe marginea soselei. Nu o putcam identifica bine din masina, caci cra ceata, dar cred ca a fost o bufnita, care nu ajunsese inca la culcusul ei de zi. Unul dintre securisti isi ia arma si o duce la umar, luand linia de ochire spre pasarea care statea impasibila pe stalp.

 

Ma gandeam ca o tinta mare, atat de aproape, este cu neputinta

 

nu o loveasca, dar nu a fost asa. La un moment dat, cand el parea sigur de succes, apasa cu degetul pe tragaci. Un zgomot putemic de foc de arma a facut sa-mi tiuic urechilc, iar pasarea si-a intins aripile mari si a zburat fara sa fie atinsa. Era ceva simbolic pentru mine in asta? Cred ca da! Asa cum scrie: Da,

El te scapa de latul vanatorului, de ciuma si de pustiirile ei.”

(Psalmul 91:3). Marit sa fie in veci Domnul nostru Cel vrcdnic de lauda!

O frica superstitioasa ii cuprinsc pc gardieni cu privire la mine cu gandul la cu cele doua explozii alc rotilor sub mine, asa ca si-au propus sa mearga cu o viteza redusa, ca sa nu mai aiba vreo surpriza pana la destinatie…

Am ajuns in sfarsit la Securitatea din Timisoara. Am coborat din masina si un gardian m-a preluat si mi-a pus indata o pereche de ochelari negri pe ochi cu avertismentul ca nu am voie sa scot nici macar o singura vorba. Eu ffira sa-mi fac probleme m-am conformat intocmai. intr-un asa loc nu mai estc cazul sa te ingrijorczi unde dormi, ce mananci si alte likruri ca si

.

acestea. Altii sc ingrijesc de tinc. DOMNUL VA PURTA DE GRlJA! Partca mea era sa ma incred in E1. Cc bine estc sa stii in ascmenea imprcjurari cate o cantare ca si aceasta:Purta-va de grija, Domnul, intr-un fcl; Nu-n felul meu, poate, nu-n felul tau poatc, In fclul Sau insa Se va-ngriji E1! Sane-ncredem in El, Domnul va-ngriji Toata-ncrederea-n El, El Sc va-ngriji!

Cel ce ma conducea, in soapta, mi-a atras atcntia ca vom cobori niste trcpte. Acestea, aveam sa-rni dau searna, duccau la celularul subteran al securitatii. Sa fi tot fost in jurul orei 10 dimineata. Pe un coridor lung, (am intcles asta, dupa zgomotul de pasi care se apropiau sau sc indepartau de locul unde m-au postat pe mine cu ochii acoperiti cu ochclari ncgri si cu fata spre pcrete), auzeam din cand in cand usi care se inchideau si se deschidcau. Totul parea invaluit in mister, dar aveam in launtrul mcu o pacc cereasca. Ma rugam si-I multumeam lui Dumnczeu ca m-a ajutat sa ajung si euacolo unde eram sigur ca sunt si fratii mei si acum calc pe urmelc pasilor lor… Oh, ce simtamant scump estc sa stii in situatii ca acestca cuvintele Domnului lsus: “Eusura

Lzunina cine Ma urrneaza

 

 

 

Mine nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii”

 

(loan 8:12). lsus, Lumina lumii, patrundea acum cu lumina Lui in launtrul fiintci mele si nimic nu o putea impiedica. Si asta imi era intru totul deajuns.

Cand auzeam pasi pe coridor, incercam sa fac miscari fortate cu muschii fetei ca sa misc putin ochelarii, asa ca ochii mei sa poata prinde cat dc cat o raza de lumina, sa pot distinge vrco fata a celor carc umblau pe coridor. Cu mainile nu puteam sa fac acest lucru, caci as fi putut fi vazut si mi-as fi putut atrage consecinte. Ordinul a fost clar:

— Nu ai voie sa misti ochelarii de pe ochi.

In regimul dc celula la securitate, cci arestati erau scosi la un program administrativ sanitar pentru necesitati la ore anumite, aproximativ de 5-6 ori pe zi. Niciodata insa in orele de noapte. Cu greutatc, dupa multc incercari, am reusit sa misc oche larii si sa vad cate ceva cu coada ochiului. Oh, ce mare triumf, cand la ora de program administrativ, sa fi fost orele 5 sau 6 dupa-masa, 1-am zarit din spate pe fratele Ginga Ioan, cscortat de un gardian. l-am dat slava lui Dumnezeu pentru aceasta favoare, cu multumiri din adancul inimii. Apoi si pe un altul dintre frati. “Asadar, aici suntcti si voi”, mi-am spus. “Ce fericire pcntru mine sa fiu si eu impreuna cu voi!” Am stat in picioare cu fata la percte de la ora 10 dimineata pana la ora 10 scara.

Cand s-a dat stingerea la ora 10, m-au luat si pe mine si m-au bagat in celula Nr. 19. “Oh, adica asta estc celula mea? Slavit sa fie Domnul!”

Mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Domnul lui losug, dupa moartea lui Moise: “Orice

 

loc pe care-1 va calca talpa

 

 

 

rului vostru, vi-1 dau”

 

(losua 1:3). Sa nu-mi luati cu neincredere ccea ce am spus atunci: “Doamne, locul pe care il calca talpa piciorului meu acum, mi-1 dai mie? Te laud si Iti multumesc ca asa ai gasit cu cale TU.”

Ma simteam ca si acasa, dar nu numai atat, crcd ca nici Napoleon in toata gloria lui de cuccritor nu a fost asa dc

 

fericit cum ma simteam eu. Stiam ca Domnul a randuit special pcntru mine acea celula.

Celula era mica: sa fi tot avut dimensiunea de 3×2 m. Tot mobilierul era format din doua paturi suprapuse, nimic altceva in plus. La introducere in celula mi s-a facut o perchezitic minutioasa si mi s-au luat si blachiurile de pe pantofi, masura prcventiva impotriva vreunei posibile evadari, ori instrument pentru vreo tentativa dc sinucidcre. Eram singur in cclula si mi-am ales patul de jos. Abia peste doua zile au introdus un om mai in varsta ca mine, am apreciat ca fiind in jur de vreo 55 de ani. Era dintr-o comuna din Banat, in apropiere de granita cu lugoslavia.

In sfarsit, prima dimineata in celula Nr. 19. Programul de dimineata, apoi dejunul, care a constat dintr-o bucata dc paine, un cubulet de marmelada si o ceasca dc bautura de culoare neagra din malt, careia i se zicca “cafea”. Amagire insa, ca nu mirosea a cafea… Pentru mine cred ca a fost rriai bine asa, avand 1n vederc tepusul pc care-1 aveam in carne, boala ulceroasa. De la un regim alimentar strict, pc care il respectam intocmai in I ibertate, am ajuns deodata la o mancarc grea, contraindicata, de varza, grasimi incinsc, fasole, asa ca imi provocau dureri mari la nivelul abdomenului. Cc puteam sa mananc era painea de dimineata, mai mult coaja, cu cubuletul de marmelada si cafeaua de malt. Din pricina durerilor mari, mancarea de amiaza si de seara abia o ciugulcam si o dadeam in mare parte inapoi. Dupa cateva zile am fost raportat de gardian crezand ca fac greva foamei, fara sa o fi declarat oficial. Am raspuns ca nu fac greva foamei, ci mananc doar ce pot, intrucat imi provoaca mari dureri abdominale. M-au dus la doctorul lor care m-a intrebat cu ce sufar si ce tratament am avut in libertate. 1-am spus, si ca urmare mi-a dat pastile care sa completcze putina aciditate produsa de stomac. Numai ca in libertate mi s-au dat cate doua feluri de pastile: una de acid clorhidric si una dc pepsina, care sa protejeze peretii stomacului. Acestca, zdrobite si puse in apa spre dizolvare, trebuiau luate impreuna in timpul mcsei de amiaza. Ei insa nu au facut asa, ci o femeie cadru mcdical, imbracata in alb, venea irnpreuna cu gardianul si imi dadea o singura pastila de acid clorhidric, fara pepsina, pe stomacul gol, cu jumatate dc ora Maintea

incsei. In cazul acesta, pastila sc dizolva in stomac si durerilc erau si mai mari. Cc putcam sa fac? Noi eram arestati ca si contrarcvolutionari, deci dusmani ai poporului. Unii mai ziceau:

— Nu v-a pLacut regimul? Asta-i regimul care vi se aplica!

A doua zi au inccput si anchetelc. Am fost scos din cclula si i I us intr-un birou special de ancheta, undc venisc un barbat, relativ ianar, cam de varsta mca, scund, si s-a prezentat ca fiind capitanul ( ‘ristescu. Anchetele incepeau dimineata, erau intrerupte de masa (le amiaza si reluate dupa-masa. Erau istovitoare si ingrijoratoare, deoarece ci nu scriau ce spunea detinutul, ci le ticluiau in asa fel ca sa iesi oricum vinovat. Practic nu erau scrise declaratiile mele obiective, ci interpretarile tendentioasc ale anchetatorului. Erau instruiti special in directia aceasta, potrivit experientelor indelungate alc politiei secrete comuniste sovietice.

Desigur, in mai multe randuri am incercat sa protestez, ca eu nu am declarat asa, si de ce schimba si interpreteaza altfel faptele declaratc de mine? Cu un zambet sarcastic a zis:

Ehei, intcrpretarea este o arma puternica pusa in mana clasei muncitoare, impotriva elementelor contra-revolutionarc. Avem noi ac de cojocul vostru! Astfel, erau desfiintate orice norme de drept juridic. Constitutie? Nici vorba intr-un stat cu regim de dictatura proletara! Asadar, pur si simplu erai la discretia proletarilor vremii.

Dupa o luna dc zile de la’ a’restare, am ajuns intr-o seara sa fac un dus cu apa calda. Colegul meu de celula (pe care mi 1-au adus intre timp) imi spune:

Domnule lovin, dumneata esti afara din cale de slab. Dumneata nu o sa poti sa rezisti mult. Cand am intrat in camera aceea cu dus in tavan si mi-am dat jos camasa, mi-am vazut intr-un geam intunecos cosul pieptului. Parea literalmente ca si un foi de harmonica sau acordeon, coastele fiind acoperite cu putina piele.

Banateanul meu avea probleme cu vezica udului si nu putea sa se retina. Foarte jcnat, imi cerea voie si sa nu ma supar, daca isi facea ncvoia intr-un colt al celulei, punandu-si jos o pereche de indispensabili plusati de iama. Cand sosea ora de program sanitar, strangea in graba indispcnsabilii plini de urina si-i spala la W.C. si ii

 

 

 

 

L

 

aducea inapoi la uscat in celula. Si asta se repeta destul de des.

Sigur ca eu am inteles situatia lui dificila si i-am spus cuvinte de compasiune, care i-a usurat cumva jena. Pe la mijlocul lunii ianuarie 1959, procesul lui a ajuns pe rol, a fost scos din celula si am ramas

iarasi singur.

 

0 EXPERIENTA DE NEUITAT
iN CELULA 19

Am ajuns in ziua de 20-21 ianuarie 1959. Eram foarte slabit

si

cu dureri mari de stomac. Eram putin framantat:

— Ce sa fac? Sa mai iau pasti lele acelea zise “betacid”, ori

tia nu le mai iau? O neliniste m-a cuprins si nu stiam ce sa fac. Simteam nevoia sa ma consult cu vreun frate de incredere, dar nu iveam pe nimeni. O lupta se dadea inlauntrul meu, lupta de care nu puteam sa scap. Atunci m-am asezat pe genunchi, m-am rugat Domnului si am zis: “Doamne, Tata, Tu cunosti situatia in care ma gasesc. Vezi framantarea mea, sotia acasa, cu trei copilasi si al patrulea pe drum. Dupa medici s-ar putea sa nu mai scape cu viata la o a patra nastere, iar eu aici, cu sanatatea la grea cumpana. Da-mi lumina Ta, arata-mi ce am de facut. Calauzeste-ma prin*Duhul Tau, Te rog! Vorbeste-mi, fa-ma sa-Ti aud glasul. Iti multumesc ca m-ai ascultat, ui Numele Domnului Isus, Te rog, Amin!” Dar, cu o iluminare cereasca, am adaugat: “Doamne Isuse, daca voia Ta este sa ma chemi acasa la Tine, fara ca sa imi mai pot vedea familia aici pe pamant, degeaba mai iau pastilele lor, care imi fac atata rau. Iar daca voia Ta este sa ajung sa supravietuiesc, sa ajung zi la familie si la cei dragi, Tu poti sa faci acest lucru si fara medicamentele lor. Eu de astazi voi refuza orice medicament si ma predau cu totul Tie. Faca-se voia Ta sfanta cu mine, oricare ar fi ea, si

pentru toate Iti multumesc, ma supun si ma Amin!”

Fulgerator am primit raspunsul in inima mea sa nu mai iau nici un medicament, ci sa ma incred in Domnul. Mi-a venit in minte textul din Psalmul 37:5, care contine trei actiuni:

“incredinteaza-ti soarta in inana Dornnului, increde-te in El Si El va lucra.”

Obucurie negraita si stralucita mi-a cuprins intreaga fiinta. Parca nu mai eram pe pamant.

Cand a venit femeia aceea – cadrul medical la amiaza cu pastila si cu paharul de apa, i-am comunicat simplu si hotarat ca incepand cu data aceea nu mai iau nici un medicament. Ea s-a suparat tare Si m-a amenintat ca niciodata nu o sa mai capat nici un fel de medicament. Eu i-am cerut inca odata scuze pentru deranj si a plecat. Eram foarte fericit si intr-o siguranta deplina. Cand a fost adusa mancarea de amiaza, am mancat totul fara sa respect vreo anume restrictie medicala si, spre uimirea mea, din acel moment nu m-a mai durut nimic. Marit sa fie Domnul! in acea zi, in celula 19, am primit de la Domnul o cantare, care exprima starea de spirit in care ma gaseam in urma acestei experiente, si care se canta la Arad, mai ales la sfarsitul serviciilor de inmormantare de la cimitir.

Patria mea fericita,

Ochii mei te-au si zarit.

Nu mai e mult, doar o clipa si in tine-am si sosit.

Ma atrage inspre tine

dorul dupa-al meu Stapan, care mi-a promis ca vine sa ma ia la bunu-I san.

Simt cum se desface casa si se sfarma rand pe rand, numai omul din launtru se-nnoieste tot crescand.

Alergarea-i ispravita

si credinta am pazit;

ma asteapta-acum cununa, ce Isus mi-a pregatit!

 

Am marsaluit prin micul spatiu ramas disponibil in celula pentru asa ceva, inainte si inapoi, am cantat pana tarziu o singura cantare: “Patria mea fericita”… Din ziua aceea, rugaciunea mea defiecare zi s-a schimbat si am zis: “Doamne Tata, daca voia Ta este sa ma chemi acasa la Tine, de-aici din inchisoare, ma inchin si ma supun din adancul inimii. Dar daca Tu ai in planul Tau si vrei sa ma tii in viata, sa ma folosesti in lucrarea Ta si sa slujesc familia mea si pe altii, faca-Se voia Ta. Daca voia Ta este sa ma chemi acasa in curand, atunci Te rog, fa Tu ca sa fie grabita ziua procesului nostru, sa o pot prinde si eu. Am o dorinta vie sa pot marturisi in fata tuturor

credinta mea in Tine, spre gloria Ta, spre bucuria celor ce vor asista

la proces si chiar spre mantuirea altora. Amin!”

Minunea vindecarii mele pentru perioada aceea s-a mentinut. Nu am mai avut dureri de stomac. Am inceput sa prind oarecare putere ca sa pot face fata in ziua desfasurarii procesului. Mare este Domnul si vrednic de lauda!

Anchetele mergeau inainte neintrerupte si capitanul Cristescu, anchetatorul meu de fiecare zi, parea un om echilibrat, linistit, cu mici exceptii, in ciuda meseriei lui inumane. Aveam avantajul ca eram pregatit pentru aceasta situatie, in urma unor anchete de zi si noapte, avute cu ocazia acelei arestari secrete, de trei zile si trei nopti. intr-o zi, am facut o “grava” incalcare a regulamentului pentru detinuti. In timpul anchetei, Cristescu a iesit pentru cateva minute din birou si eu am ramas singur. In geamul care era langa masa

“i mea am zarit un ac cu gamalie infipt intre geam si rama ferestrei. in graba m-am repezit si 1-am subtilizat, 1-am ascuns cu grija in vestonul meu si m-am bucurat ca am reusit sa scap fara sa fiti depistat.

Ajuns iin celula, in cateva zile am reusit sa scriu cu zgarieturi de ac, pe peretele de Ianga usa, versete din Scriptura, pe care le aveam intiparite in minte. Printre ele era si Matei 8:20, ca si altele.

1

in mod special am vrut insa sa scriu una dintre inscriptiile care erau ° gravate de crestinii din Roma pe peretii catacombelor subterane, unde se adunau pentru inchinare. Aceasta era: “I.H.NIKA”! in limba noastra inseamna: “ISUS HRISTOS iNVINGE”. Da, El, Biruitortil, a invins moartea, cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le. Curand dupa intoarcerea mea la Dumnezeu, am ajuns sa am in mana cateva numere din revista fratilor din “Oastea Domnului”, care purta numele “ISUS BIRUITORUL”. Am apreciat intotdeauna acest nume dat unei reviste

crestine. Ce mare har este sa stii, in situatii de prigoane aspre, cand viata iti este in joc, ca Isus Hristos invinge. Marit sa fie Numele Lui cel Minunat, mai presus de orice Nume, pentru ca in Numele Lui sa se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul! (Filipeni 2:9-11).

Trecuse o luna si zece zile de la arestarea mea, cand mi-am dat seama ca e ziua de 28 ianuarie 1959. Era ziva de nasterea al celui de-al treilea fiu al nostru, caruia i-am pus numele Gratian. El ne-a fost daruit cu har de sus, viata fiindu-i periclitata in timpul nasterii. Mi-am adus aminte cum ul vara anului 1958, pe cand avea doar un an si jumatate, il purtam cu bicicleta pe scaunelul din fata mea. Cu manutele se tinea si el de ghidon, dar spre siguranta, cu o mana il tineam si eu pe sub bratul lui, iar cu cealalta ma tineam de ghidon. Era tare fericit ca se vedea pe bicicleta. De obicei faceam drumul spre bunicii dupa mama si alte ori la bunicii dupa tata. Fie cand ajungeam la bunici, fie la intoarcerea acasa, de atata placere cata avea el la varsta aceea, nu mai voia sa coboare de pe bicicleta, uneori chiar plangea.

In

acea zi de 28 ianuarie 1959, Duhul lui Dumnezeu mi-a adus inainte ultimile cuvinte ale Domnului Isus, notate in Evanghelia dupa Matei 28:20. “Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Eon-ului de acutn). Amin.”

Inima mi s-a umplut de o bucurie deosebita, de mesajul Domnului cuprins in acest verset, care de data aceasta imi suna drept mie personal. Asa 1-am luat prin credinta.

Mi-am pus intrebarea: “Cine vorbeste aici’?” Raspunsul mi-a venit prompt: “Domnul cerului si al pamantului”, Cel care a zis despre Sine: “Toata

puterea fost data in cer si pe pamant” (Matei 28:18). Cand S descopera lui Moise dupa experienta cu rugul in flacari, care nu se mistuia, Domnul i-a zis: “Eu sunt Cel ce sunt!”

Verbul a fi, la timpul prezent este simbolul insusi al existentei dintru totdeauna, Dumnezeu Cel care este fara inceput si fara sfarsit. “Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile care exista, cele create, E1 Singur fiind deasupra a tot ce exista, El, Originatorul lumilor vazute si nevazute, vesnicul Dumnezeu. El, Dumnezeu, este tainatainelor intregului univers si nu poate fi explicata. Pentru lumea si fiintele create exista timpul si spatiul, legate de o vremelnicie, iar timpul are un trecut si un viitor, aratand limitele, pe cand Dumnezeu este dincolo de orice limite si marginire. Aceasta exprima “Eu sunt!” – Vesnicul prezent Dumnezeu.Ce mare favoare a fost sa stiu ca in acea zi, El, Domnul mi-a vorbit, ca este cu mine chiar acolo, in celula 19, in subsolul Securifatii din Timisoara, ca sunt neintrerupt in atentia Lui, ca nu sunt singur, cat va tine viata mea efemera pe acest pamant. Oh, cata mangaiere mi-a adus… L-am incredintat si pe Gratian in mainile ‘ Lui, ca si pe ceilalti copii impreuna cu mama lor, pana in ziva cand ii voi putea revedea, fie pe pamant, fie in vesnicii.

La inceputul lunii februarie, am contractat o raceala sora cu inoartea, cu o temperatura si cu o tuse care ma macina zi si noapte fara ragaz. Dupa vreo trei zile, intr-o noapte se intampla ceva neobisnuit. Se vede ca tusea mea nu era o suferinta doar pentru mine. Cu miscari foarte incete, am simtii: ca se deschide usa la celula mea. Sigur, eu nu puteam sa dorm asa rupt de o tuse violenta. Era gardianul de serviciu pe celular in partea ht care era celula mea, avand in picioare niste cipici de pasla. Cu o voce domoala m-a intrebat:

Te doare ceva? Esti bolnav? I-am raspuns:

Da. Simt ca am si temperatura dupa pulsul mai accelerat decat normal. Ma doare capul si gatul! A inchis usa si a plecat. Dupa vreo cinci minute, usa se deschide din nou, imi intinde doua pastile, cred ca au fost aspirine, si un pahar cu apa. Mi-a spus:

Ia-le, ca o sa-ti faca bine. I-am multumit pentru bunavointa lui. Prin acest gardian am simtit ca un inger trimes de Domnul a venit la mine in celula, care mi-a adeverit Cuvantul Domnului primit pe ziua de 28 ianuarie 1959. “lata Eu sunt cu voi…” Intr-adevar, sub actiunea pastilelor m-am linistit putin si am putut dormi.

Urmarea acestei gripe a fost ca m-au napadit mucozitatile si o flegma abundenta. Cele trei batiste la care aveam dreptul erau super pline. Ce sa stiu face in situatia aceasta? Mi-a venit o idee nastrusnica, pe care am si pus-o in aplicare. Am inceput sa muruiesc peretii in zona patului meu cu mucozitatile si cu flegma care imi

veneau din trahee, bronhii si nas. Asta a durat vreo doua sau trei zile si nopti. Asa ca pe masura ce umpleam peretii intr-o parte, ma intorceam iaras unde mucozitatile s-au uscat. Nu mi-a convenit deloc sa fac acest lucru, dar ce sa fi stiut sa fac altceva?

****

In

asteptarea procesului, am continuat sa ma rog in fiecare zi, ca orice intrebare imi va fi pusa, sa pot sa fac marturie pentru Domnul meu Isus Hristos si triumful imparatiei Lui. Aveam o vie dorinta pentru acest lucru, oricat m-ar fi costat. Acum ori niciodata. Pe 10 februarie, ma trezesc pe la miezul noptii ca usa celulei se deschide, un gardian imi pune ochelarii negri pe ochi si ma duce intr-un birou deasupra nivelului pamantului. Era biroul de Grefa. Seful Grefei era un ofiter cu grad de locotenent. Intr-un raft din fata mea, mi-au atras atentia vreo cinci bibliorafturi pe care scria cu litere mari numele celor 12 arestati din lotul nostru, al celor din Arad, care eram in majoritate. De la Arad: Moisescu, Mladin, Iovin, Ginga, Mot si Babut. De la Gurahont: Ban si Harap. De la Timisoara: Secheli, Gadaleanu, si

un profesor batran, Vesel. A1 doisprezecelea in aceasta enumerare a fost Todor Nicolae, din Caransebes. Securistii au tinut sa ne aresteze din mai multe localitati ca sa dea impresia de o organizatie speciala, care a uneltit impotriva regimului comunist, macar ca pe unii nu i-am cunoscut, cum au fost cei trei arestati din Timisoara.

Ofiterul de la Grefa a luat unul dintre bibliorafturi si 1-a pus pe masa in fata mea. Mi-a spus:

Ia si citeste partea care se refera la persoana ta, ca sa stii care sunt capetele de acuzare puse in sarcina ta si cu privire la ce vei fi judecat. Cand am terminat de citit toate acuzele puse in sarcina mea, m-am simtit foarte fericit. Ofiterul m-a intrebat daca am luat cunostinta de continutul dosarului meu, la care eu am raspuns afinnativ. Apoi m-a intrebat daca sunt de acord cu capetele de acuzare care sunt puse in sarcina mea, sau in cazul ca nu, atunci doresc sa fiu reanchetat? Raspunsul meu a fost prompt:

Nu cer nici un fel de reanchetare. Ce trebuie sa se intample sa se limplineasca cat mai curand. Puneti procesul pe rol.

As vrea sa mentionez aici un fapt ca intr-o paranteza.

In

asteptarea arestarii mele, i-am precizat foarte clar sotiei mele, Domnica, sa nu caute sa se framante ca sa puna vreun avocat platit pentru apararea mea. Stiam ca nu are fonduri necesare pentru asa ceva, si chiar daca cineva, sa zicem, ar spune ca ii da banii pentru un asemenea scop, sa nu accepte cu nici un chip. Stiam ca in comunism procesele politice sunt pur si simplu niste mascarade j udecatoresti, ca cei judecati sunt mai dinainte osanditi, pana si anii de condamnare sunt pusi la fiecare dosar, de catre potentatii partidului, prin slujbasii lor de la securitate. Alte cateva sotii ale celor din lot au facut tot posibilul si au angajat avocati pe banii lor, cu credinta ca vor fi aparati mai bine si ca ar putea sa scape de condamnare. Dar nici vorba de asa ceva!

A fost o mare inselare si dezamagire pentru bietele femei. Sotii lor au fost condamnati la fel ca si mine, iar ele au ramas cu sume importante de bani pierdute, fara recuperare. Imi aduc aminte ca un astfel de avocat al unuia dintre noi si-a intemeiat apararea inculpatului pe faptul ca ar fi fost “Stahanovist”, adica la locul de munca a lucrat dupa o metoda “inaintata” a unui sovietic cu numele “Stahanov”. In felul acesta, a contribuit cu succes la realizarea planului de productie la intreprinderea unde a lucrat… A sunat atat de ridicol in tot procesul un asemenea argument furnizat avocatului de o sotie animata de ravna omeneasca.

Ce dulce si minunata asigurare are acela care se stie in caile Domnului si sub privirea ochilor Lui! Cred ca ofiterul grefier s-a mirat de linistea si de graba mea cu care am raspuns intrebarii lui mentionate mai sus. Diferenta intre unii si altii o face credinta, atat de minunat descrisa in Evrei: “Fenzeile

si-au primit inapoi pe mortii lor inviati; unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea, au fost chinuiti”

(11:35). Minunata este istoria sfintilor dintotdeauna si ma bucur mult ca am avut parte si eu, impreuna cu sotia mea, de harul care li s-a dat lor.

O mare incurajare au fost pentru mine in acel timp cuvintele apostolului Pavel adresate sfintilor din Filipi: “Caci

cu privire la Hristos, voua vi s-a dat harul nu numai sa credeti in El, ci sa si(1:29-30). Ce glorioasa este cantarea pe care o canta atatia credinciosi din zilele noastre, chiar daca pentru multi nu este o realitate:

 

 

 

 

patimiti pentru El, si sa si duceti, cum si faceti, aceeasi lupta, pe care ati vazut-o la mine, si pe care auziti ca o duc Si acum”

 

Noi avem o istorie sa spunem, s-o cunoasca intregul popor: Din cer a venit salvarea, Isus e Mantuirtor.

Noaptea se va schimba-n lumina, iar lumina-n amiaz de zi Si-Mparatia lui Dumnezeu cu glorie va veni!

Iata acum cele cinci capete de acuzare de care am luat cunostinta in noaptea aceea la Grefa:

Inculpatul Iovin Mihail a organizat si participat in casa lui cat si in alte case la “adunari crestinesti dupa modelul primilor crestini”.

lnculpatul a raspandit literatura crestina neautorizata,

 

in speta cartea “Triumful Cristic”, scrisa de prof. V.V. Moisescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PROCESUL

Am asteptat cu mare dor ziua procesului, cand speram sa-i intalnesc pe iubitii mei frati, pe care nu ii vazusem de mai bine de doua luni Si jumatate. In celula nr. 19 eram singur de o luna de zile si singuratatea mi-a placut si mi-a prins atat de bine, pentru meditatie, rugaciune si chiar doua si trei cantari pe care mi le-a dat Domnul ca un dar de sus, pe care le cantam mereu, in fiecare zi. Eu nu eram nici poet si nici compozitor. Mi-a placut sa cant si chiar inainte de a intra la inchisoare am incercat sa compun o cantare dar nu am reusit.

intotdeauna mi-a placut mult cum a raspuns Amos, proroc al lui Dumnezeu, pe care imparatul Amatia il ocara, il fugarea si-1 oprea ca sa nu mai proroceasca la Betel. Amos a raspuns lui Amatia: “Eu

nu sunt nici proroc, nici fiu de proroc; ci sunt cioban Si strangator de smochine din Egipt. Dar Donmul m-a luat de la oi si Donmul mi-a zis: “Du-te si proroceste poporului Meu Israel. Asculta acum Cuvantul Dommtlui, tu care zici: 1711 proroci impotriva lui Israel, nu vorbi impotriva casei lzti Israel.”

in sfarsit, mai repede decat ne-am fi asteptat, exact Ia doua
luni dupa arestarea mea, procesul nostru a fost pus pe rol pe data de
18 februarie 1959. Nu stiu vreun alt proces de organizatie cu mai
multe persoane la care perioada de anchetare sa fi durat atat de putin
cat a durat al nostru. Eu m-am rugat fierbinte ca sa fie grabita ziua
procesului. Oare sa ma fi ascultat pe mine Domnul, sa pot prinde si
eu ziua aceea? Voi sti cand voi ajunge acasa la Domnul. “Acum

cunoastem in parte” , cum spune apostolul Pavel la 1 Corinteni 13:12,
“dar atunci, in ziva aceea glorioasa vom cunoaste pe deplirz'”.

in dimineata zilei amintite, la ora 5 a sunat desteptarea, ca de
obicei la securitate, dar pentru mine era o zi cu tottildiferita si inima
imi era plina de o mare bucurie. Parca as fi mers la o nunta, Si nu la

o condamnare care putea sa insemne si moartea. Familiile noastre au fost anuntate de ziua si ora procesului, asa ca au sosit la Timisoara cu o zi mai devreme si noaptea de 17 spre 18 au donnit la cunostinte, ca sa fie dis-de-dimineata in fata Tribunalului Mil itar, de pe Str. Popa Sapca Nr.7, pentru a nu scapa ocazia sa ne vada la sosirea la Tribunal. Am fost imbarcati toti 12 intr-o masina-penitenciar (“duba”), indata dupa ora 6 dimineata, iar afara era inca intuneric. Cu noi au urcat Si doi gardieni si ni s-a atras atentia ca nu avem voie sa vorbim nimic.

La sosirea la Tribunal, masina a tras cu spatele la usa de la intrare si am primit ordin sa coboram. Rudeniile au avut slaba sansa sa ne vada, distanta intre spatele “dubei” din care am coborat noi

 

si usa de la intrare fiind foarte mica. Care cum coboram si eram zariti si recunoscuti, eram strigati pe nume. Atat noi cat si ai nostri eram fericiti ca ne-am vazut chiar Si pentru o secunda sau doua. Au avut insa din plin posibilitatea sa ne vada in sala procesului, in boxa acuzat;lor.In ce ma priveste, am fost introdus intr-un birou, in care dupa cateva minute a intrat un domn, care s-a prezentat ca fiind avocatul Cordos, insarcinat din oficiu cu apararea mea in proces. Amabil, mi-a spus ca vrea sa imi puna cateva intrebari, ca sa stie cum sa isi poata formula apararea.

Trebuie sa spun ca eram plin de o bucurie exuberanta. I-am spus ca, personal, nu simt nevoia de nici o aparare, ca

 

in sistemul comunist totul este dinainte stabilit, pana si anii de condamnare, pe care anchetatorii i-au Si trecut in dosar, in acord cu sefii lor mai mari. Am adaugat insa ca avand in vedere sarcina primita “din oficiu” pentru a face apararea mea in proces, eu sunt gata sa colaborez si sa raspund la orice intrebare pusa. Asa a si fost, el citise deja dosarul meu si era in cunostinta de capetele de acuzare puse in sarcina mea. Mi-a multumit si aveam sa ne revedem in sala procesului.Am fost dus apoi in anticamera salii in care urma sa inceapa judecata. Ne-au pus in sir cate unul pe scaun, unul in spatele celuilalt, supravegheati indeaproape de gardieni. Fratele meu Nicolae a tinut sa-1 contacteze pe avocatul Cordos sa-i afle opinia, cum sunt Si in ce stare de spirit ma gasesc. Eu aveam sa aflu opinia domnului

Cordos abia sase ani mai tarziu, cand aveam sa ajung acasa de la inchisoare. Iata aprecierea facuta de domnul Cordos fratelui meu, Nicolae:

— Domnule lovin, as vrea sa iti spun ca eu practic aceasta profesie de 22 de ani si am avut de-a face cu multe feluri de oameni. In viata mea eu nu am intalnit astfel de oameni cum este fratele dumitale. Este fericit si plin de bucurie ca poate sa sufere pentru Numele lui Hristos si mi-a spus ca el, de fapt, nu simte nevoia niciunei aparari. Totusi, va asigur ca eu imi voi face datoria in insarcinarea pe care am primit-o oficial in acest proces. Va mai spun ca, ajuns acasa, voi cauta albumul in care am obisnuit cu mai multi ani inainte sa-mi notez impresiile de la procese, dar peste care s-a asezat praful, caci nu 1-am mai folosit, si imi voi scrie impresiile deosebite despre acesti oameni pe care i-am cunoscut astazi.

Marit sa fie Domnul, singurul vrednic de orice lauda!

La ora 8, in ordinea stabilita de oficialitati, am fost strigati la rand cate unul si introdusi in sala pe usa din spate, pe culoarul din mij loc, dusi in fata, pe stanga, unde era boxa acuzatilor. Primul strigat a fost fratele profesor V.V. Moisescu, apoi Aron Mladin, eu, dupa mine fratele Traian Ban si asa mai departe, toti cei doisprezece. Cand mi-am luat locul trei in boxa, procurorul sef mi-a citit rechizitoriul cu sublinierea capetelor de acuzare.

Procesul nostru a fost incadrat in litera legii astfel: “Organizatie Mistica-Religioasa, care a preconizat schimbarea regimului din Republica Populara Romana. Crima de uneltire impotriva ordinii sociale!” Capetele de acuzare in sarcina mea sunt cele aratate mai inainte, cand am luat cunostinta de ele d in dosarul meu afiat la grefa securitatii.

Odata intrati toti cei doisprezece, Presedintele Completului de Judecata al Tribunalului Militar din Cluj, deplasat la Timisoara, i-a dat cuvantul Procurorului Sef, care, cu lux de amanunte, a prezentat rechizitoriul in acest proces, in cele mai negre si odioase culori posibile, scornite din cele mai otravite surse ale fanteziei ateismului si filosofiei materialiste, caci si ateismul este o religie, a negatiei. Daca in Romania pre-comunista, pe stema tarii era aceastainscriptie in limba latina: “NIHIL SINE DEO”, adica “Nimic fara Dumnezeu”, apoi in jargonul comunist-ateu, pe stema fiecarei tari comuniste putea sta fara jena inscriptia: “Totul fara Dumnezeu!”

Dupa aceasta prezentare a sefului procuror a inceput audierea noastra a fiecaruia. In ce ma priveste pe mine, mi-aduc aminte ca am fost scos in fata completului de judecata si mi s-au pus diferite intrebari din partea Procuraturii, prin care sa se sublinieze si sa se substantieze acuzele puse in sarcina mea. Asa cum am mai spus, eu m-am rugat pe toata durata anchetelor, care au tinut doua luni, ca la proces sa pot sa fac marturie crestina, indiferent ce pret voi plati. Stiam ca orice va fi, ma va apara Dumnezeu! Si asta, chiar daca asemenea lui Iosif, aveam sa fac ani de inchisoare, sau asemenea atator martiri din Vechiul si Noul Testament, aveam sa fiu randuit de Domnul la martiraj pentru El si pentru cauza imparatiei lui Hristos, Domnul.

Ce putea sa fie mai frumos decat atestarea faptului ca am fost pe urma primilor crestini, cand am organizat si am participat, la adunari crestinesti, dupa modelul primi lor crestini, in casa la mine ca si in alte case. I-am dat slava lui Dumnezeu pentru o asemenea acuza. Nu am cautat nici cea mai mica scuza sa ma disculp. Ar fi fost o necinste adusa Mantuitorului si Domnului meu Isus Hristos si o descalificare a mea ca vrednic urmas al Lui si al primilor crestini. Adevarul trait de primii crestini, potrivit calauzirii si conducerii Duhului Sfant, era sublim si neclatinat si n-as fi putut sa-1 tradez.

Sigur ca la punctul al doilea, in acuzare, ca am raspandit literatura crestina neautorizata, in speta: “Misiunea secreta, pagina 92-a din “Triumful Cristic”, scrisa de prof. V.V. Moisescu, au cautat sa insinueze caracterul conspirativ al actiunii, implicit sa-mi atraga o vina care sa cantareasca greu in anii de condamnare ce mi-i vor da.

Procurorul Sef, cu un aer de superioritate si ironie, imi pune urmatoarea intrebare:

Ia spune, cum e chestia aia cu misiunea secreta – pagina 92 – din cartea “Triumful Cristic”?

Domnule procuror si domnule presedinte, regret foarte mult ca inca nu citisem cartea, cand am transmis din partea domnului Moisescu rugamintea catre ing. Aurel Popescu din Bucuresti,

 

decupeze pagina 92 din carte, in care se ocupa cu actualizarea unor date profetice din Vechiul Testament. Pentru mine insusi titlul cartii a fost minunat, “Trittmful Cristic. Insusi titlul ei imi spune adevarul ca: TOATE IMPARATIILE LUMII SUNT VREMELNICE, UNA SINGURA ESTE VESNICA SI VA BIRUI SI ACEASTA ESTE iMPARATIA LUI ISUS HRISTOS! Serviciul pe care 1-am facut la cererea fratelui meu, Vasilica Moisescu, 1-am facut nu numai ca pentru el, ci ca pentru Insusi Domnul meu Isus Hristos!

Cand a auzit presedintele tribunalului raspunsul meu a strigat:

Grefier ! Scrie! Apoi mi-a zis:

Sa stii ca ti-ai ingreunat mult detentia. Ai sa suferi! Eu i-am raspuns:

Sunt gata nu numai sa sufar, sunt gata si sa mor pentru Isus Hristos, Domnul meu, si pentru Adevar! Nu intamplator am fost ultimul scos din celula din cei doisprezece pentru eliberare din inchisoarea Jilava!

Dupa depozitiile noastre ale inculpatilor, au luat cuvantul avocatii apararii. Acestia s-au intrecut pe ei insisi, au manuit articole de lege cu atata maiestrie, incat au desfiintat punct cu punct toate acuzele Procuraturii aduse impotriva noastra. Multi din sala au crezut ca ne vor da drumul curand acasa, printre care si rudenii de ale noastre.

 

In pauza care a urmat, doi frati ai mei care erau la proces mi-au facut semne optimiste, dar eu am cautat sa ii aduc la realitate si le-am aratat pe degete ca voi primi 20 de ani munca silnica. Realitatea avea sa ma adevereasca pe mine, si nu pe ei.Apoi au urmat depozitiile martorilor. In total au fost convocati patruzeci si sapte de martori, dar nu au fost audiati decat parte din ei. Una dintre curiozitatile proceselor regizate de comunisti a fost

 

si aceea ca au fost adusi ca martori ai acuzarii pana si rudenii foarte apropiate din familiile acuzatilor. Astfel, in cazul meu a fost adus si programat de securitate chiar fratele meu de corp Nicolae Iovin, pentru fratele Moisescu a fost adusa ca martora a acuzarii propria lui sotie, Gheorghina Moisescu, iar in cazul fratelui Mitica Harap, a fost adus insusi tatal sau, Dumitru Harap. Inca o data se poate vedea si din acest fapt ce fel de de farse judecatoresti au fost regizate de catre comunisti, numai ca nu toate amanuntele aveau sa sedesfasoare dupa cum au vrut ei, ci a iesit exact contrariul. Scopul lor era sa divida constiintele, sa deprime pe cei condamnati, aratandu-le ca familiile lor sunt loiale regimului si nu sunt de partea lor.

Spre surprinderea mea, au introdus in sala pe fratele meu, Nicolae, pe care 1-au prezentat ca martor al acuzarii. Ma tot intrebam, oare ce are sa declare fratele meu impotriva mea?? E1 era invalid de razboi, cu un picior pe care 1-a pierdut pe frontul de rasarit, in regiunea Krivoirog, lovit de o schija de brand. Pentru acest fapt a fost decorat cu medalia “Virtutea Militara”. De felul lui, el era un om de pozitie, de indrazneala, nu facea targ cu nimeni si pentru nimic, cand era in joe adevarul.

Procurorul i-a pus o intrebare ticluita de anchetatorul Cristescu, prin care sa fiu incriminat eu, iar el sa ajunga discreditat in fata publicului, cat si a credinciosilor baptisti, el fiind si un propovaduitor al Cuvantului lui Dumnezeu, cu pozitie de diacon al Bisericii Baptiste Sega-Arad. Fratele meu insa nu avea sa cada in plasa lor, intinsa cu atata dibacie. In raspunsul lui, Nicolae a spus adevarul

 

si 1-a contrazis pe procuror, care enervat i-a citit o declaratie pe care el, ca frate, ar fi facut-o impotriva mea, in cadrul unei anchete. Apoi, amenintator, procurorul tipa la el:

Spune, nu ai declarat asa?

Nu, domnule procuror, aceea nu este declaratia mea, ci a anchetatorului care a intocmit dosarul! Eu nu am semnat o astfel de declaratie neadevarata! Masluirile realitatii de catre anchetatorii comunisti, prin metode de persuasiune si interpretari fanteziste, nu au dat roadele scontate de securitate in cazul acestui martor, care nu sa lasat intimidat de amenintarile lor! Marit sa fie Domnul nostru Isus Hristos, care in Evanghelia lui loan, Se marturiseste pe Sine Adevarul, cand a zis: “Ezt sunt Calea, Adevarul si Viata (sau Realitatea) (Ioan 14:6). Adevartil nu este doar o notiune oarecare, ci o Persoana, Isus Hristos, Domnul Dumnezeu. In afara de El nu exista adevar.

La procesul Domnului Isus, cand a fost adus in Pretoriu, Pilat din Pont, mare dregator la Ierusalim, 1-a pus mai multe intrebari, dupa cum relateaza evanghelistul Ioan. Pilat, un om flecar, las, fara sira spinarii, care se iubea pe sine si pozitia sa mai mult ca adevarul,

 

Il apostrofeaza pe Domnul (Ioan 18:37) cand Ii spune:

Atunci un imparat tot esti!

Da, a raspuns Isus. “Eu sunt imparat”. (Observati raspunsul Domnului Isus: nu un imparat oarecare, ci imparatul, Unicul Imparat care ramane in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit). Si Domnul Isus continua:

 

 

 

 

Eu pentru aceasta M-am nascut am venit in lume: ca sa marturisesc despre adevar Oricine este din adevar asculta glasul Meu!

Cati crestini in zilele din urma nu beau minciuna ca apa si-L tradeaza pe Hristos-Adevarul, deoarece nu au urechi pentru Adevar si nu-L asculta pe Cel care este Adevarul in Persoana?! Sfanta Scriptura ne arata ca apostolul Pavel a fost in primejdie intre acesti “frati mincinosi”, robii Satanei, care este originatorul si tatal minciunii, si nu poate sa stea in Adevar. Acelasi apostol le scrie Efesenilor sa traiasca intr-o neprihanire si sfintenie pe care o da

Adevarul. “De aceea, lasati-va de minciuna. Fiecare sa spuna aproapelui Sau Adevarul, pentru ca suntem madulare unii altora” (4:25). Atrebuit sa ajung in America sa vad cat de mult este maltratat Adevarul de crestini.Pilat, auzind marturia Domnului Isus in legatura cu Adevarul,

 

ii pune ultima intrebare:

Ce este adevarul??? Intrebarea a ramas insa fara raspuns! Pilat voia sa stie ceva notiuni despre adevar, dar nu voia sa-L cunoasca pe Cel ce statea in fata lui ca Adevarul in persoana, de aceea nici nu a putut asculta de glasul Lui, cu atat mai putin sa-L inteleaga si sa-L primeasca in inima lui. Laud pe Domnul pentru fratele meu Nicolae, care in procesul de la Timisoara a fost un martor al Adevarului-Hristos si pentru Adevar! Marire, Tie, AdevarulHristos, Imparatul Slavei!

Martorii folositi in proces nu au avut voie sa intre in sala de judecata decat cand au fost chemati sa depuna marturia lor. Dupa aceea au putut sa ramana in sala. Urmatorul martor al acuzarii a fost o femeie, mica de statura, dar cu o inima si statura mare

Hristos. A fost sora Gheorghina Moisescu, careia sotul si cei intimi

ii

ziceam Sanzeana. Adeseori prin ea se raspandea o aleasa mireasma a lui Hristos, cum avea sa fie si de data aceasta.Intrarea martorilor se facea pe usa laterala, care era langa

boxa acuzatilor. Acuzatul nr. 1 in proces era chiar sotul ei, care statea pe primul scaun langa usa. O, ce surpriza placuta cand am vazut-o. S-ar fi cuvenit sa o aplaudam in avans, dar asta nu era admis si posibil in conditiile date. Dupa ce a intrat in sala, a inaintat cativa pasi spre masa din fata, unde era Presedintele si Asesorii populari, toti comunisti, bineinteles. Dar, deodata se opreste si se intoarce cu fata spre boxa acuzatilor. Cu mana dreapta ridicata in sus, descrie un gest larg spre noi si cu o voce tare zice:

Bucurati-va, fratilor, caci noi toti stim ca voi sunteti judecati astazi pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos si credinta Lui!

Presedintele Completului de Judecata o apostrofeaza grav si-i zice:

Nu-ti dai seama, doamna, unde te afli? In clipa urmatoare poti fi asezata in boxa acuzatilor, Ianga sotul dumneatale!!! Sanzeana ii raspunde:

Nu-i nimic, donmule presedinte, nici un sacrificiu nu este prea mare, cand este vorba de Numele scump al lui Isus Hristos, Domnul nostru! Presedintele infuriat striga la ea:

Iesi, iesi, iesi afara! In clipa cand s-a supus ordinului dat, o lumina cereasca se revarsa de pe fata ei spre noi, si spre toti ceilalti din sala… Ea, sora noastra, Sanzeana a iesit, dar in sala a ramas o aleasa mireasma a lui Hristos, care ne inmiresma pe toti!… Glorie, slava, cinste, Mielului lui Dumnezeu, care a fost junghiat! (Apocalipsa 5: 1 2).

A urmat la rand Dumitru Harap ca martor. Acesta intra in sala si inainteaza spre masa din fata, dar presedintele observa ca are in gura o bomboana si-i striga:

Ce faci, domnule Harap, dumneata vii in sala de judecata, in fata noastra, cu bomboana de supt in gura? Iesi afara si scoate bomboana din gura, apoi te intoarce in sala. Depozitia lui, oricare ar fi fost, nu mai avea valoare in proces…

Dezbaterile s-au prelungit pana seara tarziu, pe la ora 10. Deliberari nu au mai avut loc si s-a anuntat ca sentintele vor fi comunicate in ziua urmatoare dimineata, care era ziva de 19 februarie 1959. Cei ce au participat din familiile noastre au mai ramas o noapte

in

 

Timisoara, ca sa asi ste la pronuntarea sentintelor. Nu avea sa fie o experienta deloc usoara pentru sotiile noastre, cum optimismul unora a anticipat, dupa pledoaria avocatilor apararii, ci dimpotriva, in unele cazuri a fost chiar caz de lesin, plansete mai mult decat dureroase. In ce o priveste pe sotia mea, a fost constienta de favoarea capatata de la Domnul si a suportat totul intr-un chip vrednic de E1.

Ni s-a permis cu ocazia zilei procesului sa primim de la familie alimente si ceva imbracaminte de iarna. Dupa proces, nu am mai fost dusi la Securitate, ci am fost dati in custodia inchisorii din curtea Tribunalului Militar. Am fost repartizati in celule diferite pe la miezul noptii. II aveam cu mine, din lotul nostru, pe Mitica Harap.

in ce priveste condamnarile, cei doisprezece am primit un total de 221 de ani de munca silnica, repartizati astfel: Cel considerat sef de lot a primit 25 de ani, altii patru cu 20 de ani, trei cu 18 ani, doi cu 17 ani, unul cu 16 ani si batranul de 72 de ani a primit 12 ani. Portia mea a fost stabilita la 20 de ani munca silnica si in plus fiecare a mai primit cate 15 ani si 10 ani de degradare civica si interdictie corectionala. Marit sa fie Domnul Cel vrednic de lauda!

 

IN INCHISOARE LA TIMISOARA

In incinta inchisorii din Timisoara erau cateva celule socotite de tranzit, care erau inca in supravegherea securitatii, pana la judecarea recursurilor, cand se pronunta sentinta definitiva. In acele celule-tranzit am fost tinuti pana in data de 27 martie 1959, cand a fost stabilita ziva de recurs. Ni s-au inmanat formulare de completat, desi eu m-am pronuntat ca nu fac recurs. Am fost obligati din oficiu sa facem, pentru ca stapanirii nu i-a convenit cum s-a desfasurat procesul si nici felul in care au evoluat avocatii apararii.

Imediat dupa proces, ue-au fost luate hainele civile in care am fost imbracati pana atunci si ni s-au dat1n schimb hainele vargate si lenjerie de inchisoare. In ziva urmatoare, Mitica Harap a fost scos cu bagajul din celula si dus in alta parte. Ce mare lucru sa fie doi laolalta, cum zice in Sfanta Scriptura.

“Mai bine doi decat unul!”

Asa a trimis si Domnul Isus ucenicii, doi cate doi. Unitatea in doi este de nezdruncinat. Diavolul a profitat de acest fapt, ca sa-mi lanseze atacuri fara precedent in viata mea. Securistii ma amenintasera cu mult inainte cu un proces in care, impreuna cu fratele Moisescu, vom fi condamnati la moarte. Aceste amenintari insa au ramas atunci fara efect asupra mea, pentru ca am fost gata sa accept riscurile, deoarece am pus totul pe altar.Dupa evolutiile binecuvantate din timpul anchetelor si in desfasurarea marturiei din timpul procesului, dintr-o data m-am simtit asemenea prorocului Ilie, dupa marea biruinta de pe muntele Carmel. Dar cand au ajuns la urechile lui amenintarile Izabelei, 1-a apucat frica, a plecat si s-a ascuns in pustie, sa-si scape viata. La fel s-a intamplat cu mine. O neliniste mare mi-a cuprins inima dupa plecarea lui Mitica de langa mine si acum nu mai aveam cui sa-i destainui starea in care ma aflam, ca sa ne rugam impreuna. Vrajmasul a

reusit sa imi strecoare in suflet tot felul de plasmuiri, si cea mai plauzibila parea a fi aceea ca ceilalti din lot vor fi lasati in libertate, iar mie si fratelui Moisescu ni se va face procesul cu care am fost amenintati si vom fi condamnati la moarte. Diavolul imi sugera si ideea ca ceilalti ne-au tradat… Gandul la o posibila tradare din partea celorlalti mi-a provocat dureri pe care nu le pot exprima in cuvinte. Din toate aceste plasmuiri ale realitate, nu era nimic adevarat.

La gandul ca am sa mor, pachetul pe care-lprimisem in urma cu doua zile si care ar fi putut sa ma tina cateva saptamani, 1-am impartit cu ceilalti 25 din celula, care s-au bucurat de darnicia mea

si nu fara mirare. La anchete, cand te scotea din celula, bagajul ramanea in celula, dar cand 1-au luat pe Mitica,l-au luat cu bagaj cu tot. Orice fapt neinsemnat se intampla in jur, eu il interpretam ca si cand era facut in contul meu. Imi ziceam: “Cel putin Ilie a fost liber si a putut sa fuga ca sa se ascunda, dar eu unde sa fug, cum sa ma ascund?” Mi-a venit in minte un verset dintr-un psalm: „

0, daca

 

 

 

avea aripile porumbehdui, as zbura si as gasi undeva odihna!”

 

(Psalmul 55:6).

Intensitatea acestor ganduri mi-a cauzat framantari mari

si chiar dureri in trup. In acele cateva zile, am observat ca mi-a aparut o pata alba in par, deasupra ochiului stang. Dupa a.lte cateva zile, am ajuns sa constat ca inchipuirile din mintea mea erau false, caci nu se adevereau prin Ilie dorea sa moara, in schimb eu voiam sa traiesc. Incet-incet, harul lui Dumnezeu s-a aratat si fata de mine, asa cum Domnul i S-a aratat in pestera lui Ilie: „Cefilci tu aici, Rie?” Raspunsul lui a fost:

„Ant ,fost plin de rivna pentru Dottud, Dumnezeul ostirdor; caci copiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au sfaramat altarele Tale si au ucis cu sabia

 

 

 

pe prorocii dar… am ramas numai eu .singur.”

 

Frica paralizeaza gandirea omului. Real itatea era ca Ilie nu era singur. Domnul i-a vorbit despre altii 7.000, care nu si-au plecat genunchiul inaintea lui Baal!

“Oh, scumpa Realitate, Isus Hristos Domnul, Tu ai fost

si ramai, caci Tu ai intervenit si ai risipit norii, ai venitin ajutorul meusi

m-ai scapat. Marire T i e !”

Ziua de 27 martie a sosit, asa ca dis-de-dimineata am fost pregatiti pentru a fi dusi la Tribunal. Unii dintre fratii care nu au fost multumiti cu evolutia lor din proces au dorit sa se revanseze la recurs, dar nu li s-a dat o asemenea satisfactie. La recurs nu se mai fac dezbateri de fond, ci numai procedurale. Abia acum, la sfarsitul formalitatilor de la recurs, aveam sa intelegem de ce comunistii ne-au fortat sa-lfacem. Ei au simtit o infrangere, oarecum, in timpul procesului, atat din unele marturii ale celor arestati, cum si din partea unor martori care nu au evoluat dupa cum ei au scontat, dar mai ales si din partea avocatilor apararii. De aceea, pe avocati i-au “prelucrat” serios, poate si cu amenintari, deoarece ei nu au mai fost aceiasi ca la proces, insistenti in apararea noastra, ci au mers patia acolo incat sa ceara si ei condamnarea noastra dar, oarecum, cu o oarecare indulgenta, prin schimbarea cuantumului de pedeapsa. Indulgenta nu avea sa se vada deloc, deoarece in recurs a fost acceptat cel facut de Procuratura, si ale noastre au fost respinse. Asta a insemnat agravarea incadrarii procesului nostru la punctul I din decret, fiind calificati de ei o organizatie paramilitara, care am dus si lupta cu arme impotriva regimului. Pentru regim, insemna doar o victorie psihologica, nicidecum una practica sau reala.

Cand am fost scosi la recurs pe poarta mare de metal a

inchisorii

eram toti cei doisprezece imbracati in haine de puscarie, cu dungi verticale, parul tuns la zero si incolonati in formatie de cate trei. Eu eram in primul rand, pe flancul din dreapta. Eram nespus de fericit in aceste haine de ocara si convins ca “suntem un spectacol, deopotriva pentru lume, ingeri si oameni”, (traducerea lui Darby), cum sta scris in 1 Corinteni 4:9. Distanta strabatuta pe drum era doar de cateva zeci de metri. Ai nostri, postati in fata cladirii, ne asteptau si ne-au vazut trecand chiar prin mijlocul lor, spre intrare. Nu aveam voie sa vorbim nimic. Dar fratele Vasilica a reusit sa schimbe in treacat dotia vorbe cu sotia si, pentru acest motiv, a fost batut de un gardian, indata ce am intrat in curtea nichisorii la reintoarcerea de la recurs.

De data aceasta securitatea nu le-a mai permis familiilor noastre sa ne aduca alimente, medicamente sau ceva articole de imbracaminte. In urma condamnarii, orice legatura cu familia a fost

total intrerupta pentru cativa ani, noi fiind ca niste morti pentru ei si cei din familie, pentru noi!

Bucuria noastra a fost ca dupa recurs am ajuns cu totii impreuna, in celula cea mare a care am fost comasati vreo 120 de detinuti. inchisoarea din Timisoara nu era una de executie, ci doar de tranzit. Aici nu aveam sa stam multa vreme, asa ca dupa cateva luni am fost dusi spre o inchisoare de executie, cum erau in vremea aceea: Gherla, Aiud si Jilava.

As vrea sa mai amintesc inca un lucru din perioada dintre proces si recurs, care ne-a impresionat pe toti. noapte, nu mult timp dupa ce s-a dat stingerea la ora 10, celularul nostru, ca

 

si celelalte cladiri, a fost zdruncinat puternic de un cutremur de pamant, insotit de anumite sunete sinistre. Santinelele trupelor de securitate din tumurile de control au intrat si ele in panica. Probabil ca in primul moment au crezut ca se desfasoara un atac impotriva

pentru a fi eliberati unii detinuti, si au inceput sa dea semnale de alarma si sa traga cu armele petarde luminoase, iar cainii urlau ingrozitor. Cutremurul sa fi durat vreo 25-30 de secunde, iar dupa ce a incetat, se auzeau doar comunicarile dintre santinele si comandantii lor. A fost un eveniment care nu putea trece neobservat,

in

special pentru noi, detinutii… Domnul a fost bun si nu a ingaduit ceva ce ar fi putut cauza suferinte mai mari.in celula mare erau patru randuri de paturi suprapuse, pe o suprafata de vreo 200 de metri patrati. O mare binefacere a fost pentru mine cand am putut comunica cu unul dintre frati mai indeaproape. In dialogul nostru, el a pomenit un verset din Sfanta Scriptura, care pentru mine a fost cheia minunata care mi-a restabilit pe deplin echilibrul spiritual si increderea frateasca reciproca. Ce mare binecuvantare a asezat Dumnezeu in legatura si partasia frateasca.

Cum intre noi eram cativa cantareti buni, cateva seri la rand, inainte de a se da stingerea, ne-am strans gramada in mijlocul celulei si, asezati pe jos, am inceput sa cantam domol cateva cantari pe voci. Toti ceilalti detinuti stateau uimiti si ascultau. S-a facut o liniste mare Imnuri de preamarire a Celui Prea Inalt, slavitul Mantuitor si Domn, Isus Hristos, au strabatut vazduhul pe caleaundelor, spre mangaierea celor nemangaiati. Intr-o seara, tocmai cand am terminat o cantare, se deschide vizeta si subofiterul de serviciu ne cheama pe cantareti si ne cere sa ne spunem numele

 

si condamnarea. Noi credeam ca acest fapt are sa ne aduca anumite pedepse ca urmare, dar spre uimirea noastra nu s-a intamplat nimic. Se poate ca si el sa fi fost din vreo familie de credinciosi, ori poate

placut si lui, si sa nu fi dat drumul mai departe raportului. Cert este ca a fost o binecuvantare pentru ceilalti detinuti, care erau condamnati pentru alte lucruri decat noi, lotul nostru fiind singurul atunci in celula cu condamnati pentru credinta.

Intr-o zi, sunt introdusi in celula vreo opt sau zece detinuti, adusi inapoi la Timisoara, de la alte inchisori de executie. Ei fusesera condamnati pentru actiuni de partizani in muntii Banatului. Unii dintre ei aveau condamnari de munca silnica pe viata. Unul dintre ei a fost repartizat sa doarma cu mine in pat. Era un barbat de statura mijlocie, cu care am impartit patul mai multe nopti. Mi-a spus ca ei au fost adusi la Timisoai a in vederea rejudecarii lor, ca unii care, s-a apreciat, nu au primit suficient de mare pedeapsa.

Dupa cateva zile, dimineata, indata dupa efectuarea numarului, la venirea si luarea in primire a schimbului de dimineata intra in celula comandantul inchisorii cu un tabel in mana, insotit de alte oficialitati si, cu o voce martiala, cere atentia detinutilor. Cei readusi de la alte inchisori fusesera rejudecati si a venit sa li se comunice noile condamnari. A strigat de pe tabel vreo cinci-sase nume, care erau subliniate cu rosu, dupa cum au vazut cei din apropiere. Condamnarea lor la moarte era prin impuscare. Printre ei a fost si cel care dormise cu mine in pat. Cand a fost strigat

si

numele lui, era chiar langa mine si mi-am intors fata spre el. Fata i s-a facut alba ca varul in urma socului provocat la auzirea sentintei de condamnare la moarte. Dupa ce a terminat, comandantul a dat ordin ca cei strigati sa-si faca bagajele si sa vina la usa. Nu voi uita niciodata acea dimineata extraordinara. In celula s-a asternut o atmosfera ca de plumb. Dupa ce au iesit, au fost dusi sa li se puna

lanturi la picioare. Aveam auzim pentru doua zile pe culoar, cum le zornaiau lanturile cand erau dusi la programul administrativsanitar, dar dupa aceea nu i-am mai auzit… Ceva detinuti noi sositi

ne-au adus vestea ca au fost executati prin impuscare, la poligonul din Padurea Verde, de la periferia orasului Timisoara.

Ne-am intrebat oare cum va fi cand se va anunta Judecata, despre care au vorbit Domnul Isus si apostolii? La acea judecata, cei condamnati la pedeapsa nu vor pierde o viata efemera, de cativa ani, ci o viata vesnica, departe de fata lui Dumnezeu, in locul de chin si suferinte cum nu sunt pe pamant.

Iata ce zice Cel ce Se prezinta ca Alfa si Omega, Cel dintai

si Cel de pe urma, Inceputul si Sfarsitul. “Ferice de cei ce isi spala hainele, ca sa aiba drept la ponnd vietii si sa intre pe porti in cetate! Afara sunt cainii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli Si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna! ” (Apocalipsa 22:14-15). Viitorul vesnic poate fi asigurat cata vreme suntem in trup, pe pamant, prin pocainta sincera si credinta in Numele Domnului Isus Hristos. in zilele noastre, zilele din urma, zile de apostazie si ecumenism fals, notiuni ca cele de “pocainta” si “credinta” sunt discreditate, pervertite, golite de continutul apostolic, asa cum au fost ele propovaduite, crezute si traite in primul veac. Dragostea care este pomenita in zilele noastre nu este dragostea Adevarului, cu care noi am fost mantuiti (2 Tesaloniceni 2:10), ci un surogat. In Vechiul Testament, dragostea de Dumnezeu care s-a manifestat prin ascultarea si supunerea la Cuvantul Lui a fost cea adevarata. Cand ea nu s-a manifestat asa, ci a fost nesocotita si oamenii traiau dupa voia lor, calcau in picioare si

nesocoteau Cuvantul lui Dumnezeu, se ecumenizau cu obiceiurile si cu zeitatile neamurilor, Dumnezeu-Iehova (Iahve), prin proroci, o biciuia cumplit. Aceasta se numeste “curvie spirituala”, o stare care-L, face gelos pe Dumnezeul lui Avraam.

Putem spune ca si astazi, dragostea de tip ecumenist este “curvie spirituala”. Ea intotdeauna va sacrifica Adevarul, de dragul unor legaturi vinovate, despre care apostolul Pavel vorbeste la 2 Corinteni 6:14-18, cand zice: “Nu va

injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi (care nu asculta de adevar).

Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege? Sau C11111 poate sta impre1111a lumina cu intunericul? Ce intelegere poate fi intre Hristos si Belial? Sau ce legatura are cel credincios czr cel necredincios?

 

 

 

Cum se impaca Templul Zzri Dumnezeu cu idolii? Caci noi suntem Templul Dumnezeidui Celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Ezt voi locui si voi umbla in mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezezd lor Si ei vor fi poporul

 

De aceea:

din mijlocul lor si despar-

 

 

 

de ei, zice Donmul; nu va atingeti de ce este necurat, si va voi primi. Eu va voi fi Tata, voi Inzi veti fi fii Si fiice, zice Domnul Cel Atotputernic”.

 

Nu exista compromis intre lumina si intuneric si nici intre adevar si minciuna. in lumea crestina de astazi, sunt in floare compromisuri de tot felul si unele chiur la loc de cinste. Unirea in nelegiuire este o uraciune Maintea lui Dumnezeu.

****

Cu vreo 25 de ani in urma, am ajuns la Oradea duminica dimineata. Adunarea era arhiplina pana ‘in strada, abia am reusit sa ajung cu vreo doi metri inlauntru. Fratele Liviu Olah m-a numit pentru rugaciunea de incheiere. Din baicon, in mare graba, o sora se strecoara prin multime si intreaba unde este fratele Iovin? Cei din jur, desi nu ma cunosteau, dar m-au vazut ca m-am rugat, au ajutat-o sa ma identifice, asa ca am iesit in strada. Eu nu o cunosteam pe sora

si nici dansa nu ma cunostea pe mine. Ea s-a orientat dupa numele Iovin, caci il cunostea pe fratele meu Nicolae. Locuia impreuna cu mama ei si cu fetitele ei. Ea nu mai traia cu sotul ei de trei ani. Familia parintilor ei era o fami lie cu reputatie intre frati din pricina tatalui ei. Sigur, am inceput sa stau de vorba cu ea si sa-i fac marturia vietii in I-Iristos. Dupa masa am fost iar la adunare si seara m-a invitat sa gazduiesc la ei. Se arata a fi o credincioasa ravnitoare si am acceptat invitatia. Domnul o avea in vedere pe ea fara ca eu sa

imi

dau seama. Dupa masa de seara, am continuat vorbesc despre o viata crestina normala, despartita de lume, de pacat, despre dragostea dintai a primilor crestini.

La un moment dat, ea s-a intristat, vorbele i-au inghetat pe buze si a inceput sa planga in hohote de nu se mai putea opri. Am intrebat-o ce s-a intamplat. Duhul lui Dumnezeu a convins-o de starea de pacat in care traia. A fost botezata de tanara si a avut, cred, un inceput bun, dar a dat de un proroc fals, profesor de rnuzica,

 

pe care 1-am identificat la Arad ca atare, si care-i amagise pe multi tineri prin arta muzicii si magia unor invataturi stricate, cu totulabatute de la Adevarul Sfintelor Scripturi. Prin acestea si prin aceea ca opreau casatoria, acest proroc fals o convinsese de doctrina lui, ca botezul ei la baptisti nu a fost btm si a botezat-o el a doua oara in religia lui apostata, dar de pacat nu scapase. Botezul nu mantuie, ci este o marturie a unui cuget curat, poruncit de Domnul Isus. Din amagirile acestui proroc fals, impreuna cu sotia mea, Domnul ne-a ajutat sa slujim la eliberarea mai multor suflete care au fost seduse.

Aceasta biata surioara era legata stare adanca de pacat.

In acelasi pacat al curviei cazuse si un frate de-al ei, care avea copii mai mari, si si-a parasit sotia. Ea a marturisit in hohote de plans viata ei din ultimii trei ani, de cand se despartise de sotul ei. A schimbat religii ca si barbatii, se credea crestina, dar ea nu-L cunostea pe Domnul. Stia foarte multe din Biblie, dar era legata in

lanturile faradelegii. Ne-am asezat pe genunchi si ea s-a predat Domnului, si cu plans amar s-a rugat si a cerut iertare pentru viata ei atat de pacatoasa.Primul lucru pe care 1-a dorit a fost acela sa ma duc la familia fratelui ei. Am vorbit cu cumnata ei care nu mai credea in posibilitatea intoarcerii la Domnul a sotului ei. Am vorbit apoi cu fratele ei, si, uimitor, Domnul S-a indurat de el si i-a dat un duh de pocainta: s-a intors la Domnul si la familie. Inaintea plecarii noastre in America, am mai fost pe 1a Oradea si am fost fericit sa vad ca au ramas statornici in noua viata schimbata, spre bucuria familiei intregi.

Daca curvia trupeasca este un pacat atat de grav si condamnat in Cuvantul lui Dumnezeu, cu atat mai periculoasa si pernicioasa este curvia spirituala, asa cum o vedem aratata in Sfanta Scriptura. in dosul acestor pacate sunt duhuri amagitoare, care vin de la cel rau si folosesc metoda seductiei pentru a-si atinge scopul marsav, cum am vazut cazul celor doua familii de la Arad, care au practicat spiritismul. Fratele profesor si teolog Ioanovici Damaschin (un om care a practicat spiritismul de speta rafinata inainte de a se intoarce la Dumnezeu), ne atragea atentia sa ne ferim ca de foc de orice tangente cu asemenea duhuri satanice sau chiar cu persoane care au avut de-a face cu spiritismul grosolan sau cult.

In epistola catre Efeseni, in capitolul 4, apostolul Pavel arata antidotul pentru contracararea acestor lucrari de amagire, incepand cu versetul 11: “Si El a dat pe unii apostoli; pe altii, proroci; pe altii, evanghelisti; pe altii, pastori si invatatori, pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de onz mare,

la inaltimea staturii plinatatii lui Hristos; ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de invatatura, prin viclenia oamenilor Si prin siretenia lor in mijloacele de amagire; ci, CREDINCIOSI ADEVARULUI, iN DRAGOSTE, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” …”sa nu mai traiti cum traiesc paganii, in desertaciunea gandurilor lor, avand mintea intunecata, fiind straini de viata lui Dumnezeu, din pricina nestiintei in care se afla in urma impietririi inimii lor. Ei si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare Si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie… Voi insa, sa va desbracati de omul cel vechi care se strica dupa poftele inselatoare; va inoiti in duhul mintii voastre si sa va imbracati in omul cel nozt, .facut dupa chipul lui Dumnezezt, de o NEPRIHANIRE S7 SFINTENIE PE CARE O DA

ADEVARUL.”

 

 

 

Femeile (asemenea Evei, mama noastra comuna) sunt adesea vulnerabile la a cadea prada unor asemenea duhuri de amagire, pentru ca si-au parasit pozitia, locul si masura randuita pentru ele de Dumnezeu, prin Cuvantul Sau. Adventismul si penticostalismul, ca

 

si

altele, au la originea lor cultul nefast al unor astfel de femei.

 

IZBAVIREA DIN INCHISOAREA
DIN TIMISOARA

O alta experienta grea, regizata anume de comunisti, a fost regimul alimentar la care am fost supusi timp de vreo patruzeci de zile, fara intrerupere. Atat la amiaza cat Si seara nu ni s-a dat altceva decat “ciorba de varza” acra si sarata, cu doua calupuri de mamaliga sau turtoi. Inainte de a incepe aceasta perioada, Dumnezeu a lucrat in asa fel ca din lotul nostru de doisprezece, trei am capatat mancare de regim alimentar, din pricina unor imbolnaviri de care am avut parte. Mancarea de regim a fost cu totul diferita, mai buna si mai consistenta, cu proteinele atat de necesare sanatatii omului. Detinutii s-au imbolnavit pe capete de diaree, care nu mai contenea, si au slabit foarte mult din cauza aceasta. Cei care aveam mancare de regim, cu paine, uneori paste cu branza, ori cate o bucatica de carne, i-am putut ajuta pe unii care s-au imbolnavit mai grav ca sa-si

revina

cat de cat la normal.

Ca aceasta metoda de slabire si distrugere a rezistentei detinutilor era regizata “stiintific” am capatat dovada prin insusi comandantul Intr-o zi a venit in celtilarul mare si ne-a ordonat sa ne grupam pe organizatiile din care “chipurile” facem parte. Vizati eram noi, credinciosii, “cei 12″, ca sa ne provoace si sa-si bata joc de noi.

— Ia, voi, aia cu credinta, care sunteti aia? Rugati-va aici lui Dumnezeu sa va dea carne si paine, cand de atatea zile capatati numai ciorba de varza acra si sarata. Sa vedeti daca va va da Dumnezeul vostru din cer… demonstrati aici si acum credinta voastra, altfel ce fel de credinta e aia???

Ocara aruncata asupra noastra a fost mare… Ce nu stia,insa, comandantul, a fost ca unii dintre noi s-au rugat, Domnu I le-a ascultat rugaciunea si au primit regim alimentar. Noi, insa, nu i-am raspuns, ci am tacut si 1-am multumit lui Dumnezeu pentru ceea ce el nu stia!

Ne-am adus aminte de poporul lui Dumnezeu, cand Rabsache arunca ocara asupra lui Israel: “Sa

nu va insele Ezechia, caci nu va pwea sa va izbaveasca din mana mea. Sa nu va faca Ezechia sa va incredeti in Domnul, zicand. Domnul ne va cetatea aceasta nu va fi data an mainile imparatului Asiriei”

(2 imparati 18 si 19). Poportil a tacut Si nu i-a raspuns cu nici o vorba, caci imparatul le daduse ordin: “Sa nu raspundeti!” Noi stim istoria, cum Ierusalimul a fost scapat, ca raspuns la rugaciunea lui Ezechia. M-am gandit ca daca i-am fi raspuns ca deja Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunea, ar fi fost in stare sa ne taie dreptul la mancarea de regim. Uneori tacerea este de folos, asa cum a fost cazul si in provocarea factita de Rabsache.

In dimineata zilei de 11 iunie 1959, in celula noastra, ca

si in

altele, a inceput sa fie multa miscare. O serie de detinuti, printre care si eu, am fost scosi din celula de un gardian si dusi intr-o curte din spate, unde erau ceva ateliere de intretinere. Ma aseza langa un butuc de lemn pe care era un ilau (nicovala) Si apoi veni cu un baros si cu o pereche de lanturi pentru picioare, care erau compuse din trei inele mai mari, unite intre ele cu doua mai mici. imi aseza piciorul pe butuc, asa ca sa poata face nituirea pe picior, apoi repeta aceeasi operatie la celalalt picior.

Am inceput sa ma rog si sa-I multumesc Domnului pentru harul de a fi pus si eu in lanturi pentru Numele Lui, cum au fost apostolii. Asa cum ma rugam si-I multumeam Domnului pentru favoarea aceasta, deodata am avut o experienta personala unica, asa cum nu am mai avut si nici macar nu as fi putut macar banui

ca

exista asa ceva. O greutate imensa de slava, de binecuvantare, mi-a coplesit fiinta intreaga. Bucuria era atat de mare, incat am simtit ca nu pot rezista la aceste poveri de glorie, care nu erau de pe pamant. Am fost nevoit atunci sa spun: “Doamne Isuse, Te rog opreste aceasta greutate de binectivantare, pe care nu pot sa o suport; simt ca mor sub apasarea ei. Opreste-o, Doamne, Te rog!”Domnul m-a ascultat indata si a redus-o la nivelul la care am putut sa o suport. Ce am spus nu este vis, nici poveste, ci o experienta

reala!

Mai tarziu am aflat ca in seara aceea ne vor transporta la o alta inchisoare, dar fara sa stim unde. Uzantele erau ca acei care au o condamnare de la 12 ani in sus sa fie pusi in lanturi, la fel ca si acei care erau condamnati pentru tentativa de trecere ilegala a frontierei. (Ei erau numiti “frontieristi”.) In total am fost un lot de vreo 85-90 de detinuti. Dupa ce s-a innoptat, am fost scosi din celule si, cu niste camioane, am fost dusi la gara din Timisoara. Frontieristii aveau lanturi mai grele ca ale noastre. Nu voi uita niciodata cat de sinistru a sunat in noaptea aceea zornaitul lanturilor frontieristilor, atunci cand, la gara, a trebuit sa trecem peste mai multe lin i i de cale ferata. Lovirea lanturilor de sine adauga un zgomot Si mai Infiorator, nu numai pentru noi, ci si pentru calatorii care se aflau in statie, asteptand sa plece in directiile lor.

Am fost urcati cu totii intr-un vagon-penitenciar, anume facut pentru transportarea detinutilor, fie politici, fie de drept comun. Vagonul era compus dintr-un compartiment mare si trei sau cinci mai mici. ln cel mare au fost suiti 76 de detinuti, iar in cele mici incapeau cate trei sau chiar cinci. Calatoria spre necunoscut cu acest vagon duba a fost infernala, greu de inchipuit pentru mintea omului.

Compartimentul mare sa fi avut o lungime de 10-12 metri, cu patru randuri de banci dispuse in lungul compartimentului, asa ca detinutii de pe doua randuri stateau fata catre fata si genunchi la genunchi. La fel era si cu celelalte doua randuri, dar supraaglomerati si presati. O singura cale spre W.C. era intr-una dintre bancile interioare. Cel ce a avut acel loc a trebuit sa se scoale de nenumarate ori, sa-i faca loc celui in nevoie, iar el sa stea presat printre genunchii celorlalti. La asta se adauga povara fiecaruia, cu lanturile lui…

Tarziu in noapte am aflat ca suntem opriti in gara la Lugoj. Nu puteam verifica, deoarece vagoanele-duba nu aveau geamuri. Ne-au dus mai departe, prin Faget, spre Ilia, unde cu chiu cu vai am ajuns in dimineata zilei de 12 iunie. Vagonul nostru a fost decuplat si tras pe o linie secundara. Era o zi torida de vara, senina, cu un soare dogorator. Cred ca numai in iad putea fi o situatie mai ingrozitoare

ca acea zi in gara la Ilia. Fierbea carnea pe noi in propriile transpiratii si nu am primit apa de baut decat tarziu in cursul zilei, si aceea era mai mult decat clocita, si nu la discretie, ci cu portioara. La cereri insistente, gardienii ne-au mai dat pana seara de vreo trei ori apa. Am dat jos de pe noi fiecare zeghia si camasa, iar transpiratiile curgeau lin jos neoprite. Nu pot descrie in cuvinte mizeria indurata in gara Ilia. Am mai trecut prin situatii de presa si transpiratii, cand trenurile erau supraaglomerate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar nu asa ca in mizeria de acum.

Cand s-a innoptat, am fost cuplati la un alt tren, spre Simeria. I-am multumit lui Dumnezeu ca noaptea a fost mai usoara, fiind scutiti de caldura grozava din gara Ilia. In cazuri de acestea de deplasare a detinutilor, in functie de lungimea drumului, ni se dadea hrana rece, pe doua-trei zile. Cei care erau mai nestapaniti, mancau toata mancarea intr-o zi si dupa aceea rabdau, faceau foame, nu gluma… In meniul hranei reci era: paine, branza telemea sarata si marmelada. Am calatorit toata noaptea si dimineata in zori am ajuns la Gherla. I-am multumit lui Dumnezeu ca am scapat din mizeria vagonului-duba. Cu niste camioane, am fost transportati la imensul penitenciar, care in vremuri de varf a gazduit pana la patru mii de detinuti. Aici am fost dusi sa ni se ia lanturile de pe picioare. Lanturile acestea erau de asa fel ca la fiecare pas se suceau in jurul gleznei inainte si inapoi, provocand umflaturi si chiar rani. La mine, ca si la altii, a venit cate un gardian inarmat cu un baros si o dalta supertocita, taisul avand vreo trei milimetri latime. Operatia de taiere a niturilor n-a fost usoara, si pozitia in care trebuia sa ne tinem piciorul cu nitul

pe ilau nu era deloc confortabila. Nervozitatea si injuraturile gardie-ilor erau greu de suportat.

Cladirea din mijloc, cu doua nivele, si in sfarsit cea de-a treia, din fata si orientata spre sosea, care a fost construita in 1859, cu parter si trei etaje. avea doua geamuri, inspre urtea mare. Fata de cei 100 de detinuti Am fost introdusi in cladirea de la mij loc, intr-o celula care

 

 

veniti din Timisoara, celula era foarte mica, cu doua randuri de paturi suprapuse. Un pat era lat de 80 cm. Dormeam trei intr-un pat, doi pe margine si al treilea la mijloc, cu capul intre picioarele celor doi. Sub paturi, pe dusumea, dormeau altii, toata suprafata celulei fiind ocupata, pana acolo ca unii nu mai aveau loc decat langa tineta. Era o nenorocire sa te strecori noaptea pana la tineta pentru nevoi, ca sa nu te dezechilibrezi si sa calci pe vreunul, ori sa cazi peste altii. Temperatura in acele zile de iulie si august a fost atat de fierbinte,

ca

nu se facea schimb de aer: cat era de cald afara era si inlauntru. Cu greu ajungeam pana la geam, incercand sa iau o gura de aer…

Dupa vreo doua luni, am fost mutati pe celularul mare, (cei din lotul nostru), la etajul 1, care avea celule mijlocii, orientate spre sosea si cimitir, cu capacitate de cincizeci de paturi. in aceasta celula am intalnit un lot de adventisti si unul de iehovisti. Aici am ajuns la un acord cu adventistii, sa avem discutii amicale cu privire la credinta si adevarul Sfintei Scripturi. S-a stabilit ca o zi ei sa expuna punctele lor de credinta, iar o alta zi noi, evanghelicii. Asa am petrecut mai multe zile, dar in cele din urma fiecare tabara a ramas pe pozitia initiala. Exceptie au facut doi frati adventisti, cu care am gasit teren comun de intelegere. Cei mai multi dintre ei au fost foarte ingusti si sectari..

Martorii lui lehova au fost cu totul exclusivisti. Ei considerau toate celelalte credinte de la Satan si aveau lectii pregatite cu Intrebari si raspunsuri (verigi), cum sa-i combata pe penticostali, adventisti

si cei de alte credinte. Am asistat la asemenea discutii si am vazut cum ii prindeau pe unii in plasa lor, mergand precis la tinta si facandu-i de ras pe adventisti si pe penticostali. In momentul in care ii scoteai din lectiile lor bobizate cu privire la diferite texte din Biblie, ei erau pierduti si nu puteau face fata la nici o discutie. Atunci se enervau si bombaneau mai multi odata. Mie personal nu mi-a placut, si nici folos nu am vazut in cearta de cuvinte si am evitat orice discutii. O singura exceptie a fost in celula 90, unde m-au provocat. Din vreo 24 in celula, au fost 16 iehovisti. intr-o dupa masa am acceptat sa

stau de vorba cu ei, dar nu in termenii lor, cu lectii sablon invatate papagaliceste. Domnul mi-a dat o marturie careia nu au putut sa-i faca fata nici unul dintre ei. Ei s-au agitat ca nu puteau raspunde laintrebarile puse de mine, au vociferat mai multi deodata, insa eu m-am retras in liniste si de atunci nu a mai incercat nici unul sa ma provoace la discutii.

in aceasta celula au fost introdusi intr-o zi patru detinuti, unul ceva mai in varsta, si cu alti trei mai tineri. Erau credinciosi grecocatolic i din Ardeal, cel mai in varsta fiind preotul Prundus Augustin, doctor in teologie, cu studiile facute la Roma. Cu el am reusit sa avem o buna legatura spirituala. Era un om fin, cult, de o maniera eleganta in discutii. Am considerat ca un castig legatura cu el si aveam sa-1 reintalnesc dupa ani de zile in Delta Dunarii, la Peripava

si

Grind. Asupra acestora am sa revin, cand voi expune experiente din Delta Dunarii.

Odata ajunsi pe celularul mare, am beneficiat de dreptul de jumatate de ora plimbare in aer liber, la fiecare 24 de ore, in tarcurile din curte, care erau despartite de ziduri intre ele, iar la mijloc era o ciuperca sus, deasupra zidurilor, unde statea un gardian care supraveghea cum se desfasut a plimbarea. Nu aveam voie sa vorbim, sa facem semne cu mana, ci eram obligati sa tinem mainile la spate

si capul plecat jos in pamant. Teoretic erau 30 de minute in regulament, dar foarte rar se intampla sa fie asa. In anumite perioade mai grele, iesirea la plimbare era un chin si un risc. Gardienilor, detinutii le spuneau si “caraleii”, adica detinutii erau leii, iar gardienii care ii escortau la diferite activitati erau cei ce ii carau, la anchete, la diferite programe si de aici si porecla “cara-leii”. In acele perioade mai grele, caraleii se asezau in capul scarilor si pe trepte, cu bate si

leaturi in mana, si loveau pe care cum ii apucau, strigand:

— Misca, bandit, mai repede, mai repede, “poc!” cu bata pe spate, peste picioare, si pe unde ajungeau. In unele celule erau oameni batrani, bolnavi de diferite boli, care abia isi trageau sufletul dupa ei si doreau mult sa ia si ei o gura de aer, dar vai cu ce pret… Nu era nici o consideratie pentru om. Printre unii cruzi erau si arhicunoscutii fratii Somlea. Comandantul inchisorii a fost in perioada aceea Goiciu, in legatura cu care detinutii spuneau despre experiente foarte triste. Era stiut ca unul care a omorat in bataie oameni, cu o cruzime feroce.

La inchisoarea din Gherla, in anii aceia incalzirea se facea cu

calorifere cu aburi si sistem de tevi in toata inchisoarea. Functiona atunci printre detinuti vorbirea si receptia cu cana de baut apa. Cand voiam sa transmitem mesaje, puneam fundul canii pe teava sau pe calorifer si gura la gura Cand voiam sa receptionam operatiunea se facea invers. Detinutii erau la curent cu tot ce se intampla in inchisoare. Caraleii supravegheau intens sa prinda vreunul, dar si detinutii o faceau cu precautie, asa ca sa nu poata fi prinsi. Daca se intampla sa fie prins vreunul, atunci bataia era neoprita, iar ui unele cazuri se dadeau multe zile de izolare Si regimul de izolare era foarte dur. Primeai mancare o data la trei zile si de dimineata cand se dadea desteptarea pana la stingere, la ora 10 p.m., trebuia sa stai

in picioare. In celula de izolare nu era nimic de sezut, doar pereti i goi de beton, umezi si reci. La stingere, caraleul iti arunca o saltea Si o patura, care la desteptare erau scoase din celula. Am facut Si eu cinci zile de izolare, asupra careia voi reveni la timpul ei.

In

perioadele mai grele, in functie si de evenimentele politice din tara si strainatate, administratia, prin caralei, crea anume stari de tensiune si apasare. Astfel, venea ordin sa stam culcati pe burta in

celule, pe betonul gol, de dimineata pana seara, cu exceptia

tirii

meselor si la numaratoarea de dimineata Si de seara, cand se facea schimbul de echipe. in acest timp, caraleii intrau in celule, cate doi si trei, cu bate in mana, si pur si simplu calcau peste noi, caci nu mai erau suprafete libere unde sa calce. Cautau sa vada daca nu cumva am pus sub noi mantaua sau perna, ca sa ne protejam de vreo raceala. Era nenorocire daca prindea pe vrettnul care facea asa ceva. O stare de psihoza, de tensiune permanenta!

Apoi eram torturati in anumite perioade si cu mancarea. Erau zile cand turtoiul ori mamal iga erau prea sarate si alte zile cand erau nesarate. Perioade cand erau cu nisip de iti scartaia in dinti, alteori cu gust de motorina etc. La Gherla am avut si situatii de asa-zise socuri alimentare. Zile la rand nu ne dadea de mancare nimic, iar seara la stingere bagau in celula toata mancarea de dimineata, de la amiaza, impreuna cu cea de seara. Flamanzi de ni se lipea stomacul de spate, noi am fost nevoiti sa mancam, sa ne umflam burta cu mancari fara calorii: varza acra si sarata, ciulama de pastarnac, ciorba lunga de cartofi, dar trebuia sa cauti cartofii cu lupa ca

sa

gasesti un firicel. Toatanoaptea detinutii nu se puteati odihni, trebuind sa stea la rand la W.C., unul singur la 50 de detinuti in celulele mij locii, unde s-a intamplat sa fiu in asemenea situatii. “Doamne, mare a fost indurarea Ta, de nu ne-am pustiit si prapadit cu totii!” 

 

SPRE COLONIILE DE MUNCA

Dupa patru luni petrecute in inchisoarea din Gherla, pe data de 11 octombrie 1959 s-a format un mare lot de detinuti selectionati pentru munca, pentru lagarele de munca fortata din Balta Brailei si din Delta Dunarii. Mare forfota Ia Gherla. Era o actiune de anvergura. Inchisoarea era supraaglomerafa si trebuia facut loc pentru noii arestati, judecati si condamnati. Fiecare trebuia sa predam hainele inchisorii si sa ne imbracam cu hainele noastre, care pana atunci fusesera stocate la magazie. Cu aceasta ocazie au avut loc si perchezitiile de rigoare. Perchezitii inopinate au fost facute adeseori si in inchisori si in coloniile de munca. Si acesta era un mijloc de a tine detinutii in tensiune, de a-i umili, de a-i supune la campanii de dezumanizare. Ne dezbracau uneori in pielea goala si se uitau pana si in partile sensibile, sa vada daca nu am ascuns ceva acolo… O perchezitie dura uneori ore intregi de chin si degradare.

Avantajul inchisorii era ca stiai cat de cat ca esti la adapost,
mai ales in timpurile mai reci, cu luni de ploi, zapada s i frig, echipati,
chiar daca mai slab, dar ui siguranta mai mare, feriti de munci isto-
vitoare, fortate. Unii preferau zidurile, altii doreau la soare, in aer
liber, optiunile erau diferite de la om Ia om. in orice caz, un mare
necunoscut era in fata noastra, dar unii erau dornici si de schimbari.
in seara de 11 octombrie 1959, imbarcati in camioane si presati
ca scrumbiile in conserva, am fost dusi la gara C.F.R. din Gherla.
Acolo, spre surprinderea noastra, am fost urcati in vagoane de marfa,
in limbaj popular numite “bou-vagon”. In fiecare vagon au fost repar-
tizati cate 50 de detinuti, fara scaune sau ceva acomodare, in afara
de doua tinete mari. Ne-a fost data mancare pentru trei zile, paine,
telemea si ceva marmelada. Sigur, noi nu stiam unde ne duce, pentru
noi era un secret orice miscare de felul acesta si care de fapt va fi

punctul de sosire spre care mergeam. Prima noapte a fost curn a fost, asezati pe podeaua vagonului, dar ziua umtatoare, dupa masa, tinetele s-au cam umplut si in timpulmersului, zvacnirile trenului au facut ca tinetele sa se reverse in tot vagonul, asa ca nu a mai fost posibil sa stam jos, cu atat mai putin sa dormim sau macar sa ne putem odihni. Am traversat Carpatii spre Moldova si am ajuns la Adjud. Din vagoanle de marfa mai puteam vedea, prin cate o crapatura de scandura, unde suntem. Ne-a mai apucat si a doua noapte pe drumul acesta nespus de greu si in zorii celei de a doua zile am ajuns la Braila, unde am coborat din tren si am luat-o inspre un debarcader pe Dunare. Acolo ne astepta un slep destul de mare, pe care scria numele “Gironde”, care era tractat de un remorcher. Am inteles mai tarziu ca acest slep ramasese in Romania din timpul primului razboi mondial, prin vreo intelegere cu guvernul francez.

Toti detinutii sositi de la Gherla cu acest tren “special” am intrat in burta acestui slep, cu care am fost transportati spre Balta Brailei, unde avea sa ne fie domiciliul pentru un timp. Am ancorat la mal inspre Dobrogea, la debarcaderul Stramba. Acolo era si o colonie mai mica de detinuti care au fost folositi la diferite munci. Am fost indata incolonati si am marsaluit un drum de mai multi kilometri pana la colonia de munca Stoenesti. Colonia propriu-zisa nu avea capacitatea sa adaposteasca atata popor si, spre surprinderea noastra, in imediata apropiere a coloniei vechi erau trei saivane de oi, care au fost evacuate in pripa cu doua saptamani inainte de a sosi noi. S-a facut o oarecare curatenie si s-au instalat paturi de metal suprapuse pe ambele parti ale unui culoar de mijloc. Aceste saivane erau in forma de semicerc mare, si intr-un singur saivan am intrat circa 500 de detinuti. in 13 octombrie 1959, cand am ajuns noi acolo, a fost o vreme frumoasa de toamna cu soare cald. Erau construite din stuf si acoperite cu trestie. Am fost fericit ca in paturile stas de metal late de 80 cm. am avut ca partener de pat pe iubitul frate Ginga Ioan. Oh, ce minunat este sa ai cu tine, langa tine, un frate de incredere pe care sa te poti rezema, sincer, onest si credincios cu adevarat, in plus si un om al rugaciunii, prin excelenta… Marit sa fie Domnul!

Detinutii din colonia Stoienesti aveau sa lucreze la construirea

de diguri in lungul Dunarii, suprainaltarea celor existente, canale de desecare, canale de irigatii si la munci agricole, ca prasit de porumb

si

sfecla. Cum am ajuns acolo, am fost dusi la dig. Detinutii au fost impartiti in brigazi de cate 50, fiecare brigada avand cate un brigadier, numit de administratie, prin care ni se comunicau sarcinile si eram supravegheati. La randul lor, brigazile aveau sa fie impartite in cinci grupe a cate 10 oameni fiecare. Drumul spre locul de munca si inapoi spre colonie, seara, il faceam prin marsaluire, in formatie pe brigazi, in randuri de cate cinci, si obligatoriu randul de cinci trebuia sa mearga tinandu-se de brat, pe la coate. Intreaga coloana, cat era de lunga, era inconjurata pe laturi, ca Si in fata si spate, de ostasi Marmati cu pistoale automate, din unitati ale trupelor de securitate. Eram si noi, erau si ei instruiti ca nu au voie sa poarte discutii cu detinutii. Iii afara de ei erau gardienii obisnuiti, care dirijau operatiunile de lucru si care comunicau si cu brigadierii civili, insarcinati cu muncile de specialitate.

Marsurile de 3-6 krn, uneori si mai mult, nu erau deloc usoare, pentru detinutii scosi de la celule, cu muschii atrofiati dupa luni de viata de celula. Militarii aveau cu ei si 2-3 caini instruiti, cu care eram adeseori hartuiti in timpul marsului, mai ales cei de la spatele coloanei, mai slabi si nevoiasi, dar si pentru prevenirea unor eventuale tentative de evadare. Caraleii, dintre care unii erau foarte zelosi pentru regimul comunist, strigau in continuu:

— Mai repede, mai repede, misca bandit! Apoi urmau obisnuitele injuraturi murdare, care incepeau cu “dumnezeii vostri… Dupa inventivitatea fiecaruia mai adaugau:

— Tine-te de brat, pleaca capu-n jos, bandit! Nu v-a placut regimul, banditi? Asta-i regimul care vi se aplica!

Trebuie sa spun ca aceste strigate faceau parte dintr-o anume
metoda psihologica, pe care o foloseau pentru demoralizarea detinu-
tilor, pentru uzura sistemului nervos si pentru a intretine o stare
permanenta de agitatie, sa te stii ca esti supravegheat si subordonat!
Pentru efectuarea muncilor de construire si suprainaltare a
digului eram dotati cu harlete, cazmale Si roabe mari Si grele din
metal. De asemenea, mai erau dulapi din lemn greu, folositi la urcarea
cu roabele pline cu pamant, puse in pante, deoarece altfel nu se

putea urca o asemenea greutate pana la cinci metri inaltime, unde era coama digului. Pamantul era adus de la distante de 20-30 metri, din gropi de aductie, destul de greu de sapat cu harletul in teren intelenit. Eram impartiti in echipe de cate doi, intre care cu schimbul, unul incarca roaba, iar celalalt o ducea pe dig. Norma de fiecare detinut era de 3,2 metri cubi pe cap de detinut, sapat, incarcat in roabe si urcat pe dig sus. Era o cantitate imensa de lucru de executat, chiar pentru oameni sanatosi si bine hraniti. Pentru fiecare echipa de doi era repartizata o anume lungime de dig, unde sa fie desertate roabele.

Foamea era permanenta, caci eram subalimentati. Pentru asa munci grele, cu pamant, in conditii normale, am fi avut nevoie de asigurarea unei diete de 5.000 de calorii pe zi, cum este pentru sportivii de performanta. In schimb, caloriile nu erau nici pe jumatate. De aceea, in curand, fiecare detinut a ajuns sa treaca de la foamea fiziologica la cea psihologica, obsedat de o foame permanenta. Nu e de mirare daca spun ca datorita acestei obsesii, 90% dintre discutiile purtate intre detinuti erau cu privire la mancare. Pana si noaptea am ajuns sa visam ca suntem in fata unor mese pline cu mancaruri alese, fructe, iar cand ne trezeam dimineata, simteam o foame si mai cumplita. O stare de letargie, de apatie, se instala in psihicul bietului detinut. Exceptie era lacelula, tmde detinutii se imparteatt in grupe de cate cinci, (dar si in anumite colonii), la impartirea painii. Painea nu putea fi impartita in cinci parti egale, implicit erau unele bucati mai mici decat altele. Ca sa se faca o oarecare echitabila impartire a painii, era stabilita procedura la alegerea painii prin rotatie. Astfel, primul care era la ales astazi, maine zi ajungea sa fie ultimul la ales. Apoi, sa vezi partea ridicola, cum primul casca ochii mari sa vada care bucata o fi mai mare, sa nu se insele, sa profite de acest fapt, ca doar era la rand…. Numai ca, in unele cazuri, painea era destul de egal taiata si chestia pentru primul era ca a pierdut sansa profitului la ales… Dar a doua zi era invers si de aici regretul ca de ce nu este astazi el la rand la ales… Ce vreau sa spun este ca se ajungea la situatii atat de ridicole de degradare umana, la pierderea simtamantului de demnitate pe neobservate.

Apoi unii, obsedati de acest lucru, nu se puteau controla, deveneau irascibili si cearta era inevitabila.

La lucrarile de la dig, pe cand eram in colonia de la Stoienesti, am ajuns cu tronsonul repartizat grupei mele langa tronsonul repartizat grupei formata in intregime de zece frati “Betanisti”, preoti

si

credinciosi reformati-calvinisti. I-am recunoscut prin aceea ca pe unii ii cunosteam bine Mainte de a fi arestati. Printre ei a fost fratele Szilagyi Alexandru, un barbat bine legat, cu corp de atlet si care de dragul anumitor frati slabuti, cu insuficiente fizice evidente, a dat exemplu de voluntariat si a purtat mereu Si pentru altii roabele de pamant sus pe dig. Dar in curand trupul lui supus la supraefort a cedat. Gestul lui de sacrificiu a fost superb, spre slava Domnului Isus Hristos, izvorat din dragoste pentru fratii lui de credinta.

In acea perioada, in toamna anului 1959, compozitia brigazilor s-a schimbat Si am ajuns in aceeasi brigada si grupa cu fratele si prietenul meu, preotul Karczagi Alexandru, tot din randul fratilor “Betanisti”, un om mic de statura si pirpiriu, extrem de slab fizic. inchisoarea 1-a adus curand la o stare deplorabila. Nici eu nu eram prea diferit, dar totusi era o oarecare diferenta.

seara, pe cand ne intorceam de la dig spre colonie, era foarte slabit. Abia se mai tinea pe picioare si am ramas cu el in coada coloanei. Caraleii din coada zbierau sa marim pasul, dar cum? Cu ce putere si de unde? Nu mai era mult pana la colonie, dar in asemenea situatie fiecare pas conteaza. Sanj ika, ramas in grija mea si cu care mergeam la brat in coada coloanei, si-a pierdut constiinta, a ametit… Cu chiu cu vai, cum am putut, 1-am luat pe umarul drept si, cu ajutorul Domnului, 1-am ajutat sa ajunga in colonie. Marit sa fie Domnul!

Dar fiind atat slab, nimeni nu voia sa se insoteasca cu el in echipa de doi la munca, de frica sa nu fie pedepsiti pentru nerealizarea nonnei. De realizat nimeni nu era in stare, dar sa nu fie nici la prea mare diferenta de norma stabilita. Cand se facea controlul realizarii normei, unii erau dati cu numele cand ajungeau la poarta, unde la sfarsitul zilei, inainte de stingere, erau dusi si batuti cu bastonul la fund, dezbracati la pielea goala. Nimeni nu voia sa riste o asemenea bataie pentru altul. in situatia aceasta, Karczagi a ramas perechea mea la munca si eu I-am multumit Domnului pentru favoarea aceasta si ne-am rugat Domnului pentru acoperire cu indurare de sus.

 

EXPERIENTE LA SAIVANE

As vrea sa amintesc cateva experiente de la saivane. A sosit ziua de 7 Noiembrie, mare sarbatoare la Moscova, dar si la aservitii din Romania. Era o zi ploioasa si la lucru nu s-a iesit. Nu din pricina ploii, cat din pricina comunistilor, care au vrut sa celebreze. Pentru noi, orice zi era grea, dar mai bine era sa stai in repaus decat sa duci roabe pline cu pamant sus pe dig. Mai ales ca unii gardieni, deosebit de zelosi, gaseau motive sa tipe mereu:

— Plimba roaba, bandit! Hai, plimba roaba, mai repede!

0 mie de detinuti calcau noroiul prin curte, mergand incoace si apoi intrau in saivan si carau noroiul inlauntru, asa ca pe culoarul de la mij loc era tot asa ca afara. Cel mai important eveniment al zilei era sosirea orei de masa si este lesne de inteles de ce: foamea era crunta. In sfarsit a sosit masa de pranz si ploaia continua sa cada neintrerupt, o ploaie rece de toamna. S-a dat adunarea pe brigazi in curte, de catre caraleul care era acum pe post de ofiter de serviciu. Era un dobrogean scund de statura, dar bine facut. Noi toti il cunosteam dupa anumite expresii, care numai de la el le-am auzit. De exemplu, daca vedea ceva ce i se parea ca nu este in ordine, cauta indata sa-si faca simtita prezenta:

 

— Ce este cu debandarea asta aici? Noi stiam ca el vrea sa zica “debandada”, o fi auzit el pe undeva expresia asta, dar nu o retinuse cum trebuie. Prea multe clase nu o fi putut face dupa cea de alfabetizare, caci la comunisti nu scoala a contat in vremea aceea, ci atasamentul orbesc de politica regimului lor. Si, la acest punct excela omul nostru… Stiam pe altii, care peste noapte, din meseriasi

fabrica, au fost facuti ofiteri superiori cu grad de colonel!

Dobrogeanul a ordonat distribuirea mancarii, care in ziua aceea a fost un terci de arpacas, un polonic de fiecare detinut, din

niste hardaie inalte de un metru. Brigazile, cu grupele lor la rand, se perindau prin fata hardaului cu gamela in mana. Dupa ce s-a terminat distribuirea la toate brigazile, a ramas putin pe fundul hardaului si urma sa fie distribuit ca supliment, dar cui??? Era o zi cu totul neobisnuita, cu randuielile pe brigazi si grupe date peste cap. Chiar atunci, dobrogeanul nostru de serviciu nu era prin apropiere. in aceasta stare de ezitare, nestiind cine si cum sa decida, vreo 10-12 detinuti din diferite directii au dat buzna spre hardaul cu arpacas. Polonicarul de pana atunci s-a dat la o parte ca sa nu fie prins in valtoarea atacului la hardau. Cei sositi primii si-au bagat deja mainile cu gamelele goale sa apuce ceva, dar nu le-au mai putut scoate, caci altii veniti dupa ei cautau sa introduca si ei gamela in hardau. Printre acestia se facea remarcat un biet iehovist din Arad, Tapaszto. E1 era mai mare decat cei mai inalti detinuti cu un cap. Era o namila de om. Daca si un om mic de statura suferea de foame, si portiile erau egale indiferent de inaltime si greutate, cum nu i-o fi fost foame bietului iehovist?

Busculada a fost mare, nimeni nu reusise sa scoata inca mana cu gamela cu ceva arpacas si atunci a inceput dansul si plimbarea prin noroiul din curte a butoiului. Lupta a devenit apriga, atatea energii cheltuite, incat suplimentul de terci de arpacas ar fi putut compensa ceva… Unii au dat faliment, cazuti in noroi, si au mai ramas doar cinci-sase, bietii de ei, printre care si Tapaszto. Lupta era in toi, cand a iesit ca din pamant dobrogeanul cu “debandarea”… Vrand

sa

rezolve situatia, a dat ordin sa inceteze si sa se retraga toti de la hardau, dar cine sa ia seama si sa asculte? A inceput sa manuiasca bastonul de cauciuc peste spatele luptatorilor, dar a obosit. S-a manjit si el pe haine de arpacas si de noroi, apoi dezgustat a tras o injuratura ca la Dobrogea si a zis:— La urma urmei, faceti ce vreti… Nici macar nu si-a dat seama ca ei, de fapt, tocmai asta faceau… A urmat apoi cel mai tragic moment, cand butoiul s-a rasturnat si oamenii au cazut

 

in noroi. Au apucat ceva arpacas, dar amestecat cu noroi… Nu as vrea sa credeti ca exagerez in cele spuse. Eu insumi am fost martor ocular impreuna cu atatia altii… Va puteti inchipui la ce hal de degradare fizica,psihica si morala au fost adusi oamenii in inchisori lecomuniste si in lagarele de munca fortata? “Doamne, nu lasa ca impostura sa ramana multa vreme la conducerea unei tari”, care altfel zis, era o tara binecuvantata de Dumnezeu.0 alta experienta de neuitat la saivane am avut-o cu iubitul meu frate si prieten Ginga. Dormeam impreuna in acelasi pat, la nivelul de jos, spate la spate, ca altfel nici vorba sa putem incapea amandoi.. Era pe la sfarsitul lunii noiembrie. Se facuse frig, noroi, umezeala. Prin acoperisul de trestie erau atatea spatii libere, ca puteai sa numeri stelele pe cer. Amandoi, barbati de aceeasi statura, seara la culcare ne dadeam jos numai bocancii plini de noroi din picioare si incolo ne tranteam in pat, asa imbracati de iarna cum eram, cu mantalele pe noi si cusmele pe cap.

noapte, cat era de fin si de manierat Ginga, ma trezesc

ca

ma inghionteste cu cotul in coasta, si-mi zice cam nepoliticos:

Da da-te mai incolo putin!

Nu vezi cum ma sacrific pentru tine si stau cu genunchii pe fiarele de pe marginea patului??? I-am raspuns pe un ton de condescendenta, nu pentru ca in armata eu fusesem doar cu grad de sergent, pe cand el fusese maior de aviatie, ci de drag si consideratie pentru Domnul nostru Isus Hristos..

Oh, dragul meu, te rog, da-te jos din pat si vino sa vezi. Eu nu ma misc deloc, ci raman asa cum sunt. La fel ca tine sunt cu genunchii pe fiare cum esti si tu. La randul meu, ma simteam fericit ca ma pot sacrifica pentru tine!

Zilele urmatoare ne-am amuzat amandoi, cum fiecare simteam ca ne sacrificam unul pentru celalalt. Ce bine si frumos e cand asa traiesc sfintii sacrificandu-se unul pentru celalalt (Romani 12:16).

Prin luna decembrie, am fost pusi intr-o echipa de insilozat sfecla, in apropierea coloniei. Era o munca cumplita, deoarece ninsese si era destul de mare zapada. Cu mainile neprotejate dadeam jos zapada si asezam sfecla in siloz. Am incercat o solutie, sa iau pe mana un ciorap, dar de caldura mainii de la inceput, zapada se topea, iar ciorapul ingheta si era mai rau. Seara veneam la saivane “degajat”, cu mainile in buzunare, dar mantaua nu avea buzunare. Vreun alt detinut le taiase buzunarele si isi facuse batiste din ele. Dar eu, pe

 

sub manta, in fiecare mana aveam cate o sfecla mare pentru detinutii din saivan. Avea ceva procent de zahar in ea, era zemoasa si gustoasa pentru detinutii infometati si neputinciosi care nu puteau iesi la

Asta mi-a reusit de vreo doua sau trei ori, spre bucuria unora, dar probabil vreun “ciripitor”, cum li se mai spunea informatorilor, ne-a denuntat.

intr-o seara am fost asteptati la poarta de ofiterul de serviciu care, ajuns la mine, imi ordona:

Scoate mainile din buzunare! Cum am executat ordinul, doua sfecle au cazut la pamant.

Ce e cu alea, bandit? Dar fara sa astepte vreun raspuns, imi si arse cateva palme (zic eu: moldovenesti…) de mi-au tiuit urechile! (De ce asa? Pe cand eram in liceu, 1-am avut ca profesor de limba romana pe domnul Ion Balanescu, care era moldovean. La lectiile cu povesti de-ale lui Ion Creanga, era un pasaj in care era folosita expresia: “Si-i arse doua palme moldovenesti!” Intotdeauna profesorul Ion Balanescu ii cerea elevului sa scoata in relief aceasta propozitie, iar el de fiecare data radea satisfacut)… Se merita sa le faci bine semenilor, chiar daca uneori trebuie sa platesti un pret de dureri…

intr-o zi, pe cand eu ma chinuiam sa insilozez sfecla, cu mainile ingbetate, fratele Jony Ginga nu putea deloc sa faca fata frigului la

maini si se plimba inainte Si inapoi la cativa metri in spatele nostru si

incerca sa isi sufle aer cald in maini, frecandu-le de zor, si se ruga.. La un momnet dat se apropie de mine si-mi spune:Vino sa-ti arat ceva! …. Discret isi deschide mantaua si-mi arata vreo trei bucati de dovleac copt.

Pe cand ma rugam Domnului, mi-am deschis ochii

si uite cu ce ne-a binecuvantat Domnul! La inchisoare, asa ceva era considerat lux, deliciu! Mi-a dat si mie si I’mpreuna am dat slava si I-am multumit Domnului pentru acest semn de iubire. Se poate ca soldatii de paza ori careva gardian a avut mai mult decat i-a trebuit si

le-a lasat pe zapada. Ori, sa ne fi facut si noua vreo vizita corbii lui Ilie??? Marit sa fie Domnul!

In decembrie nu a mai fost cu putinta sa stam in saivane. O parte din detinuti au fost dusi la alte colonii, iar pe cei ramasi la

Stoienesti ne-au inghesuit in baracile existente. Nenorocirea a fost ca nu ne-am retras numai noi in baraci, dar si o sumedenie de soareci de pe camp. in zilele de iarna, mancarea nu se mai dadea de trei ori pe zi, ci numai de doua ori, dimineata si seara. In cazul acesta, unii dintre detinuti cautau sa-si pastreze bucata de paine de 300 grame de la norma de munca pentru a doua zi dimineata, s-o poata manca pe cat era ziva de lunga, sa stranga ceva putere in ei. Dar cum sa o pastrezi? Soarecii patrundeau peste tot, faceau groapa in sarsaneaua de paine si o mancau. Unii au atarnat din plafon un fir lung de sfoara, de care au atarnat sarsaneaua. Soarecii coborau pe sfoara, patrundeau in traistuca si mancau painea. Nu era cu putinta sa scapi ceva de aceste rozatoare, care s-au obisnuit cu oamenii ca si porumbeii din Piata San Marco din Venetia sau cei din Trafalgar din Londra.

Intr-o zi, mi-am zis ca am gasit solutia si imediat am Si inceput sa o aplic in noaptea care a urmat. Am bagat painea in sarsaneaua mea, pe care am legat-o la gura si mi-am bagat-o sub camasa, chiar pe meu. Socoteam ca acolo este in siguranta, ca doar n-o sa vina soarecii tocmai pe piept la mine? E cu neputinta! Dimineata, spre stupefactia mea, am constatat ca soriceii au intins hora mare la mine pe piept Si mi-au mancat painea de care aveam si eu atata nevoie. Povestite dupa atatia ani, acestea par lucruri hazlii, dar pentru noi erau suferinte de fiecare zi, pe langa atatea altele.

Unul dintre mijloacele de tortura greu de suportat la Stoienesti

in

iarna lui 1959/60 a fost calvarul de dimineata. Desteptarea se dadea la ora 5. Ordinul era ca fiecare sa-si faca programul de dimineata, pentru care erau alocate treizeci de minute. Apoi se dadea ordinul ca toate brigazile sa iasa pe platou in asteptarea distribuirii mancarii de dimineata. Era un frig cumplit de crapau pietrele. Pe la ora 6 ajungea mancarea la fiecare brigada prin echipe randuite prin rotatie. Sute de detinuti insiruiti in brigazile lor miscau din picioare ca sa evite degeraturile. Tropaitul lor era ca niste pietre care cad strident pe asfalt. Era o muzica sinistra, si asta in fiecare dimineata, pana in jurul orei 8, cand se iesea la munca, dupa efectuarea numaratorii. Nimeni nu avea acces in baraci, caci erau incuiate. Desi mancarea era gatita noaptea la bucatarie, inca era calduta, dar distribuita in gamele de metal reci, pana sa poti sa o mananci cu

o bucata de mamaliga care si aceea era rece, ajungea in stornac gheata.

Numaratoarea de dimineata si seara era o problema sfanta, dar care se facea atat de anevoios, din pricina ca multi caralei erau certati cu aritmetica. Aveau experienta mai mare sa numere din cinci in cinci, cati erau in fiecare rand. Problema era la ultimul rand, cand acolo era un numar mai mic de cinci. De obicei, nu le iesea numarul si o luau iarasi de la inceput. Cel de noapte trebuia sa predea efectivul celui care venea de zi.

Numaratoarea se facea si la plecarea brigazilor de la lucru spre colonie. Era frig si pe ici si colo putina zapada. Am lucrat atunci la niste canale de irigatii. S-a dat ordinul de incetare a lucrului si de incolonare a brigazilor pentru intoarcerea la colonie. Gardienii au inceput sa faca numaratoarea si au constatat ca lipseste unul. Au repetat numaratoarea si s-a confirmat lipsa unui detinut. S-a dat alarma si a inceput cautarea in toate partile, inclusiv cu cainii de paza ai trupelor de securitate. Dar nu dupa multa cautare, intr-o groapa de unde se luase pamant pentru lucrari, adapostit de vant si mangaiat de o raza pe care o arunca soarele la acea ora, obosit si flamand, detinutul Kiss a fost gasit adormit, poate cu gandul la familia lui din Pecica, judetul Arad. Ajunsi in colonie, bietul Kiss a fost retinut la poarta si a fost batut de caralei pana l-au omorat. La marginea unui drum ce serpuia prin apropierea coloniei 1-au inmormantat niste detinuti. De cate ori am trecut pe drumul acela i-am vazut crucea rudimentara din doua scandurele prinse cu un cui, facuta de detinutii milosi, cu numele lui scris pe ea, dar dupa un timp a disparut. Nu i-a convenit administratiei coloniei sa vada semnul de infierare a cruzimii lor in faradelegea savarsita. Nici vorba despre tentativa de evadare. Eram inconjurati peste tot de Dunare si civilii, care circulau de la satul Agaua in diferite directii, erau salariati ai regimului si, implicit, informatorii si colaboratorii securitatii. Asa s-a sfarsit viata unui om nevinovat, pe care o familie, poate copiii, 1-or fi asteptat sa se intoarca intr-o buna zi acasa, cum atatea alte familii au asteptat pe ai lor, dar in veci nu s-au mai intors si nici mormintele lor nu s-au mai gasit…

In primavara anului 1960, zi inainte de masa aveam safim martorii unei eclipse totale de soare. Datorita acestui evemsiwill anuntat mai dinainte, ordinul a fost ca sa nu se iasa la punctcic (le lucru. Am ramas inchisi sub cheie in baraci, dar am putut privi prin geamuri fenomenul de intunecare totala in plina zi, cu un cer senin…

Eu am ajuns din nou foarte slabit. Gardianul a cerut sa scoatem apa cu galeata dintr-o fantana destul de adanca, ce era in imediata apropiere a coloniei. Galeata trebuia scoasa cu o franghie lunga, in puterea bratelor. M-am chinuit, dar nu puteam sa o scot plina, ci doar pe jumatate. Caraleul, enervat, a venit sa-mi demonstreze cum trebuie sa fie scoasa galeata plina cu apa. E adevarat ca el a scos-o cu destula usurinta si mi-a explicat:

— Ce este asa de greu in asta? Pentru el nu era, caci era sanatos, bine hranit, in toata puterea lui fizica, si ii era greu sa inteleaga neputinta mea. Credea ca ma fac ca nu pot, dar realitatea era alta, pe care el nu putea sa o inteleaga.

Distrofia este urmarea lipsei de hrana adecvata organismului uman, infometarea fiind perpetua si pe o lunga perioada de timp. Si noi eram in urma unei ierni grele, majoritatea in stare de distrofie avansata. La un anumit grad, distrofia nu se observa la un detinut imbracat, doar fata i se poate vedea. Fata insa era buhaita (nu grasa) si dadea impresia cat de bine aratam si ce grasi suntem. Realitatea aparea cruda cand eram dezbracati la pielea goala… Era un spectacol de piele si oase, cu toate tesuturile nobile atrofiate.

in conditii de felul acesta, cateva zile la rand, toti detinutii din colonie au fost mobilizati la aducerea de lemne pentru foc, de la un debarcader aflat pe bratul Dunarii dinspre Dobrogea. Nenorocirea a fost ca distanta era cam la 5 km de colonie si apoi drumul inapoi, cu spinarea incovoiata de povara a doua pana la patru tipligi, in functie de grosimea lor, dar nu Si de puterea detinutului. Gardienii erau cei care ne incarcau lemnele in spate, bineinteles fara sa tina cont de greutate. Daca ar fi indraznit vreunul sa protesteze, mai capata si pumni si lovituri de cizme in spate. In plus, au fost facute zilnic cate doua drumuri, care insumau 20 de km de mars, din care 10 km cu povara de lemne in spinare. De cate ori am avut senzatia de sfarseala si ca in orice moment ma prabusesc la pamant! In aceasta situatie, unul dintre frati, Simion Mot, a vrut sa iasa din

randuri si sa o ia razna, ca sa fie impuscat de escorta si sa termine cu calvarul acesta. Mie nu mi-a venit un asemenea gand, desi starea mea a fost identica cu a lui. Privind in urma, ma minunez cum de am supravietuit. Am auzit uneori zicala aceasta: “Doamne, nu-i da omului cat poate sa duca”… Dar Dumnezeu a trimis ingerii Lui sa ne asiste! “Marit sa-I fie Numele Lui, Cel Minunat”!

Doi detinuti despre care am mai vorbit au ajuns intr-o tinuta deplorabila in ce priveste imbracamintea. Ei erau intr-un contrast total unul cu Tapaszto si Karczagi. Unul foarte inalt si celalalt mic de statura si slab. Unul dintre simptomele slabiciunii fizice, al distrofiei in timpul iernii, era si acela ca mereu curgeau din nas picaturi de apa. Din hainele mele de schimb, 1-am ajutat si pe Tapaszto cu cate ceva si pe Karczagi. Karczagi m-a impresionat ca pe picioare in bocanci nu avea nici obiele si nici ciorapi; incaltamintea, si ea deplorabila, era luata pe picioarele goale pe un frig si ger mare in unele zile. I-am dat ciorapi si camasa si eram fericit sa-1 vad asa. Peste doua zile era fara ele si 1-am intrebat:

— De ce nu te-ai imbracat cu ce ti-am dat? Mi-a spus

 

ca i-au fost furate in noaptea care a trecut!… Si suferintele au continuat fara sa putem face ceva.

Mare har am avut cand in sfarsit a venit primavara, cu caldura ei binefacatoare. Au inceput muncile agricole. Pamantul din Delta era foarte fertil pentru agricultura. Am fost repartizat la plivit si la rarit sfecla, pe randuri lungi care erau, parca, fara capat. Trebuia sa stam in genunchi calare peste rand si rezemati pe maini. Pozitia nu a fost deloc usoara. Ne dureau si genunchii si mainile si spatele. Mi-am adus aminte la inchisoare de mai multe ori de o cantare pe care trebuia sa o solfegiem la orele de Muzica si care avea titlul: “Jelui-m-as si n-am cui”. Asa eram noi, nu aveam voie sa zicem nimic, decat: “Am inteles, sa traiti”. Asta inseamna a fi rob. Ce deosebire intre robia de felul acesta, cum erau evreii in Babilon,

si robia sfanta, de bunavoie, din Noul Legamant al harului, cum le placea apostolilor primului veac sa se numeasca. Asa de exemplu: “Pavel si Timotei, robi ai lui Isus Hristos”. Fratele Domnului incepe epistola lui asa: “lacov, rob al lui Dumnezeu si al Domnului Isus Hristos”. Ce sa zicem de un alt apostol care se prezinta asa:“Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos”. Un alt frate al Domnului, cand isi scrie epistola incepe la fel: “Iuda, rob al lui Isus Hristos stfratele lui Iacov”.

Nu a indraznit sa spuna cu privire la sine ca este fratele Domnului Isus, ci s-a raportat la fratele lui Iacov, desi amandoi erau fratii Domnului Isus. Este aceasta smerenie? Eu spun: Da. Si ii onoreaza mult. Cati nu iau astazi in desert Numele Domnului cand zic mereu: “Domnul, Domnul”, cand nu Domnul le-a vorbit! Lucruri spuse in Numele Domnului nu s-au implinit! Pe de alta parte, Domnul Se plange: “De

ce Imi ziceti Doamne, Doamne nu faceti voia Tatalui Meu care este in ceruri?”

Intr-o zi, pe cand lucram la rarit si plivit sfecla, cu un soare cald, s-a innorat si un vant a adus nori negri si grei de ploaie. Ploaia rece cazuta pe frunte si fata mi-a adus o raceala foarte grea la cap. Zilele urmatoare am avut niste dureri mari la frunte, care erau

si mai greu de suportat cand trebuia sa ma aplec cu capul in jos la munca pe care o aveam de facut. Parca un pietroi greu inii statea in cap si incerca sa imi sparga fruntea. Medicul detinut mi-a spus ca

boala asta se cheama “sinuzita frontala” si ca pentru asta ar trebui administrata streptomicina, dar de unde? Minunea a fost ca un detinut a primit un pachet in care a fost si streptomicina si mi-a dat doua fiole. Domnul a fost indurator cu mine si m-am facut bine. Mi-a ramas insa o sensibilitate la nivelul fruntii pentru tot restul vietii, asa ca a trebuit mereu sa ma protejez la cap, ca sa nu ajung din nou in aceeasi situatie. Multumim lui Dumnezeu pentru medicina, medicamente, medici si alt personal din domeniu, care ne-a facut atata bine prin stiinta care si-au insusit-o in sluj irea celor in suferinta.

Apostolul Pavel 1-a avut cu el pe doctorul Luca, care a scris pe langa Evanghelia lui si cartea

Faptele Apostolilor.

Am incredintarea ca Dumnezeu 1-a randuit sa fie impreuna cu Pavel, pana la sfarsitul vietii, in inchisoarea din Roma, sa-i fie de folos si in cele medicale. In cazuri cu totul speciale, Domntil Insusi a intervenit pentru sfinti si i-a vindecat prin credinta, cum este mentionat la Evrei 11:34.

Se cuvine sa mentionez faptul ca atatia asa-zisi “crestini” in zilele noastre au distorsionat Cuvantul lui Dumnezeu cu privire la

vindecari si darul tamaduirilor prin Duhul care a fost inlocuit

cu scamatorii si ritualuri impresionante, pentru a-i amagi pe creduli, asa ca au transformat acest “zis” dar al lui Dumnezeu, in cazul lor, intr-un izvor de castig marsav. Mi-a fost dat sa cunosc personal asemenea situatii cu proroci mincinosi care i-au amagit pe multi, dar de care nu ma ocup aici. Scopul principal al propovaduirii Evangheliei lui Isus Hristos a fost nu vindecarile trupesti, ci mantuirea sufletelor de pacat si eliberarea lor din lanturile faradelegii, asa cum marturiseste apostolul Pavel in fata imparatului Agripa despre sine:

“Te-am ales din mijlocul norodului acestuia din mijlocul Neamurilor la care te ca sa le deschizi ochii, sa se intoarca de la intuneric la himina de sub puterea Satanei la Dunmezeu

 

 

 

primeasca prin CREDINTA IN MINE, IERTAREA DE P CATE MOSTENIREA IMPREUNA C U CEI SFINTITI”

 

(Fapte 26:17-18).

Cateva zile am fost dusi la prasit buruieni dintr-o cultura de porumb, cum nu am mai vazut in viata mea. Soiul acela de porumb fusese adus pentru semanat din Canada: crestea inalt pana la doi metri si jumatate, asa ca ni s-a parut ca suntem intr-o jungla. Avea frunze late si tulpina groasa, fiecare fir de porumb purta cate doi

si

trei stiuleti, dintre care unii ajungeau chiar si la lungimea de 28-30 cm. A fost un lot experimental, caci in alta parte nu am mai vazut asa ceva pe unde am umblat….

Apoi ne-am intors iarasi la construirea de diguri si intr-o zi am ajuns foarte aproape de un eveniment care ar fi marit foarte mult suferintele noastre, iar pe unii putea coste chiar viata. La amiaza ni se aducea mancarea cu carutele la locul unde lucram. De obicei mancarea sosea cam la aceeasi ora, iar noi, detinutii, scrutam zarea pana departe, sa vedem si sa primim vestea buna a zilei ca vine mancarea. Erau doua motive deosebite: foamea si super-oboseala de care sufeream permanent. Si gardienii si trupele care ne pazeau asteptau si ei, caci foamea nu cruta pe nimeni, dar ce diferenta era intre mancarea lor si a noastra…

in ziva aceea, nu se ivea nici un semn la orizont, si oamenii si-au dat seama dupa secretiile stomacului care au inceput cam la aceeasi ora, ca ceva nu este in ordine. Pe tronsoane nu se mai lucra, intre noi un singur lucru fiind in atentia si discutia fiecaruia:

— Ce este cu mancarea? De ce nu a venit?

Caraleii au dat incetarea lucrului si au ordonat ca toti oamenii sa urce pe dig, sa se aseze jos in asteptare. Vreo 1.200 de detinuti, intinsi pe o distanta de un kilometru de dig, scrutam cu ochii zarea, dar degeaba. Tensiunea a crescut foarte mult intre detinuti si au inceput unele vociferari. Cei credinciosi ne rugam Domnului sa ne pazeasca de vreo rascoala, care ar fi insemnat un dezastru pentru noi, cu morti si raniti si ingreunarea fara precedent a conditiilor de detentie. Cine ar fi putut prevedea ce ar fi insemnat deschiderea focului de arme, in caz de o razmerita??? Regret ca acum, dupa 40 de ani, nu-mi amintesc exact cum s-a sfarsit criza aceasta, daca dupa vreo doua ore a sosit mancarea, sau ca am fost incolonati mai repede si ne-am intors la colonie. Memoria mea inclina inspre faptul ca a sosit mancarea la camp, dar cu mare intarziere. I-am multumit Mantuitorului si Domnului nostru care ne-a scutit de un necaz foarte mare. Lui I se cuvine multumirea, lauda si toata cinstea. Amin!

Pe cand eram inca la Stoienesti, in anul 1960, am lucrat si la un canal adanc de desecari de ape, care cobora la cota maxima pana la adancimea de cinci metri. Volumul imens de pamant dislocat a trebuit sa fie aruncat de detinuti cu lopetile din rampa in rampa, pana sa ajunga la suprafata la locul destinat. Era o munca istovitoare, peste puterile noastre, orice munca cu pamant prin felul ei era foarte grea, cu cat mai mult pentru noi, care eram secatuiti si vlaguiti de puteri.

Amintesc in cele ce urmeaza o intamplare care s-a petrecut in colonia Stoienesti, in legatura cu fratele meu Mitica Harap. Era in iarna lui 1960/61, eram la baraci cu multe camere legate intre ele cu usi de comunicare, nu insa si cu exteriorul. Eu eram la regim de celula Norma 24 de hrana, la care primeam doar 100 de grame de paine pe zi. Mitica, mai sanatos, mai robust, era cu norma de munci, cu 300 de grame de paine pe zi. In celula lor era o soba mare, zidita din caramizi pentru incalzire.

seara m-am dus si eu cu bucatica mea de paine sa o prajesc putin la jaratecul din cuptor. Am observat mai in fundul sobei niste cartofi pusi la copt, insirati pe o bucata de sarma de vreun alt detinut, care nu stiu cum si-a facut rost de ei. Cu painea

 

mea praj ita, in graba m-am intors sa merg in camera unde era patul meu. Drumul era pe langa patul lui Mitica, si cand m-a vazut a simtit mirosul de paine prajita. Mi-a spus ca va merge si el sa-si prajeasca painea lui. Nenorocirea a fost ca pe cand era tocmai el la cuptor a venit caraleul care facea pe ofiterul de serviciu. Sa fi fost vreun “ciripitor” care raportase…? Nu stiu. Gardianul ii ordona lui Mitica sa deschida usita de la cuptorul de Acesta se uita inlauntru si vede acolo cartofii inseilati pe sarma si-i spune lui Mitica:

Ma, ia spune, ai cui sunt cartofii aia?

Nu stiu, domnule plutonier. De fapt nu stia in adevar. Caraleul repeta intrebarea amenintator, la care raspunsul lui Mitica a fost la fel. Furios, ofiterul de serviciu tipa la el:

Ia asculta, baa, fiindca nu mi-ai spus ai cui sunt cartofii, la ora stingerii te prezinti la mine, in fata “mititicii”. Mititica era o celula mica de izolare, unde erau pusi cei pedepsiti, neincalzita, cu groapa de aeresit deasupra usii si dedesubtul usii. Practic, frigul de iarna de afara era si in celula. Noaptea i se dadea celai pedepsit doar o saltea si o patura.

La stingere, bietul Mitica se prezenta la locul indicat unde 1-a asteptat caraleul. Acesta era o namila de om, bine facut, cunoscut de noi, detinutii, cu porecla de “hahaul”. De fapt, el ne-a sugerat aceasta porecla, cand in diferite imprejurari ii ameninta pe detinuti cu o bataie sora cu moartea, cu un ton de bestie:

Ia da-ncoace mai, hahaul, sa-1 incerc pe spatele voastre, sa va mangai spinarea cu el. Toti detinutii ii stiau de groaza. (Hahaul era bastonul de cauciuc.)

Gardianul ii zice lui Mitica:

Ei, ia spune, te-ai gandit sa-mi spui cine a pus in soba cartofii? Mitica i-a raspuns:

Daca as sti v-as spune, sunt sincer, si va spun ca nu stiu.

Bine bandit, am sa te invat eu acuma, sa, ma tii minte pentru toata viata. A luat hahaul si 1-a batut din crestet pana jos la picioare cu o sete nebuna si salbaticie, incat 1-a lasat aproape mort. Asa, 1-a apucat si l-a aruncat in celula de izolare pe saltea, de unde se auzeau strigate de durere si gemete mari. Groaza a cuprins toata colonia de o asemenea bestialitate aplicata unui copil al lui Dumne-

zeu, credincios, nevinovat. Cand 1-am vazut ziua urmatoare cu vanataile pe tot trupul, m-am infiorat. Puteam sa fi fost prins eu la cuptor si sa fi fost eu cel batut. Sunt sigur ca dintr-o asemenea bataie eu nu as fi scapat cu viata. Dar a venit judecata lui Dumnezeu peste gardian si 1-a mustrat constiinta. Dimineata 1-a scos pe Mitica de la izolare, 1-a dus la bucatarie si i-a dat ordin bucatarului sa-i dea de mancare. I-a spus lui Mitica:

— Ma, ori de cate ori ti-e foame, sa vii sa-mi spui. Dar Mitica nu s-a dus niciodata.

Apostolul Pavel le scrie fratilor din Corint: “Ntr

v-a ajuns nici o ispita care sa nu fi fost potrivita cu puterea omeneasca. Si Dunmezeu, care este credincios, nu va ingadui sa pi ispititi peste puterile voastre; ci, impreuna cu ispita, a pregatit si mijlocul sa iesiti din ea, ca s-o puteti rabda”

(1 Corinteni 10:13).

0 alta pacoste care a dat peste noi a fost aceea ca dupa o iarna si o primavara fara grasimi si proteine, atat de necesare anotimpului rece, odata cu sosirea caldurilor, ne-a fost data o mancate cu grasimi si carne de oaie. Detinutii s-au repezit sa manance fara precautie si astfel, in loc de a profita de o mancare mai buna, cei mai multi s-au imbolnavit de disfunctii gastro-intestinale, cu afectarea functiilor hepatice.

In ceea ce ma priveste, am intrat intr-un cerc vicios cu sanatatea, asa ca am fost retinut la norma de celula. impreuna cu a4ii capatam un hardau mare de zeama de cartofi, practic fara cartofi, o apa chioara, intr-un hardau cu portii pentru 70 de detinuti, nu erau mai mult de doua-trei polonice de cartofi. Te uitai cu jind sa vezi daca cumva se nimereste si in gamela ta un bulgaras de cartof. In alta zi mancarea era o ciulama de pastarnac, fara gust si fara calorii. Am slabit si mai mult.

intr-o zi, spre marea mea mangaiere, 1-am recunoscut pe un frate, auzind o melodie pe care o fredona, pe care o stiam si eu. A fost ca o parola de identificare; m-am apropiat de el si 1-am intrebat daca este credincios. A confirmat ca este credincios si astfel impreuna cu el am avut harul unei partasii binecuvantate, randuite de Dumnezeu pentru mine. Asa 1-am cunoscut pe fratele Honciuc Alexandru, din Iasi. De la el am invatat o cantare care mi-a facut

mult bine… Versurile erau de-ale fratelui Traian Dorz si melodia de Niculita Moldoveanu. Este vorba despre cantarea care avea sa apara in Cantarile Harului, in anul 1990, la numarul 631:

Totdeauna pe-a Domnului cale, au fost lupte si-au fost spini

destui,

caci acei ce-au urmat voii Sale trebuit-au sa-I semene Lui. N-a iubit lumea, nu, niciodata, pe-acei ce-au urmat Lui cu zel, ci c-o ura mereu ne-mpacata, i-a primit pe pamant ca pe El.

Dar cu ochii-atintiti spre rasplata, prin rabdarea Golgotei

privind,

n-au cartit cei alesi niciodata, ci-au trait si-au murit biruind. Nu-i la fel pentru toti incercarea, nici nu-i vremea la toti

intr-un fel; insa toti intr-un fel au chemarea, la un pret de dureri pentru E1.

Cei ce fug sau fricosi la-ncercare L-au lasat sau vandut pe Isus, Rusinati se vor pierde-n uitare, alungati de blestemulde sus. Tu fii tare, ca-n ziua-ncercarii, e-alegerea ta pentru har, stralucit esti in haina ocarii, cand te urci rabdator pe Calvar.

Tu catusele-atunci le saruta, rugator pentru cei ce le-au pus, ca-n cereasca rabdare tacuta, semana-vei atunci cu Isus. Iar prin moarte-nmiit vei culege rasplatirea cerescului zel, caci mereu astfel Domnu-Si alege pe-acei ce-mparati-vor

cu El.

Insusi Domnul a randuit pentru mine aceasta cantare cu mesajul ei, pentru ceasuri, zile, saptamani, luni si ani care vor veni. Nimeni atunci cu nimic nu m-ar fi putut ferici si imbogati mai mult ca fratele Honciuc de la Iasi, binecuvantat in veci sa fie Domnul pentru darurile Lui trimise la vremuri de nevoie.

intr-o zi, am fost dusi un grup de vreo 15 detinuti pentru ceva corvoada in incinta coloniei Stoienesti. Eram in ultimul rand al coloanei si am trecut prin fata unor birouri ale Administratiei Coloniei. in mars, ceilalti detinuti din fata mea au intors capul spre birouri si mi-am intors si eu capul spre stanga pentru doua sau trei secunde. Deodata, ca un traznet venit din cer senin, m-am trezit lovit cu piciorul in zona sirei spinarii, de un gardian, care m-a mai inghiontit ei inainte: — Misca, bandit! Unde te uiti?

Am simtit multa vreme acea lovitura, care putea sa fie a oricarui alt detinut, daca ar fi fost in locul meu. Nu aveai siguranta pentru clipa urmatoare ce anume ti se poate I-am multumit Domnului si am zis: “Doamne, Tu stii ca si aceasta lovitura merge in acelasi cont, al suferintelor pentru Numele Tatt. Multumesc pentru acest favor.” Nu am avut nici un resentiment fata de acest om prins in solda lui Satan.

 

PRIMA BOALA GREA
LA STOIENESTI

Odata cu luna noiembrie 1960, situatia sanatatii mele s-a inrautatit, dupa ce pierdusem vreo 20 de kg. in greutate. Nu stiam ce se intampla cu mine, simptomele bolii mele fiind foarte mari dureri de cap, transpiratii neobisnuite si umflarea ganglionilor de la gat. Medicul detinut m-a luat sub observatie si in fiecare dimineata

si seara imi lua temperatura. De fiecare data, temperatura avea ceva specific, si anume urca pana la 37.1 si acolo se intepenea mercurul si nu mai mergea nici mai sus, nici mai jos. In mod normal o asemenea temperatura nici nu se ia in considerare, daca nu ar fi fost si alte semne insotitoare, ca cele pe care le-am enumerat mai sus. Medicul a obtinut permisiunea de la comandantul coloniei sa mi se admita sa

stau la pat, sa nu fiu scos la munca si sa fiu scutit de orice corvoada. Am stat fara tratament si fara speranta de incetare a bolii, doar ca mi se lua zilnic temperatura si atata tot.Pe data de 25 decembrie, dimineata, mi s-au dat de la magazie hainele civile si mi s-a ordonat sa ma scol si sa ma imbrac, ca voi

 

fi transportat la colonia Salcia. impreuna cu mine au mai fost selectionati pentru transfer si alti doi detinuti. Am fost urcati caruta trasa de doi cai, avand cu noi doi gardieni: unul in fata, care mana caii, si al doilea in spatele carutei, care ne supraveghea, ambii inarmati cu pistoale mitraliera.

Dupa ce am strabatut un drum de aproape doua ceasuri, am ajuns la Salcia. Era o colonie mare, poate cea mai mare din Balta Brailei. Acolo, am fost introdusi cladire aparte, care arata destul de bine si am inteles ca era Infirmeria, in care se gaseau detinutii bolnavi de diferite boli. Ni s-au inmanat efecte cazon, iarhainele civile au fost luate la magazie. Medicii detinuti, doi la numar, mi-au oferit un pat, m-au consultat sa stabileasca si ei diagnosticul cu care am fost trimis aici. Au confirmat ca este vorba de un TBC ganglionar. Ei mi-au prescris tratamentul de sapte pastile de hidrazida pe zi. Mi s-a spus ca este cea mai mica doza zilnica pe care pot sa mi-o aloce, ca asa erau dispozitiile. Eu I-am multumit Domnului

ca

am ajuns la odihna si caldura, fara obligatia de a iesi la numaratoarea de dimineata si seara pe platoul din curte.

Pe Ianga pastilele de hidrazida, am primit si ceva aspirine pentru durerile de cap. Dar hrana care mi s-a dat aici, desi nu era cea de norma 28 (pentru TBC), era buna, consistenta si in cantitate suficienta. Mancarea, caldura, odihna la pat si medicamentele au avut un efect bun asupra mea, asa ca in saisprezece zile, cat am stat in Infirmierie, am recuperat sase kg in greutate si, pe masura refacerii fizice, s-au retras umflaturile de la gat. Marit sa fie Domnul!

Prin 10 ianuarie 1961, impreuna cu alti 25-30 de detinuti, am fost inapoiati coloniei Stoienesti. Nu am putut sa uit nici pana astazi conditiile in care am marsaluit pana la Stoienesti. Vremea era ploioasa de cateva zile, drumul desfundat si framantat de carute, asa ca noroiul a ajuns pana la glezne. In caruta au incaput doar bagajele noastre. Noroiul si apa au patruns si in bocanci, aproape ceea ce era in drum era si in bocanci. Dupa acest drum extrem de anevoios am ajuns la Stoienesti in poarta, uzi pana la piele si de ploaie si de transpiratii. Am fost numarati si luati in primire, potrivit formelor aduse de gardieni, si introdusi in curte. “Mila, bunavointa sunt niste notiuni religioase din cultura burgheza retrograda din tarile capitaliste,

 

nu in comunism.” Am fost tinuti ceasuri intregi in noroi, in picioare, uzi pana la piele, in bataia unui vant rece de Nord-Est, ce venea neoprit din stepele calmuce ale imperiului bolsevic sovietic pana la noi, si pe deasupra se si inseninase. Am mancat un frig si o oboseala sora cu moartea pana 1a ora 10 seara, cand era ora stingerii, si abia atunci am fost introdusi baraca cu paturi suprapuse, repartizati cate doi la un pat. Peste tot pe langa paturi ne-am intins toalele ude spre uscare si asa, in conditii de nespusa mizerie, am reusit sa ne asezam in pat. Pe langa toate situatiile inumane prin care am trecut, a fi primit permisiunea de a ne intinde la orizontala a fost considerata

 

o mare binefacere. Asta este doar un cliseu din imaginile

raiului comunist. I-am multumit Domnului pentru toate si am adormit, in

duhoarea de mucegai si umezeala, hainele urmand sa se usuce doar din caldura limitata emisa de bietele noastre trupuri flamamde.

Au trebuit vreo doua-trei zile pana cand haimele ni s-au uscat, iar dupa mai multe zile am fost introdusi la o morma de mancare pemtru refacere, pe timp de o luna, norma 31, pentru a fi redati fortei de munca de care era asa mare nevoie aici in Balta Brailei.

Poate se cuvine o explicatie.: Prin Balta Brailei nu se intelege doar o balta cu apa. Incepand din sudul Dobrogei, umde era si granita cu Bulgaria, fluviul Dunarea se desprinde in doua brate principale si descrie pana sus la Braila cifra 8, asa cum se vede pe harta,

in

urma impreunarii celor doua brate pentru o mica distanta. Partea dinspre miazanoapte a cifrei 8 descrisa de Dunare, imtreaga suprafata cuprinsa, se cheama “Balta Brailei”.

Dupa timpul de refacere si odihna am fost si eu repartizat unei brigazi pentru munci. Nu dupa multa vreme, am aflat ca s-a dat un decret, ca cei care se afla la munca si dovedesc realizarea normei, dublata si de o buna conduita, au dreptul sa primeasca pachet cu 5 kg. de alimente lunar, de la familiile lor. Am iesit si eu cu aceasta nadejde la munca, dar scrisoare si pachet de acasa nu am reusit sa primesc. urma eforturilor depuse si a hranei sub orice limita, am avut o recadere TBC-ul gangliomar, cu aceleasi simptome, greu de suportat. Toxinele produse de microbii tuberculozei

in

organism, pe langa durerile de cap mari, mai au si un alt efect asupra simtirii, gandirii, creand o stare anonnala de zi si moapte. Temperatuta de 37.1 s-a reinstalat si asa am fost dus din nou la Salcia, la dispensar ori statiomar, cum i se mai spunea.

De data aceasta aveam experienta cu privire la mersul lucrurilor din acea cladire, numai ca ceva s-a schimbat. Intr-o zi, mi-am simtit foarte rau, fata si mainile imi erau ca de foc. Eu stiam ca o temperatura mare mareste foarte mult activitatea inimii, care e angajata sa lupte impotriva bolii. Pulsul se ridica de la 60/mimut cat este normal la 80-90 si mai mult. Ma simteam foarte rau cand samitarul detinut a venit sa-mi ia temperatura. Spre deosebire de alte dati cand mi-a luat temperatura si a vazut cat este, nu mi-a spusnici o vorba si a plecat grabit dim camera. Indata au venit ambii medici detinuti, m-au intrebat cum ma simt si, sigur, eu le-am spus realitatea, ca ma simt foarte rau. Ulterior am inteles ca temperatura s-a ridicat peste 41 de grade, un nivel imgrijorator, periculos. Ei au intervenit cu ce au putut si m-au supravegheat foarte atemt. Prim marea indurare a Domnului temperatura a cedat. Nu mi s-a explicat niciodata care sa fi fost concluzia medicilor, dar eu mi-am dat seama ca am fost la um pas de poarta Cerurilor, a Vesniciei… Domnul Isus a vegheat asupra robului Sau, cu care avea un plan…

De data aceasta am fost pus la norma 28, special stabilita pentru cei bolnavi de TBC. La aceasta morma se dadeau 750 gr de paime pe zi, lapte si mamcare buma, im plus primimd pastilele de hidrazida. De alfel este cumoscut faptul ca tuberculoza este si un semn al vietii de mizerie, raspandita mai ales in tarile sarace, cum sunt umele din Africa. Cati detimuti nu se uitau cu jind la bucata mare de paine a TBC-istilor, nu imsa si la boala lor.

Am aflat ca im colonia Salcia, la brigazile de lucru sumt doi dintre fratii din lotul meu, Harap Dumitru si Babut Teodor. M-am informat unde sunt, im ce baraci, si am aflat in ce baraca era Relu Babut. Intr-o seara, dupa imtoarcerea lor de la lucru, m-am strecurat pana la baraca lui, mu fara riscuri, cu o cana de lapte mana

si im cealalta cu o bucata buna, de paime. Ce ar fi putut fi mai bun pentru un detimut flamamd? Am ajuns la patul lui, in fata lui, dar el nu m-a observat. Statea sezand pe patul lui din randul de jos, cu capul im maini si cu coatele pe genunchi, si incet canta un slagar pe care il

auzisem si eu de mult, din muzica usoara romaneasca si astfel 1-am putut identifica mai bine: “Casuta noastra, cuibusor de nebunii…” Mi-am dat seama ca gandurile lui zburasera departe la sotia lui si la cele trei fetite… si 1-a cuprins un dor de acasa. si eu aveam lasati acasa cu trei ani in unna sotia cu trei copilasi si al patrulea pe drum. Nu stiam inca daca sotia a supravietuit im urma celei de a patra nasteri, dupa prezicerile sumbre ale medicilor, si ce anume aveam, vreo fetita mult dorita de noi? Era o taina…

Cand si-a deschis ochii si a vazut darurile aduse, ochii i s-au umezit de lacrimi de bucurie si surpriza. A baut laptele, caci aveam nevoie de cana, care era im dotarea mea de la stationar, si pe furis

 

noapte m-am strecurat inapoi fara sa fi fost observat si prins de vreun gardian, care nu m-ar fi iertat. Ca sa faci bimele se cere uneori sacrificiu si risc. “Doamne, ajuta-ma sa traiesc asa toata viata si pastreaza-i pe cei dragi ai mei sub paza Ta bimecuvamtata.”

Intr-o duminica dupa-masa am iesit pe iarba im curtea colomiei, unde mai erau si altii. Spre uimirea si bucuria mea, cine a aparut intre noi? Fratele Cure Simion, pastor si predicator al Evamgheliei prim partile Banatului. Il cunoscusem de copil, pe cand era pedagog la Orfelimatul Baptist din Simeria, si am ramas in bune relatii. Partasia impreuna in Cuvamtul lui Dummezeu, ca si legatura frateasca, ne-a facut mult bine, cum scrie in Psalmul 133:

 

“Iata ce placut si ce dulce este sa locuiasca fratii impreuna…” A fost si un prilej de intarire duhovniceasca pentru mime, tocmai la timpul potrivit. Alte necazuri se conturau la orizomt.Eram acum iesit din stationar si atasat unei brigazi din Salcia. Intr-o zi ma cauta fratele Mitica si-mi spune:

— Vino cu mine, acum se iau de la magazie saci cu faina pentru bucatarie. Cei care ajuta la saci capata doua bucati de mama

liga. Si

cum foamea era un bici permanent pe noi, il ascult si merg cu el. Ne-am dus la rampa de la magazie, lui Mitica primul i se pume un sac pe umeri si pleaca spre bucatarie. Urmez eu la ramd si mi se pune si mie un sac pe umeri. Abia am facut doi pasi si pe al treilea nu am mai ajuns sa-1 fac, caci m-am prabusit la pamant sub greutatea sacului, si cu greu m-am ridicat de jos. I-am multumit Domnului ca nu mi s-a imtamplat ceva mai rau si nu m-am mai gandit la cele doua bucati de mamaliga.

Serviciul politic din inchisori ca si din coloniile de munca era parghia prin care securitatea comunista opera in mij locul detinutilor. Pentru ca sa-si vare informatori in structuri noi, trebuiau facute schimbari administrative in formarea brigazilor. Astfel, eu am ajuns sa fiu repartizat im faimoasa brigada a carei brigadier fusese numit tehnicianul dentar Andreica. Era atat de vandut slujbei de colaborator al securitatii, incat mu numai detinutii ii purtau groaza, dar

si gardienii ii stiau de frica, deoarece ii raporta si pe ei, ca sunt prea delasati im opera de “reeducare” a detimutilor, ca nu sunt suficient de exigenti si alte lucruri. Am avut convingerea ca nu intamplatoram ajums in brigada lui Andreica. Unii dintre noi eram si sub controI u I securitatii de bastima din orasele de unde am provenit. Asta si pe baza a ceea ce mi-a spus judecatorul im proces, ca “mi-am imgreunat” detemtia prin raspunsurile mele din cadrul procesului, cat si pentru refuzul categoric de a accepta orice fel de relatii in serviciile securitatii in anii de dinaimtea arestarii mele. Acum eram im mainile lor si

puteau sa regizeze orice represalii impotriva mea, si oare care ar fi fost omul cel mai potrivit pentru aceasta, daca nu brigadierul Andre ica?…

Munceam in zilele acelea la miste canale de irigatii, mumca foarte grea, cu pamant si roabe grele de metal. Fara sa stiu nimic, imtr-o zi o fi primit sarcina sa ma supravegheze cu atentie deosebita. Nu a fost de bun augur repartizarea mea in brigada lui Amdreica. Am muncit in ritmul celorlalti detimuti, ca atare nu credeam sa fie gasit vreun motiv anume, pentru vreo pedeapsa. De fapt, eu mumceam la nivelul satisfacator in functie de sanatatea si puterile mele fizice. Surpriza a venit seara, Ia sfarsitul zilei de lucru, cand a vemit cu metrul sa-mi masoare volumul de mumca depus. Norma o stia toata lumea, era aceea de 3.2 metri cubi, sapat, incarcat in roaba

si carat la distante de 15-30 metri. Rezultatul masuratorilor facute de brigadier a imsumat nici macar jumatate de norma: 1.5 metri cubi, chit ca eu am lucrat cat se poate de corect. Seara, la sosirea im colonie, am fost raportat si, ca urmare, imainte de stingere am fost chemat imtr-o baraca, cu alti cativa detinuti. Acolo am fost luat primul la rand si mi s-a ordonat sa ma dezbrac la pielea goala si sa ma asez jos pe o patura, imtims cu fata la pamant. Mi-a intims un cearceaf umed pe spate si um gardian mi-a aplicat lovituri putermice cu un baston de cauciuc. Cearceaful a fost pus ca sa mu plesneasca pielea. Faptul ca avea sa se imvimeteasca de hemoragii subcutane, asta nu ii

deranja. Mai multe zile nu am putut sa ma asez pe o bamca sau un scaun fara dureri mari… Pe langa dureri, sentimentul de degradare umana era coplesitor.

in noaptea aceea si dimineata m-am rugat si am zis: “Doamme, acum simt ca nu mai pot. Daca nu intervii Tu, ma prapadesc. Eu vreau sa lucrez astazi cu toata puterea si daca im ritmul unei asememea munci, Tu ma lasi sa mor, faca-se voia Ta. Voi veni acasa la

Tine. Dar daca vrei sa intervii Tu pentru mine si sa ma scapi din brigada lui Andieica, eu Iti multumesc. Amin.”

Intr-adevai am facut un supraefoit, dai daca as fi lucrat asa, in mai putin de o saptamana as fi fost terminat. Seara a venit din nou si mi-a masuiat din nou gioapa mea si a vazut ca am realizat aproape doi metri cubi in loc de 3.2, dai n-a mai ingaduit Dumnezeu

sa

ma mai bata.

Ajunsi in colonie, era deja dat oidin sa fim toti atenti, ca se voi striga mai multe nume de detinuti, si cei care isi aud mumele sa

isi pregateasca imediat bagajul si sa fie gata de plecare inca im

moaptea aceea. Au fost strigate in total 600 nume de detinuti, printie caie si numele meu. I-am dat slava Dommului si eram convins ca El mi-a ascultat rugaciunea din noaptea trecuta.. Eiam salvat din brigada lui Andieica.

Cei 600 am fost dusi la debaicaderul Salcia si am fost imbarcati pe bacul “Gironde” si dusi cu un remoicher pe Dunare spie Sud, pana in apropieiea satului Giurgeni, situat pe malul de Vest al Dunarii, deci spie Muntenia. Aveam un sentiment placut sa stiu ca cel putin Dunarea nu ma mai despaite de familia mea diaga, desi pana la Aiad mai erau circa 700 km care ne desparteau, campii, dealuri si munti cu izvoare de rauri care curgeau sa se verse

in

Dunaie. Ziva uimatoare inainte de masa am ajuns la destinatie, unde Gironde si-a aruncat ancora si a fost fixat de niste stalpi de pe mal. Aici eia o maie suprafata de orezarie, pentru care era mevoie de brate de munca. A fost pentiu prima data in viata mea cand aveam sa vad de aproape cum se cultiva oiezul si sa paiticip peisonal la acest gen de munca agricola.

Dai inainte de toate as vrea sa vorbesc despie acest bac, caie de acum inainte, pentiu vreo cinci luni, avea sa ne fie casa. Giionde era un bac lung de 30-35 metri. Era impaitit in trei compaitimente. La un capat a fost instalata bucataria celoi 600 de detiiiuti. im conditiile in caie eiam acum, comunistii au introdus cunoscuta doctiima a luptei de clasa, asa ca ne-au impartit in doua clase, muncitori si intelectuali. Piin aceasta impartiie au intentioant sa strecoaie intre noi neintelegeri, invidie si chiar dusmanie, clasa mai privilegiata inaintea administiatiei fiind muncitoiii. In categoria intelectualilor au fost pusi toti detinutii caie aveau de la patru clase de liceu in sus.

Asadar, la celalalt capat al bacului era compaitimentul mai mic, care a fost dat celoi patru biigazi muncitoresti, foimate din 200 de detinuti. La mijloc eia incaperea cea maie, in caie au intrat opt brigazi de intelectuali cu cei 400 de detinuti. Astfel, comunistii au introdus intre noi morbul animozitatiloi, categorie fiind muncitoii

si

agricultoii, si cealalta categoiie, caie era foaite dispietuita, erau intelectualii. Biigazile de muncitoii au fost tiatate diferentiat, mai cu bunavointa, in timp ce intelectualii au avut paite de um iegim aspiu, dui, cu persecutii subtile, izvoiate din famtezia diabolica a administiatiei comuniste. Minciuna, ura si crima au fost morala de totdeauna a ieligiei ateiste, caie acum eia in deplina manifestare.

Voi incerca sa iedau cat de cat ceva dim ceea ce a constituit pentru mine si pentru toti detimutii o adevaiata tortura de zi si noapte,

in

conditiile cu totul inumane aflate pe acest bac. In primul rand, fiind construit in intregime din metal, in timpul zilei se supraimcalzea de soarele dogoritoi al veiii (iunie-septembiie) astfel incat in conditiile de neaeresire, tempeiatura se ridica la peste 40 de grade Celsius. In piimele zile am fost tinuti zi si noapte inchisi in bac, pana au fost concepute si aplicate metodele de functionaie si paza ale acestei colonii mobile. ln cursul zilei, dezbiacati doai la camasa si chiloti, siioaie de tianspiiatii neintrerupte curgeau pe trupuiile noastie, de paica eram etuva, din cauza abuiiloi care ieseau din noi.

Prin contrast, pe duiata noptii, tempeiatuia scadea brusc, fieiaria vasului se racea repede u1 bataia vamturiloi de stepa neoprite. Am ajums sa daidaim de frig, liteialmente ne clantaneau dintii

in gura, in asa masura ca nu puteam doimi. Transpiiatiile abundente dim cursul zilei au deteiminat nevoia arzatoare de apa de baut in cantitate mai mare, pentiu refaceiea echilibiului hidric din organism. Numai ca apa potabila in Baragan si Dobiogea nu se gaseste usor, asa ca simguia sursa de apa eia din Dunare, caie aproape de varsaiea in Marea Neagra era supiapoluata, dupa ce colecta apele deveisate in

ea din atatea tari prin caie tiecea, plecata de la izvor. Uneori se punea in butoaiele de apa cloramina pentru dezinfectare, alte dati nu, si eiam nevoiti sa o bem. in cateva zile de la sosiiea la Luciu-

Giuigeni, toti detinutii aveau sa se imbolnaveasca de diaree rebela, unii chiar si de febra tifoida, iai asistenta medicala pe bacu I Gironde era cu totul inexistenta. in conditiile acestea, singuia posibilitate ar fi fost sa poata fi fiarta apa de baut, dar cine, cum si unde pentru atata multime de detinuti? Comunistii ne-au spus-o doar deschis, in atatea randuri:

— V-am adus aici sa va omoiam, banditilor. Nici unul din voi nu o sa scape…

Apoi intrarea si iesiiea din bac se facea pe o scara metalica foarte ingusta, inalta si abrupta, probabil sa fi avut in jur de 6-7 metri inaltime. Nenorocirea eia ca in fiecaie seara si dimineata cei ajunsi la iand in echipa de serviciu trebuiau sa faca pe vidanjorii, sa scoata tinetele cu exciemente si uiina umplute aproape la refuz, cu o greutate supraomeneasca, daca tinem seama de puterile noastie decimate zi de zi. Priveam cu gioaza si sub tensiune pericolul la care erau supusi cei din echipa, facand operatia aceasta de a scoate doi insi aceste tinete in puterea bratelor pe scara ingusta de cel mult 50 cm pana pe paiapet, de unde erau deversate in Dunare. intr-o dimineata, echipa de doi care scotea o tineta pe scara, cand au ajuns apioape sus la iesiie, puterile i-au parasit si au scapat tineta din maini, care s-a prabusit inapoi pe fundul bacului. Murdaria s-a imprastiat peste tot in jur, asa ca s-a umplut toata incaperea cu un miros pestilential. Eu nu eram in stare sa fac fata la o asemenea sarcina, asa ca trebuia sa dau din mancarea mea si din pachetul meu primit de acasa, ca un altul mai viguros sa faca in locul meu. (Aici la Luciu-Giurgeni am primit primul pachet de la familie, dar asupia acestui luciu voi reveni.)

Munca noastra era aceea de a plivi orezul. Era o anumita buruiana in orez care semana foarte mult cu orezul. Unii dintre detinuti nu puteau face distinctia intre ele, care-i oiezul si care-i iarba daunatoare. In cazul acesta, eiau situatii cand in loc sa sa smulga buruiana, au smuls orezul, ori ca sa nu greseasca le-au lasat pe amandoua. Orezul era fortat sa creasca prin inmultirea apei in parcela, adusa din Dunaie. in conditii normale, trebuia sa ni se asigure cizme de protectie din cauciuc, inalte mult peste genunchi. Nici vorba de asa ceva, asa ca aveam multe de indurat din pricina aceasta. Inprimul rand, dimineata apa era rece si vantul care sufla taie ne facea sa suferim de frig, in apa caie, in unele parcele, a ajuns peste genunchi. Apoi lipitorile ne dadeau bataie de cap, cand apucau sa se fixeze pe picior, si cu ventuzele lor sa ne suga pretiosul sange. De cateva ori am patit asa. Singura modalitate de a scapa era sa ridici picioiul din apa si sa o plesnesti viguios, dar lovitura iti facea, in plus, si durere. O deschidere facuta de lipitoare, dupa ce ai reusit sa scapi de ea, avea sa sangereze mai multa vreme pana sa se inchida iana, lasand o daia de sange in apa. Dupa un timp am primit simtamantul de a pieveni fixarea loi, cand tatonau pe piele locul unde sa-si fixeze ventuzele. Cu o lovituia rapida le ameteam si cadeau in apa.

Dar cea mai grea sufeiinta era aceea provocata de diaiee, care nu putea fi tratata nicidecum. Era un cerc vicios de infestare, pe care nu-1 puteam preveni deloc. In primul rand, langa bac, in imediata apropiere a Dunarii, a fost sapat un sant in zig-zag, care sa foloseasca drept hazna, si care era neacoperit. Mii si mii de muste, de toate culorile si de toate soiurile roiau peste tot. Mustele din hazna zburau apoi sus pe Gironde, unde era intinsa mamaliga si mancarea pentru detinuti, fara sa fie acoperita. In orezaiie, detinutii isi faceau necesitatile pe marginea parcelelor si chiar in apa. Apele pompate din Dunare, care erau dirijate pe toate parcelele cu oiez, erau colectate si printr-un alt canal duse si deversate in Dunare, cam la 50 m de bac, asa ca aceste ape tieceau pe langa bac, de unde se lua apa cu galetile pentru gatit mancare si pentru baut. Am vazut cu ochii mei cum viermii misunau pe mamaliga, marmelada si paine, ca si muste de tot felul. Era mai mult decat dezgustator, dar foamea chinuitoare ne facea in stare sa infrangem scarba si riscurile imbolnavirii si sa mancam tot ce ni se dadea. Nu este nimic in afaia iealitatii din cele ce am spus mai sus.

Dar in iadul acesta oiganizat de comunisti, aici pe malul Dunarii, Dumnezeu a ingaduit sa am si unele satisfactii si bucurii, pe care nu le voi uita niciodata. Asa cum am mai spus, faptul ca eiam pe malul muntean al Dunaiii imi dadea simtamantul ca sunt aproape de casa. Cand era Dunarea intre mine si familie, aveam simtamantul indepartarii, al instrainarii, al insingurarii, pe cand aici la Giuigeni imi

cresteau in suflet razele unei speiante. De asemenea, de aici, de pe malul Dunarii, priveam departe spre Apus, spie Faurei, unde era cea mai apropiata gaia de cale ferata. Fumul de locomotiva se ridica spre cer din gara Faurei si stiam ca acolo sunt oameni liberi, care pot calatori incotro doresc in tara si ca, poate, vreunul dintre ei sa fi fost de cuiand piin Arad, sau poate voi pleca inspre acolo. Aveam speiante ca impreuna cu ei si eu voi avea, intr-o zi, favoaiea de a pleca acasa spre cei dragi ai mei. Dai toate aceste ganduii eiau doar umbre de vis, care aveau sa se spulbeie curand de injuiatuia gaidianului, caie paica stia ce se petrece in sufletul meu, cand a strigat din nou:

— Pleaca cocoasa, bandit!…

Drumul suighiunului era inca lung, cu atate necunoscute, si cine ar fi putut piezice cand anume se va sfarsi? Doar credinta data noua de Duhul Sfant mai putea construi o punte peste viitor, care sa ne dea un raspuns si taria de a rezista si infrunta totul cu curaj, ca si cuvintele poetului care afirma cu certitudine ca: “Este o dreptate si tiebuie sa vie!” Sau cum spune Biblia: “Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica

 

 

 

dintare despre lucrurile cari nu se vad”

 

(Epistola catie Evrei 11:1). Stiam piin aceasta ciedinta ca intr-o zi “soarele libertatii” va rasari si pentiu noi. Credinta este o minune, este un ochi deschis spie invizibi I, este un dar de la Dumnezeu. Minunate cuvinte a spus despre credinta si marele om de liteie geiman Goethe: “Credinta este o privire spre invizibil, o incredere in imposibil si o rezemare pe impiobabil!” La nivelul lumii din sfera supranaturala, unde troneaza Dumnezeu, credinta este stiinta lui Dumnezeu, care le este revelata sfintilor. De aceea Sciiptura arata ca lucrurile care se vad (cu ochiul) sunt trecatoare, pe cand luciurile caie nu se vad sunt vesnice. Pentru

ca ciedem, de aceea stim si voibim.

****

Fie ca sa amintesc si unele expeiiente de la Luciu-Giurgeni. inti-o seara, pe cand eram stois de vlaga de diaieea caie dura de atata timp, am vazut ca unii dintre detinuti se aseaza intr-un rand pemal, fiecaie cu canita in mana. Am inteles ca randul era pentru a lua o portie de apa fiarta neagra, careia i se spunea cafea. De fapt era facuta dinti-un surogat indigen, din care puteau bea linistiti

si cei bolnavi cu inima ori cu aparatul digestiv… M-am asezat si eu in iand. Am inteles abia apoi ca dreptul la aceasta bautuia il aveau numai unii, caie eiau trecuti pe o anumita lista, despie care eu nu stiam. Un caialeu m-a luat si m-a dus in “poaita”, unde ma astepta o chelfaneala (bataie) menita sa ma invete ca nu am dreptul la o cana de malt, daca nu am fost trecut pe o anumita facuta de nu stiu cine. Ma iugam in gandul meu: “Doamne, nu ingadui sa fiu batut. Tu stii acum cat sunt de slab si de bolnav. Multumesc. Amin!” Nu stiu ce s-o fi putut intampla insa, dupa o scuita ancheta, au decis sa

nu ma bata. Poate ca infatisarea mea cadaverica sa ii fi determinat la aceasta. Dar eu cred ca mai degraba a fost un raspuns la rugaciunea mea.

O intamplare pe care o considei drept minune a ciedintei unita cu rugaciunea a fost interventia lui Dumnezeu in ajutoral

si

izbavirea mea. Necredinta ar putea sa spuna foarte usoi: “A fost doar o coincidenta.” Eu stiu insa ca, pentru mine, a fost raspunsul prompt al Tatalui meu ceresc.

Era o dimineata de zi de lucru, dar spie deosebire de altele, o ceata densa a coboiat asupra coloniei noastre, astfel ca vizibilitatea a fost doar pana la 15-20 m. Sigui, in asemenea situatie nu am putut

fi scosi la munca la ora obisnuita, din motive de securitate. Dai ca sa nu fim lasati linistiti, s-a ordonat o perchezitie surpriza. Era o dimineata foaite racoioasa, asa ca eu luasem pe dedesubtul camasii si o flanela mai groasa de corp, care ne eia interzisa sa o purtam. O

mare neliniste imi cuprinse inima si am inceput sa ma framant.

Peichezitia incepuse cu flancul stang, cu brigada din imediata apropiere a portii, adica cu brigazile de intelectuali, fiind exceptate cele patru brigazi muncitoiesti. Eia brigada a 12-a, ori pana la brigada mea, care era a 5-a, iar in brigada mea eiam in ultima grupa, aveam timp suficient pentru a face cumva sa-mi dau jos flanela. Aceasta a fost piima ieactie poinita din sentimentul de fiica ce m-a cuprins. Stiam ca, in cazul in caie voi fi gasit cu flanela asupra mea, puteam fi batut, flanela sa-mi fie confiscata si, ce tragea cel mai

 

greu la cantar, era taierea scrisorii de legatura cu familia, caie abia de cuiand a inceput sa ne fie data.

Dreptul la un pachet de 5 kg de alimente era absolut vital pentru mine in starea in care eram, mai ales ca era pentru prima oara cand am putut sa iau contact cu familia in ultimii trei ani. Caitile postale erau acordate detinutiloi merituosi in munca si disciplinati. Ori eu, caie lasasem acasa sotia cu trei copilasi mici si al patiulea pe dium, aideam de doiinta sa aflu vesti despie ei, daca sotia a scapat cu viata dupa a patra nastere, caci medicii i-au prezis-o a fi fatala. Pentru nimic in lume n-as fi dorit sa pierd acest drept!

In

ciuda supravegheiii destul de stricte, asezati jos pe sol in formatia brigazilor pe grupe, cu ordinul sa nu ne miscam, am reusit prin miscari foarte incete sa dezbrac zeghia si camasa si sa pot da flanela jos, apoi sa ma imbrac cu camasa si zeghia, fara sa fi fost vazut de ochii vieunui gardian vigilent. Dar odata facut luciul acesta, ce era sa fi facut acum cu flanela care, chiar daca nu era imbracata, fiind langa mine, starea mea de culpa ramanea aceeasi.

Framantarea mea era si mai mare, pe masura ce brigada mea si grupa mea aveau sa ajunga la iand. Eiam mahnit, tulburat

si pierdut, cand brigada a 6-a, vecina cu noi, eia in toiul perchezitiei. in acele momente insa, mi-am adus aminte si m-am intrebat de ce ma ingrijorez si ma fiamant, cand am in cer un Dumnezeu atat de mare? Duhul Sfant caie ne ajuta in slabiciunile noastre (Romani 8:26) mi-a adus aminte din Cuvant fagaduinte ca aceasta: “Cheama-Ma in ziva necazului, si Eu te voi iar tu Ma vei proslavi!”

(Psalmul 50:15). M-am interiorizat indata si am inceput sa ma rog: “Doamne, acum este momentul sa implinesti si pentru mine aceasta fagaduinta. Vino in ajutorul meu si ma izbaveste Tu, ca eu nu pot. Multumesc ca ma asculti. Amin!”

Primul rezultat al acestei rugaciuni a fost ca o pace adanca a coborat in inima mea, frica a disparut cand peichezitia incepuse deja la prima grupa din brigada mea. Aveam pacea aceea in inima mea care intrece orice pricepere si ne pazeste inima si gandurile in Hristos (Filipeni 4:7). Cata deosebiie fata de cum fusesem doar cu cinci minute inainte de a ma ruga. Si MINUNEA S-A ,PRODUS CHIAR ATUNCI, pana sa ajunga perchezitia chiar la grupa mea.

Ceata disparuse cum ai bate din palme, ca prin farmec, si un ordin hotarat al comandantului a fost dat:

— Gata perchezitia, pregatirea brigazilor si incolonarea pentiu iesirea la punctul de lucru.

Asa a facut sa triumfe pentru mine, inti-un chip minunat, slava lui Dumnezeu.

Partas cu mine in aceeasi grupa era atunci fratele Mitica Harap, caruia i-am impartasit toate fazele experientei si I-am multumit Impreuna Domnului pentru interventia Lui minunata, chiar in ultimul moment. Eram salvat! Ce placut mi-a rasunat atunci in duh cantarea:

“O, de-ai putea tu crede, minuni maii ai vedea, Intotdeauna Domnul, cu drag te-ar ajuta”!…

Ca o urmare a indurarii lui Dumnezeu, am ajuns sa piimesc si eu prima carte postala, pentru a scrie si eu Sigur, noi nu aveam dreptul sa scriem ce vrem, ci ceea ce s-a ordonat, si anume: “Sunt bine, va rog sa-mi tiimiteti un pachet de 5 kg alimente”, apoi am insirat ce era de preferinta pentru mine. Scrisoaiea am adresat-o pe numele mamei mele si am asteptat cu sufletul la gura, nu atat alimentele, cat vestea ca sotia mea traieste si este bine…

Cu vreo doua saptamani mai tarziu, intors intr-o seara de la munca, am fost chemat de gardianul insarcinat cu distribuirea pacheteloi de alimente pentru detinuti. In timp ce mergeam inspre locul destinat, in fata unei mese lungi, ma gandeam:

Voi capata, oare, raspunsul dorit la asteptarile mele?

Gardianul tinea pachetul ferit de ochii mei, ca sa nu vad adresa expeditoiului. Au urmat mai multe intrebari de identificare a mea, cum au fost:

Care ti-e numele?…

Ce condamnare ai?…

De la cine astepti pachet?

La aceasta intrebare am raspuns:

De la mama mea!

Cum o cheama?

Eva Iovin, am raspuns.

Nu, alt nume de femeie. O strafulgeraie de bucurie imi trecu pe dinainte, desigur o fi de la sotie, deci traieste? si zic:

Domnica lovin.

Nu, fu raspunsul, alt nume de femeie… Am adaugat numele celoi doua surori ale mele cat si al mamei soacre, dar raspunsurile au fost de fiecare data “NU”. Eram descumpanit cu totul, caci de la verisoare ori matusi nu asteptam pachet. I-am spus ca alt nume nu mai am de femeie, ca de la altcineva nu astept pachet.

Dar chiar in clipa aceea mi-a venit ideea salvatoaie si i-am zis:

Domnule major, stiti, la arestarea mea, acum trei ani, am lasat acasa sotia cu trei baieti mici si cu al patrulea copil pe drum. S-ar putea ca sotia sa fi nascut si sa am o fetita, dar in cazul acesta eu nu stiu nimic si nici nu pot sa va spun vieun nume. Parca s-a induiosat si el, caci si piintre acesti zbiii mai eia cate unul cu frica de Dumnezeu, in ascunzisul inimii lui.

In clipa uimatoare a silabisit cam greu un nume care nu era obisnuit in Romania: “Ca-si-a-na Iovin”. Lasa pachetul pe masa

si am putut si eu citi adresele. Eram fericit sa vad si sa recunosc frumosul scris al sotiei mele. Deci traia, a supravietuit, in ciuda prezicerilor sumbre ale medicilor. Asta a fost o mare bucurie si o mare mangaiere pentiu mine, asa ca Dumnezeul nostiu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, este un DUMNEZEU AL MINUNILOR. Deci a nascut, dupa trei mult dorita fetita, careia i-a pus numele Casiana. Nu mai puteam de fericit, nu cred ca era altul, in acele clipe in lume, mai feiicit decat mine! Am uitat de orice necazuri, de boala care ma mistuia si ma uscam pe picioare, cat si de riscul ca s-ar putea prea bine sa nu mai ajung sa-mi vad familia pe pamant. Paica am piimit aripi sa zbor. Era un tiiumf al credintei in Dumnezeu, atat pentru sotie acasa, cat si pentru mine aici, in lagarul de la LuciuGiurgeni. Era si o scumpa impliniie a fagaduintei: `‘Iata ca nu dormiteaza, nici nu doarme Cel ce pazeste pe Israel” (Psalmul 121:4). In pachet a

mai fost o mare surpriza: o fotografie a sotiei cu cei patru copilasi. Casiana inca nu implinise doi ani. Pachetul, prin continutul lui, ar fi putut sa insemne mult, daca nu as fi fost bolnav, dar valoarea lui a fost diminuata de boala, care tocmai se manifestaprin neasimilarea alimenteloi. Mustele raspandeau microbul diareii peste tot.

Daca ceva ne-a lipsit foarte mult la inchisoare au fost fructele. Ce mult am fi dorit sa le vedem fie macar forma si culoarea! Timp de tiei ani nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreun fel de fructe. Dar inti-o zi, pe cand eram la prasit porumb, prin iulie, ostasii care ne pazeau au dat peste o sursa de lubenite (pepeni verzi) si se ospatau din plin si din belsug, ceva mai la distanta de noi si in vazul nostru. Noua ne lasa gura apa, cum am fi gustat si noi, dar era imposibil. Gardienii aveau ordine stricte de a nu ne facilita nimic, in afara regulamentului. intr-o seara, pe cand ne intorceam de la prasitul porumbului spie bac, am trecut cu coloana pe unde au poposit soldatii

si

gardienii, cand au mancat in vazul nostru. Ochii mei au surprins in iarba o jumatate de lubenita iamasa de la ei, rosie ca sangele si cu micile pete negre ale semintelor. Ispita a fost irezistibila si nici timp de zabava nu era. Trebuia sa ma desprind de coloana si sa fac vreo cinci metri, dar riscul era mare. Puteam fi impuscat, fara somatie (actiunea mea fiind considerata o tentativa de evadare). Dar momentul era unic, setea ma mistuia grozav, asa ca fara sa mai fac si alte calcule, m-am repezit si am apucat trofeul, 1-am adus intre randuri, si din el ne-am infruptat mai multi, cu multumiri catre Domnul pentru acest dar neasteptat. E greu de spus in cuvinte ce a insemnat pentru mine aceasta binecuvantare a natuiii. Sa fi fost totusi neobservat de paznicii nostri? M-a acoperit mana lui Dumnezeu!

O experienta asemanatoare am avut ceva mai tarziu, pe la mijlocul lunii septembrie. Ne deplasam cu coloana in mars pe un drum de legatura intre doua localitati de pe malul Dunarii. La un moment dat, am zarit jos langa drum o piuna frumoasa. Nu am stat pe ganduri si am apucat-o. Era o minune de pruna, care a trecut prin toata brigada, din mana in mana sa o vada fiecare si sa o mangaie cu privirea, dupa care a ajuns din nou la mine. Am impartit-o pe din doua cu iubitul meu frate Mitica Harap. Era o pruna frumoasa si mare, dai totusi mult prea mica sa o fi putut imparti cu mai multi. A fost o zi de sarbatoare pentru noi. Cei ce cititi aceste randuri, ma intreb, oare, ati putut vreodata sa va ganditi si sa apreciati la justa ei valoare o “pruna”? Nu s-ar cuveni sa-I multumim zilnic Domnului

pentru atatea binecuvantari, pe care ni le da cu mana larga, cu care ne-am obisnuit atat de mult, incat le consideram ca pe ceva normal, ca pe un drept al nostiu? In realitate, fructele, legumele, zarzavaturile

si tot ce avem sunt de la Domnul: “Orice ni se da bun si orice dar desavirsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare”

(Iacov 1:17).

Desigur, pentiu mine pruna aceea a insemnat mai mult decat cea mai copioasa masa de la o curte domneasca. imprejurarile speciale fac ca unele lucruri sa primeasca o valoare mult mai mare decat acea pe care o au de fapt. De exemplu: o funie are valoarea ei, dar cand e unicul mijloc la dispozitie prin care poate fi salvat un om de la inec, ea primeste valoarea egala cu cea a unui om. Asa ar trebui sa consideram toate lucrurile pe care le avem si astfel sa sporeasca multumirile noastre zilnic catre Domnul, Parintele oricarei indurari, pentiu ca ni le-a dat.

Tot pe la mijlocul lunii septembrie 1961, la Luciu-Giurgeni 1-am avut partas pe Simi Mot, care la randul lui, eia si el o epava, o umbra de om, desi din punct de vedere fizic facea parte dintre cei

 

inalti si solizi, in conditii normale. imaginea picioroangelor de barza era comuna la toti cei care au ajuns in stare de distrofie. Osatura si cartilagiile la genunchi pastrau forma lor bombata, in schimb de la genunchi in sus pana la solduri si de la genunchi in jos pana la labe, picioarele erau ca niste bete subtiri; musculatura si tesuturile nobile disparusera din cauza infometarii.Prin indurarea lui Dumnezeu, Simi a primit un pachet de alimente de acasa, de la sotia lui, la o vreme limita, inainte de a fi prea tarziu… Generos, in doua randuri mi-a oferit si mie o mica gustare cu ceva branza, suisa de ceva proteina, atat de necesara

 

in situatia data. 1-am multumit impreuna Domnului nostru pentru bunatatile primite, cat si pentru cei ce le-au trimis. Din acel moment a avut loc o mare intorsatura in starea sanatatii mele, dupa mai bine de trei luni. Prin aceeasi mare indurare a lui Dumnezeu, diareea a incetat si am putut sa zicem si noi impreuna cu psalmistul David: “Pe Dumnezeu se intemeiaza ajutorul slava mea; in Dumnezeu este stanca puterii mele, locul meu de adapost” (Psalmul 62:7). La fel, Solomon zice intr-un psalm mesianic: “Binecuvantat sa fie

 

 

 

Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvantat sa fie in veci slavitul Lui Nume! Tot pamantul sa se umple de slava Lui! Amin! Amin!”

 

(Psalmul 72:18-19). Caci si noi facem parte din Israelul Sau duhovnicesc, avand circumcizia, nu in caine, ci in duh, asa cum spune apostolul Pavel: “Iudeu nu este acela care se arata pe dinafara ca este iudeu; taiere imprejur nu este aceea care este pe dinafara, in carne. Ci iudeu este acela care este iudeu inlauntru; si taiere imprejur este aceea a inimii, in duh, nu in slova; un astfel de iudeu isi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dunmezeu”

(Romani 2:28-29).Pe la inceputul lunii octombrie, dupa terminarea muncilor agricole, a venit ordinul de imbarcare pe acelasi vas “Gironde”

 

si plecarea spre alte locuri de munca tortura fizica si psihica, exterminare. Noi aveam insa convingerea pe care o da credinta, ca Domnul nostru, Comoara noastra de mare pret, ne va insoti si va fi cu noi si pe drum si acolo unde vom ajunge, asa cum i-a insotit pe evrei in pustie, la iesirea lor din captivitatea Egiptului, ziva sub protectia unui nor, iar noaptea sub protectia unui stalp de foc. Aveam sa scapam si de gardienii care nu puteau intelege de ce, la Giurgeni, ori de cate ori trebuia sa ne oprim cateva momente, toti detinutii, ca la o comanda, ne asezam jos. Pentru ei era enervant, dar pentru noi era o necesitate fiziologica irezistibila, datorita sfarselii trupesti. Dar oricand puteau veni alte necazuri, ca in Egipt. Diavolul voia distrugeiea poporului Israel prin marirea noimelor de facut caramizi, fara sa li se mai dea paie, cu scopul, cum ziceau egiptenii, sa nu mai umble “dupa naluci”.

O bucurie launtrica mi-a umplut fiinta ca am scapat de acest loc cu atatea dureroase amintiri, dar si cu glorioase experiente cu Dumnezeu, chiar daca acolo unde aveam sa ajungem ne astepta un alt calvar, poate mai greu ca cel lasat in urma. Acum stiam ca acasa, familia este intieaga, ca sotia traieste si este in mij locul copiilor, care au atata nevoie de ea. Baietii erau fericiti ca aveau acum o surioara dragalasa, pe Casiana. Si, cine stie, poate ca, zi harazita de Dumnezeu, vom ajunge sa fim toti impreuna…

Iata ce ma facea sa mai trag nadejde, ca odinioara prorocul Ieremia, in Plangerile lui:

 

“Iata ce mai gandesc in inima mea iata ce ma face sa mai trag nadejde: Bunatatile Domnului nus-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat, ci se innoiesc fiecare dimineata Si credinciosia Ta este atat de mare!”

Sau „Domnul este partea mea de mostenire, zice sufletul meu; de aceea nadajduiesc in El. Domnul este bun cu cine nadajduieste in El, cu sufletul care-L cauta. Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului. Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea stea singur si sa taca, pentruca Domnul i 1-a pus pe grumaz; sa-si umple gura cu tarana si sa nu-si piarda nadejdea” (Plangerile 3:21-30).

In sirul suferinteloi mari prin care am trecut in Luciu-Giurgeni, se implinea si un alt cuvant al Sfintei Scripturi: “De

aceea, noi nu cadem de oboseala. Ci chiar daca omul nostru de afara se trece, totusi omul nostru din launtru se innoieste din zi in zi”

(2 Corinteni 4:16). Cu toate ca trupul meu era supus degradarii, din pricina asupritorilor nostri, care voiau sa ne distruga, in duhul meu, tiebuie sa spun, eram plin de bucurie, de o voiosie sfanta. Cerul sufletului meu si al duhului meu era mereu senin, prin putei ea Duhului lui Dumnezeu. Fagaduintele Domnului erau facute vii si pentru mine si puteam sa cant fericit si increzator imnuri de slava inchinate Domnului nostru slavit, Isus Hristos.

Mi-am adus aminte atunci si de experienta intima, personala, a apostolului Pavel, pe care le-a impartasit-o prezbiterilor din Efes:

“Si acum, iata ca, impins de duhul, ma duc la Ierusalim, fara sa stiu ce mi se va intampla acolo. Numai, Duhul Sfant ma instiinteaza din cetate in cetate ca ma asteapta lanturi si necazuri. Dar eu nu tin numaidecat la viata mea, ca si cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai sa-mi sfarsesc cu bucurie calea si slujba, pe care am primit-o de la Donmul Isus, ca sa vestesc Evanghelia harului lui Dunmezeu” (Fapte 20:22-24). De o asa doiinta sfanta eia umpluta si fiinta mea, cand am plecat de la Luciu-Giurgeni, si

puteam sa cant fericit cantarea pe care mi-a dat-o Domnul:Oh, cat de mult, Isuse, oh, cat de mult dorim a noastra alergaie cu bine s-o sfarsim. Ajuta-ne, prin valuri, la Tine sa privim si in ceresti limanuri cu bine sa sosim.

Suntem in sufeiinta, dai noi nu disperam, esti steag de biruinta, pe Tine Te urmam; pe-a Tale uime sfinte cu drag noi azi calcam, orice ne-ar sta-nainte, un pas-napoi nu dam.

Si cand durerea-i mare, fiind si parasiti,

doar Tu ne esti scapare din orice suferinti. Cantam in stramtorare, rabdam in umilinti,

ne porti cu-al Tau brat tare pe culmi de biruinti.

Oh, cat de mult, Isuse, oh, cat de mult dorim, la Tine sus in slava, la Tine sa venim; acolo sus cu fratii in jurul Tau sa fim, de-a pururea cu sfintii in veci sa Te slavim.

Tot prinosul multumirii si laudelor mele este pentru Tine, Mantuitorul meu si Domnul meu, ca m-ai chemat sa calc si eu pe urma pasilor caci “pasii

Tai varsa belsugul”

(Psalmul 65:1). Marele apostol Pavel, pentru noi, Neamurile, a fost calauzit de o ravna sfanta in vestirea Evangheliei Domnului Isus Hristos, fiind chemat la aceasta prin diiecta revelatie a Domnului Isus, pe drumul Damascului (Fapte 9:5, 15).

Se cuvine aici sa mentionez ceva din ceea ce Pavel a sciis adunarii din Corint, din care se poate vedea esenta din profilul spiritual al acestui mare apostol: “Ci, in

toate privintele, aratam ca suntem niste vrednici slujitori ai lui Dunmezeu, prin multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnite, in rascoale, in osteneli, in vegheri, in posturi; prin curatie, prin intelepciune, prin indelunga rabdare, prin bunatate, prin Duhul Sfant, printr-o dragoste neprefacuta, prin cuvantul adevarului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire de aparare, pe care le da neprihanirea; in slava si in ocara, in vorbire de rau Si in vorbire de bine. Suntem priviti ca niste inselatori, macar ca spunem adevarul; ca niste necunoscuti, macar ca suntem bine cunoscuti; ca unii cari murim, Si iata ca traim; ca niste pedepsiti, macar ca nu suntem omorati; ca niste intristati,totdeauna suntem veseli; ca niste saraci, si totusi imbogatim pe

multi; ca neavand totusi stapanind toate lucrurile”

(2 Corinteni 6:4-10).

Cred ca este potrivit si necesar sa fac marturia ca si la Giurgeni, in mizeria de nedescris de acolo, s-au cantat imnuri de slava Marelui Mantuitor si Domn, Isus Hristos. In brigada noastra il aveam si pe domnul Goreaev, dirijorul secund al corului Filarmonicii din Arad. Asa cum eram raspanditi pe parcela cu orez, cu picioarele in apa, care uneori ne trecea peste genunchi, cocosati asupra fireloi de orez, am putut canta pe voci: “Cond

Sclavilor”,

din opera “NABUCO” de Veidi, cand caraleul nu era pe aproape. Acordurile sublime au strabatut vazduhul, aducand mangaiere si speranta in atatea inimi… Iata si textul adaptat mai tarziu de iubitul fiate, profesor de muzica, Iovan Miclea:Tot mai sus se inalta cantaiea mea, Ea strabate vazduhul albastru;

Preamarind si slavind mantuiiea

Ce prin Domnul Isus s-a coborat.

cantam lui Isus, Salvatorul, Mult Slavitul in cer si pe pamant; Sa cantam toti cu laudele noastre, Fericiti, ca El pe toti ne-a mantuit.

Sa rasune pamantul cu tot ce-i pe el,

Caci din cer ne-a venit mantuirea!

Aleluia, intr-una noi toti Iti cantam

Si-Ti vestim Numele pe pamant. Suna harfa a noastia cantare Ne-ncetat sa vestim tot mereu, Dragostea ce pe toti ne cuprinde si ne duce spie limanul de sus, Unde-om fi tot mereu cu Isus!

As putea spune, fara rezerva ca adevaratii copii ai lui Dumnezeu, crestinii, care au credinta Domnului Isus, SUNT CEI MAI BOGATI-SARACI din lumea asta, cei care asemenea lui Pavel, au pierdut totul, ca sa-L castige pe Hristos! (Filipeni3 :8). Marit sa fie Domnul!

 

SPRE LAGARUL DE MUNCA
FORTATA “GRADINA”

Cu bacul “Gironde”, atat de bine cunoscut de noi, tractati de un remorcher, am ajuns la noul nostru domiciliu, colonia Gradina. Prima pereche de oameni au fost pusi de Dumnezeu-Creatorul intr-o giadina. Ce gradina minunata a lui Dumnezeu a fost aceea!… Dar chiar si acolo a patruns Diavolul, si prima familie a pierdut binecuvantarea si fericirea de la inceput, prin neascultare. De aceea, a trebuit sa vina “Unul”, Isus, Mesia, al doilea Adam, care prin ascultarea Lui de Tatal, pana la moarte pe cruce, sa ne deschida drumul spre eternul Paradis, Ierusalimul cel nou, de Sus, care este slobod si este mama noastra (Galateni 4:21-3 1).

Ajunsi in fata coloniei Gradina, care era la o distanta de cativa kilometri de Salcia, am dat peste o gramada imensa de rosii, culese si puse in ladite. Ne-am bucurat sa putem gusta si noi din ele, pana ce poarta s-a deschis pentru noi ca sa intram. A fost o exceptie, un chilipir as putea spune, caci cu asa ceva nu aveam sa ne mai intalnim.

Am fost atasati celorlalti detinuti si aici am lucrat la supra-inaltarea digurilor. Drumul pana la locul de munca la dig era destul de lung, pana la 7 km si foarte anevoios, caci ploile de toamna erau in plina desfasurare, facand drumurile desfundate, alunecoase, caie ne suprasolicitau la efort cu fiecare pas facut. Nu stiam atunci cat voi putea rezista la aceste noi greutati, date fiind conditiile din aceasta colonie. Dar salvarea era pregatita de Domnul, intr-un mod cum nici nu as fi putut visa sau gandi.

Pe drumurile lungi pana la dig si inapoi, eram chinuiti si aici de strigatele permanente ale gardienilor:

— Tine-te de brat, bandit!

 

ori:

— Misca mai repede, bandit! si altele. Strigatele lor ne creau o stare psihica depresiva. Ei erau special instruiti spre a folosi aceasta metoda destul de eficace in dereglarea echilibrului psihic al detinutilor. Asa am intrat in luna noiembrie, cand mancarea la colonie se dadea numai de doua ori pe zi, dimineata si seaia.

dimineata am iesit la munca pe portile coloniei si curand dupa aceea a inceput sa ploua. Cu gieu am ajuns la punctul de luciu cand, in loc sa incepem sa lucram la dig, ni s-a dat ordinul sa ridicam toate materialele pe care le avem in dotare si sa ne mutam pe alte tionsoane de-a lungul digului. Deplasarea pe dig si pe langa dig am facut-o incarcati cu roabele de metal, harlete, lopeti, dulapi lungi si destul de lati, din lemn de esenta tare, foarte greu, care se facusera si mai grei din pricina ploiloi, si care trebuiau luati in spinare. Pe rand, am fost si la dus de dulapi in spinare si la impins ioabele. Nici una nu era de preferat. Am inceput sa imping la roaba in care era harletul si cazmaua. Nenoi ocirea era ca, pamantul fiind desfundat, roata se incarca cu noroi, de era imposibil sa se mai invarta. Fara sa exagerez, nu puteam strabate mai mult de 3-4 metri, caci trebuia sa folosesc hailetul, sa curat roata, ca se incarcase din nou, blocandu-se.

Cei vreo 4-5 km de drum au durat de la ora 9 dimineata pana dupa masa, aproape de ora 3. Ni s-a dat un scuit repaus, timp in care cei ce si-au economisit bucatica de paine puteau sa o manance si apoi in graba a trebuit sa facem incolonarea si sa o luam spre colonie, ca sa ajungem inainte de a se insera. Eram sleit de puteri, cum de data aceasta era peste orice limita pe care am cunoscut-o vreodata. Simteam din moment in moment ca ma prabusesc, iar ploaia nu inceta. Tin minte ca era o zi de miercuri. De unde eram, puteam vedea colonia la orizont, deoarece era strajuita de plopi inalti. Era atat de departe, ingiozitor de departe pentru mine, si simteam ca ma prabusesc la pasul urmator in noroi si am sa mor…

Ca sa nu ma apuce disperarea, cat de departe era colonia

si in loc sa se apropie parca se departa de noi, mi-am luat hotararea sa imi pun capul in pamant si sa nu mai privesc spre colonie. Asa am facut si cum mergeam la brat cu ceilalti patru din randul meu, ma rugam: “Doamne Isuse, da-mi putere pentru inca un pas Si incaunul. Ajuta-ma, nu ma lasa, ca NU MAI POT! Eram de trei ani la inchisoare, dar pana in acea zi inca nu mai zisesem ca nu mai pot! Dar acum, literalmente acest “nu mai pot” era o realitate. Nu stiu cum de am ajuns totusi in fata portii de la colonie. Consider ca a fost o minune venita de sus de la Domnul nostru. Poate iaspunsul cel mai bun il gasim in caitea prorocului Isaia: “Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: ,Soarta mea este ascunsa dinaintea Domnului, Si dreptul meu este trecut cu vederea inaintea Dumnezeului meu?’ Nu stii? N-ai auzit? Dumnezeul Cel vecinic, Domnul a facut marginile pamantului. El nu oboseste, nici nu osteneste; priceperea Lui nu poate patrunsa. El da tarie celui obosit Si mareste puterea celui ce cade in lesin”

(40:27-29).

Cativa detinuti prin apropierea portii ne soptira:

A sosit o comisie de medici de la Bucuresti, de la Directia Superioara a Penitenciarelor.. Sunt in baraca celor inapti pentru munca si le veiifica starea sanatatii!

Eu abia sosit in colonie in urma cu cateva saptamani, nu eram trecut pe nici o lista de bolnavi sau inapti, nici nu stiam cine era medicul detinut si nici care anume era baraca inaptilor de munca. Dar fulgerator am primit o comanda inlauntrul meu, la care nu am putut sa ma impotrivesc:

Iesi din rand, du-te acolo im fata comisiei de medici, te dezbiaca de haine si te prezinta inaintea lor! Cu coada ochiului vazusem ca ceilalti detinuti sunt dezbracati la nud, am procedat

si eu la fel si am intrat in camera unde erau medicii. Unul dintre ei, indata ce m-a vazut, mi-a spus sa ma intorc cu spatele la el. M-a apucat de fes, de spate, de muschii de la maini, picioare, in final si

de pielea de pe burta si piept. M-a intrebat cum ma cheama, ce condamnare am si apoi a dictat el numele meu unuia care scria un tabel, condamnarea la 20 de ani de munca silnica si constatarea lui medicala: distrofie de gradul III. Inca nu stiam exact ce inseamna gradul III, dar aveam sa aflu ca era o distrofie grava, care trebuia luata in consideiare. (Pielea si oasele fara muschi si tesuturi nobile.) Apoi mi-a spus ca pot sa ma imbrac. Nimeni din personalul oficial din colonie nu a protestat, sa zica:— Stati, ca omul acesta nu figureaza pe lista si nici in alte

evidente.” Erau in fata unei inalte comisii de medici de la Bucuresti si nu au indraznit sa zica o vorba. Asa cum mergeam prin curte spre baraca brigazii mele, I-am multumit lui Dumnezeu pentru calauzirea pe caie mi-a dat-o. In alte situatii, puteam fi batut, bagat la izolaie, ca am incalcat normele de disciplina. Acum eram in asteptarea rezultatului. Ce doream si ma rugam era sa nu mai ies la munca, caci nu mai eiam in stare.

Domnul mi-a scultat aceasta rugaciune si iata cum: Dupa ce toata ziva de miercuii plouase, a continuat sa ploua toata noaptea,

si joi si vineri si sambata, asa ca pur si simplu nimeni din colonie nu a iesit la munca. Oh, cat de binefacatoare mi-a fost odihna acelor zile si

nopti, chiar daca mancarea ce ni s-a dat eia norma 24, adica cea mai slaba, doar cu o bucatica de paine de 100 gr., si de multe ori mai putin. 

SPRE GHERLA, A DOUA OARA

Duminica dimineata s-a strigat un tabel cu aproape 100 de nume, printre care am auzit si numele meu. Ni s-a ordonat sa ne scoatem hainele civile de la magazie, sa predam pe cele de detinuti,

 

si sa asteptam ordin ce anume avem de facut. Inca in noaptea aceea am fost transportati la Braila, de unde cu un vagon duba, in doua nopti si o zi am ajuns la Gherla. Drumul acesta spre Gherla, pentru mine a fost un chin de nedescris. Pe langa conditiile pe care le-am descris in drumul de la Timisoara la Gherla, acum aveam si o temperatura foarte ridicata. Un medic, care era si el printre inaptii din duba, din sudul Banatului, vazand situatia mea a spus ca am boala care se cheama erizipel, o boala infectioasa, care se manifesta prin inrosirea unei portiuni de piele si prin temperatura ridicata. Drumul spre Gherla 1-am parcurs culcat la podea in vagon, printre picioarele celorlalti, prin obtinerea bunavointei lor.

Ajuns la Gherla am fost repartizati intr-o celula de marime mijlocie, pe celularul mare. Temperatura mare pe care o aveam

si alte suferinte legate de aceasta boala, de care nu stiusem nimic pana atunci, nu mi-au permis sa ma pot bucura de mizeria ramasa in urma, in coloniile pe unde am fost. Medicul detinut de care am pomenit era foarte preocupat de boala mea si a batut in usa sa

ceara asistenta medicala urgenta pentru mine. Caraleul de serviciu pe etaj nici nu s-a sinchisit de acest raport. Ziva urmatoare, doctorul banatean bate din nou in usa, mai insistent, expunandu-se la vreo pedeapsa din cauza mea.

— Domnule major, este un detinut in celula grav bolnav, cu temperatura foarte ridicata, moare aici intre noi, daca nu i se da asistenta medicala de urgenta. Eu sunt medic de profesie, stiu ce spun!

Parca ar fi vorbit la un perete, care n-are urechi de auzit. Asa au trecut doua zile la rand, dupa ce mai batu odata la usa, totfara raspuns.

In a treia zi dimineata, intra in celula o comisie venita de la Bucuresti, Impreuna cu comandantul inchisorii. Comisia era de la Directia Superioara a Penitenciarelor, venita sa vada, probabil, in ce stare fizica se afla inaptii adusi de la colonia Gradina. Toti detinutii au coborat intre paturi, pe randuri de cate cinci. Unul dintre cei veniti intreba:

— Dar cu ala ce este, de nu se scoala din pat?

Medicul banatean ii raspunse ca de trei zile el raporteaza situatia mea gardienilor, dar nici unul nu a dat raspuns sesizarii lui. El a mai spus ca este medic cu experienta si stie ca daca nu mi se da atentie imediat, s-ar putea sa fie prea tarziu… Seful comisiei ordona sa i se aduca un termometru. L-a verificat si mi 1-a pus sub brat. Temperatura era de 39.3° Celsius. Tinand cont ca era dimineata, in mod sigur temperatura spre seara trebuia sa fi fost peste 40 de grade. Cei din comisie erau in haine civile, asa ca nu puteam sa le stim gradele. I-a ordonat indata medicului penitenciarului Gherla sa mi se administreze o fiola. de 3.000.000 de unitati de penicilina uleioasa de urgenta. In vreo trei zile m-am facut mai bine, prilej de multumiri catre Tatal meu ceresc, care Si-a intins mana Sa ocrotitoare inca o data si m-a izbavit. Sa fi fost si in cazul acesta ce scrie apostolul Pavel fratilor din Corint: “Suntem incoltiti in toate chipurile, dar nu la stramtoare; in grea cumpana, dar nu deznadajduiti; prigoniti, dar nu

parasiti; trantiti jos,

dar nu omorati. Purtam

deauna cu noi, in trupul nostru, omorarea Donmului Isus, pentru ca Si viata lui Isus sa se arate in trupul nostru.

Caci noi, cei vii, totdeauna suntem dati la moarte din pricina lui Isus, pentru ca si viata lui Isus sa se arate in trupul nostru

 

 

 

muritor” (2 Corinteni 4:8-11).

Abia ma facusem ceva mai bine, cand dupa vreo trei zile, intr-o noapte, se deschide usa la celula unde ma aflam si mi se striga numele de catre un gardian, care imi spune:

— imbraca-te si vino cu mine!

M-a scos din celularul mare si am traversat curtea insprepoarta. Acolo erau niste birouri de ancheta, dar pe mine nu m-a dus la nici o usa de intrare in vreun birou, ci la un zid exterior, in fata unei gauri taiata intr-un perete foarte gros de piatra de munte, la nivelul forma de semicerc. Sa fi tot avut inaltimea la punctul maxim de la baza in jur de 30-35 cm, iar latimea la baza de vreo 50 cm. Mi-a ordonat sa trec prin gaura aceea din zid, dincolo.

M-am aplecat jos pe burta si ca un caine, taras, cu anevoie m-am strecurat dincolo. Acolo era un birou cu o masa si doua scaune, si in fata mea statea asezat un barbat intr-o tinuta impecabila, imbracat in haine civile, barbierit si parfumat, care ma pofteste sa iau loc pe scaunul din fata lui. L-am recunoscut indata pe maiorul de securitate Mihai David, din Arad, dar cu care nu avusesem pana acum nici o stare de vorba. Era din acelasi cartier unde locuia si familia mea. Prin contrast cu tinuta mea de haine vargate, murdare si cu miros de mucegai de celula, el parea venit din alta lume. Cred ca intentia lui era chiar asta, sa ma faca sa simt ce am pierdut, atunci cand pentru Domnul nieu Isus Hristos am fost gata sa sacrific totul, familie, sotie, copii, parinti si chiar viata, pe cand aveam doar 33 de ani… Sigur, el venise cu un scop anume.

Mai stiu si asta, ca unii din detinuti, printre care si eu, am fost in atentia si urmarirea speciala a securitatii. Ei erau tot timpul informati cu privire la regimul ce ni se aplica si in unele cazuri chiar sugerau sa fim batuti, pusi in locuri de risc, pentru lichidare. Nu la intamplare venise el acum, cand eram o epava, trecut prin atatea suferinte, si abia mai supravietuiam. Credea ca acum este momentul favorabil pentru a-mi oferi posibilitatea eliberarii mele, dar pe un pret de compromis pe care eu nu eram cu nici un chip gata sa il accept. Totusi, el a incercat marea cu degetul. Or fi avut ei multe succese cu asemenea metode fata de altii, credeau ca si cu mine vor avea reusita de data aceasta.

Mi-a pus cateva intrebari introductive, de tatonare, sa vada, cred, starea mea de spirit. In timpul acesta avea in mana o fotografie tip carte postala a sotiei mele cu copilasii, printre care in prim plan era Casiana, pe care o vazusem in fotografia mica la Luciu-Giurgeni, primita in primul pachet. Atunci mi s-au permis doar doua-trei secunde sa o privesc. Sigur, el sonda dorul meu de libertate, de

familie, cand 1-am intrebat si eu ce poate sa-mi spuna de familia mea, la care el nu s-a grabit sa-mi raspunda, dar nici eu nu am insistat. L-am mai intrebat daca fotografia pe care o are in mana este a familiei mele si daca as putea sa o vad si eu. El a raspuns, desigur, as putea sa-i vad chiar in realitate, daca as fi gata sa accept sa stam de vorba in privinta aceasta. Cum despre asta nu putea sa fie nici cea mai slaba sansa, atunci nici el nu mi-a aratat fotografia.

A scos din buzunar niste hartii, dintre care una era cu niste intrebari formulate mai dinainte, cu privire la preaiubitul frate Alecu Panaitescu din Ploiesti, pe care il vizitasem cu cateva zile inainte de arestarea mea. Fratele Alecu ne vizitase la Arad, la adunarea din strada Oituz 27, (care functiona cu autorizatie de la Cultul Crestinilor dupa Evanghelie, semnata chiar de dumnealui), cat si prin familiile noastre, iar eu 1-am introdus la cele mai mari adunari baptiste din Arad, unde a vestit Cuvantul lui Dumnezeu cu mult har si competenta. Maiorul David voia sa stie ce bani a primit de la adunarea din Arad. L-am asigurat, desi nu eu am fost cel cu casieria, ca pentru orice suma primita a lasat chitanta legala. Dupa ce a vazut ca nu reuseste in nici un fel sa aiba vreun succes, s-a retras si un caraleu a venit sa ma ia iu celula. Introducerea mea in biroul de ancheta pe acea gaura in zid, in miez de noapte, isi avea rostul ei in planurile lor de a ma frange, asa ca au folosit acest fel umilitor, dar a fost in zadar! Si pentru asta se cuvine sa folosesc mai complet textul din Psalmul 40:16b: “Cei

ce iubesc mantuirea Ta sa zica fara incetare: Marit sa fie Domnul!”

Cateva zile mai tarziu, pe cand nu ma simteam inca bine, avand temperatura si dureri de cap, mi-era greu sa stau cu capul in sus. Cu nici un chip nu ni se dadea voie sa stam culcati in pat in cursul zilei, ci numai de la stingere la desteptare. Cel mult puteam sa sedem pe marginea patului de jos, dar pozitia era foarte incomoda, din pricina patului suprapus trebuind sa stam cu captil plecat. Si fiindca nu mai puteam rezista sezand asa, m-am inclinat cu capul doar si 1-am pus pe perna. Dar nu trecura multe minute, si gardianul de serviciu, care supraveghea prin vizeta celula, m-a vazut cu capul inclinat pe perna. A deschis ferastruica prin care ni se introduceau gamelele cu mancare si a strigat la mine:

— Ia, ma, tu ala care dormi cu capul pe perna, vino-ncoa! Mi-a luat numele si condamnarea si apoi a inchis ferestruica.

Peste doua saptamani, sunt strigat pe nume de un alt gardian si mi-a comunicat ca sunt pedepsit cu cinci zile de izolare, pentru ca am dormit in pat la ore nepermise. M-a luat si m-a dus intr-o celula de izolare, de la parterul celularului mare. Din alte celule au mai fost adusi doi-trei detinuti pedepsiti cu izolare pentru diferite motive, te miri ce…

Celula era de jur imprejur cu peretii de beton. Era iarna in toi si era frig. La fel si pe jos, era numai ciment, rece ca gheata, fara incalzire de vreun fel. Incolo nu era nici un fel de mobilier in afara de o tineta pentru nevoi. Regimul de la izolare era crunt, de la ora 5 dimineata, cand se dadea “desteptarea”, pana la ora 10 seara, cel pedepsit trebuind vrand-nevrand sa stea in picioare, ori sa marsaluiasca prin celula. In primele doua zile nu se dadea nici un fel de mancare. Doar dimineata o jumatate de canita de apa sarata. In

a treia s-a dat mancare obisnuita de regim de celula la norma 24, care prevedea o bucatica de paine de 100 grame si doua bucati de turtoi sau mamaliga. Mancarea era lipsita de calorii, ca si de proteine si grasimi, atat de necesare, mai ales in zilele de iarna. Ziva a patra si a cincea tratamentul era la fel ca in primele doua zile, doar canita cu apa sarata pe jumatate. Deci, in timp de cinci zile a 24 de ore, care inseamna in total 120 de ore, am primit doar mancarea din ziva a treia. Astfel, 17 ore pe zi trebuia stat numai in picioare, caci cine ar fi rezistat, sezand pe ciment? In plus, era o umezeala permanenta pe jos.

Am incercat sa ma las pe vine, proptit cu spatele de perete. Dar cat credeti ca am putut sta asa? Doar trei-patru minute, iar cand sa ma scol din aceasta pozitie era un chin de moarte, picioarele fiindu-mi deja amortite si intepenite de-a binelea. Solutia cea mai buna era sa ma plimb sau sa stau in picioare. Dar cat timp in fiecare zi? Era o imensitate, o tortura pe care o simteam pana in maduva oaselor si a sufletului. Batjocoritor, se spunea ca la izolare ai timp de gandire si meditatie… dar frigul era ucigator!!

Fiindca aveam si eu timp de meditare din abundenta, m-am gandit ca aceasta pedeapsa probabil am primit-o la recomandarea

maiorului de securitate Mihai David, venit tocmai de la Arad pentru o ancheta din care nu s-a ales cu nimic. Si nu era putin sa faca un drum de vreo 900 km dus-Intors si sa nu poata raporta vreun succes superiorilor lui la reintoarcerea in Arad… Atunci m-a cuprins o bucurie cereasca. Se merita sa sufar orice, pana la moarte, pentru cauza Evangheliei Domnului Isus Hristos si pentru ca nu am acceptat compromisul si tradarea. A fost o raza de lumina sfanta, venita chiar de la tronul lui Dumnezeu, in celula izolarii mele si in tainita spiritului meu. Motivatia aceasta mi-a dat aripi de zbor spre Inaltimi si jos sa fac pasi solizi in credinta pe urmele Domnului Isus Hristos. Mi-am adus aminte de cartea iubitului frate Richard Wurmbrand pe care o citisem prin anii 1950,

“Avraam, tatal tuturor celor credin-ciosi”.

Un capitol din carte se incheia cu aceste cuvinte: “Pasi solizi pe pamant se fac numai prin CREDINTA”! Marit sa fie Domnul!

Ma

simteam pe drumul cel bun, ma adeverea in aceasta Insusi Duhul Sfant, asa cum scrie Pavel in Romani 8:16-18: Insus

Duhul adevereste impreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. daca suntem copii, suntem Si mostenitori: mostenitori ai lui Dumnezeu Si impreuna mostenitori cu Hristos, daca suferim cu adevarat impreuna cu El, ca sa fim Si proslaviti impreuna cu El. Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fat a de noi.”

Seara la ora 10, ora stingerii, a venit un caraleu si ne-a aruncat fiecaruia cate o saltea si o patura. Asa aveau sa urmeze la rand cinci nopti de chin si de frig, pe o saltea mizera, cu o patura la fel. In ziva a sasea dimineata ne-am intors fiecare la celula de bastina. I-am multumit Domnului pentru puterea pe care mi-a dat-o sa rezist acestor torturi si mi-a ingaduit sa trec si prin acest fel de suferinte, de dragul Lui si al fratilor cu care am fost partas la ele, cum scrie apostolul Ioan: “Eu,

Ioan, fratele vostru, care sunt partas cu voi la necaz, la imparatie la rabdarea in Isus Hristos, ma afiam in ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvantului lui Dumnezeu din pricina marturiei lui Isus Hristos”

(Apocalipsa 1:9).

Dupa cateva zile, noi miscari la Gherla, schimbari programatede celule, care nu erau la Intamplare. De comandantul politic al , inchisorii apartinea si biroul special “K”, cu ofiteri de Securitate. Acestia recrutau si organizau reteaua de informatori cu care lucrau printre detinutii din celule si de la locurile de munca. Cu ocazia schimbarilor de celule, erau varati acesti informatori, cu scopul de a culege informatii de la cei nou veniti, asa ca nu stiai niciodata pe cine 1-a pus langa tine, ca sa te descoase si apoi sa aiba ce raporta. Informatorii erau scosi din cand in cand la anchete, si atunci li se ofereau ceva gustari, chiar ciocolata si un pat bun de odihna. De fiecare data li se promitea ca daca fac cu succes lucrarea incredintata, li se va da drumul mai repede din inchisoare. Unul dintre ei, care a castigat incredere in mine, mi-a spus aceste lucruri. Era un barbat mai in varsta si il chema Scanteie. Adeseori insa se intampla ca aveau nevoie de ei, iar promisiunile erau uitate… Minciuna era la ordinea zilei in comunism.

In noua celula unde am fost mutati, aveam sa intalnesc ca detinut pe distinsul poet si literat Omescu, fiul farmacistului Omescu din Arad. Era de aceeasi varsta cu mine, dar nu ne-am cunoscut personal inainte, fiind la licee diferite. Dupa cate imi aduc aminte locuia si a fost arestat la Iasi. intalnirea aceasta a fost de bun augur pentru mine si pentru altii din celula. Era un om luminat, foarte comunicativ si cu o cultura aleasa. Datorita acestui lucru, s-a angajat intre noi si un dialog cu privire la credinta noastra comuna crestina. E1 era un apologet al ortodoxiei, iar eu eram pe pozitia de evanghelist, din randul asa cunoscutilor neoprotestanti.

Discutiile noastre dupa masa de seara au devenit foarte antrenante, asa ca participau si ascultau in jurul nostru o mare parte dintre detinutii din celula. M-am tot mirat cum de am fost lasati multe seri la rand, fara sa se fi sesizat cei din Administratie. De fapt, incepuse oarecum un climat mai bland, daca se poate spune asa. Fostul comandant Goiciu, om foarte rau, crud, despre care se spuneau lucruri sumbre, a fost schimbat si in anul 1962 venise comandant maiorul Alexandrescu, care a introdus un nou program de lucru, intr-un climat mai uman aplicat detinutilor, prin asa-zisa reeducare, cu ziare, filme, carti si chiar programe de teatru, despre care voi mai vorbi.

Mesele intinse ale discutiilor cu domnul Omescu au fost foarte

 

placute, pe chestiuni de religie, viata crestina, pe alocuri si cu nuante de filosofie, iar pentru mine, dupa ani grei in coloniile de munca au fost binefacatoare, invioratoare. In dialogul nostru, care se tinea

in

jurul patului meu, se ajungea uneori la puncte mai critice, la care aveam avantajul cunoasterii mai temeinice a Cuvantului lui Dumnezeu, in fata caruia trebuia inclinat steagul oricarei discutii contradictorii. Nu am ajuns niciodata la un impas care sa nu poata fi depasit cu bunavointa, si pentru asta I-am dat slava Domnului.

Ambianta de calm si destindere creata intre noii detinuti avea insa sa fie intrerupta curand de vrajmasul nostru comun, Satan. Intr-o zi, ma trezesc atacat violent de un detinut pe care nu il cunosteam si cu care nu schimbasem niciodata nici o vorba. A debitat injurii grave la adresa mea si chiar amenintari grosolane, totul din senin, fara sa fi fost o cauza de neintelegeri intre noi. Mi-am adus atunci aminte de ce spune Solomon: “Nu

raspunde nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu semeni si tu cu el”

(Proverbele 26:4). in celula, unde eram vreo cincizeci de detinuti, s-a facut o liniste mare. Toti parca asteptau din partea mea sa dau un raspuns pe masura unei astfel de provocari oribile. Am ales insa calea Cuvantului lui Dumnezeu din Proverbe si am stat mut, nu de frica, ci dintr-o calauzire a Duhului. Ochii celorlalti erau indreptati asupra mea si dupa un timp greu de tacere, a izbucnit intr-un raspuns cu voce de tunet, domnul Basmagian:

— Nu ti-e rusine, nemernicule, sa te ridici cu asemenea vorbe asupra domnului Iovin? Vezi ca nu cumva sa-mi infig degetele

in

beregata ta, ca nu vei scapa cu viata, nemernicule! Dupa o tacere oarecare, in care agresorul meu nu a indraznit sa raspunda o vorba, ceilalti au impartasit unii altora comentariile lor…

Cine era acest domn Basmagian? Era cunoscutul impresar al renumitului artist de teatru “Tanase”, care, curand dupa al doilea razboi mondial, pe scena Teatrului din Bucuresti a spus neuitata zicala ramasa celebra: “A fost rau cu der, die, das, da-i mai rau cu davai ceas!” (Aluzie sarcastica la adresa soldatilor sovietici, fara sa-i crute nici pe nemti). Basmagian, un barbat inalt, bine facut, cult, armean de natie, era si comic, ca maestrul lui, Tanase. Ii facusem un anumit bine cu mai multe zile inainte de acest incident. Adeseorise amuza prin celula si ne inveselea si pe noi cu un anume epitaf, scris pe mormantul unui detinut pe care il chema Brad Ilie, probabil conceput de el ca autor: “Aici odihneste Brad Ilie: n-a fost Brad, a fost Ilie; nici n-a fost, ci a vrut sa fie; si-a murit de diarie, la Gherla-n puscarie, tarana usoara sa-i fie!”

Agresorul meu era in bune legaturi cu un preot ortodox de la paturile de vis-a-vis, care probabil l-a intaratat pe acest mirean razbunator, din pricina biruintei Evangheliei. Omescu ma invitase la patul lui, sa aud expunerea lui in limba germana a operei: “Cantecul Nibelungilor”.

****

Dupa o oarecare refacere fizica, pe la sfarsitul lunii februarie 1962, am fost scos la munca la fabrica de mobila de pe langa Mchisoarea Gherla. Partea buna a acestui lucru a fost aceea ca, dupa multa vreme, am sperat sa pot sa reiau legatura cu familia prin primirea unei carti postale de la locul de munca. M-am bucurat

si de faptul ca am sa intalnesc cunoscuti si o sa fac cunostinte noi, de dorit cu credinciosi pe care inca nu ii intalnisem. Astfel, am fost repartizat detasamentului de oameni care lucrau in fabrica. Acestia primeau si jumatate de litru de lapte in fiecare zi ca antidot la gazele emanate de politurul cu care se lucra la lustruirea mobilei. Antidotul de lapte insemna ca lucrul din fabrica putea sa fie daunator sanatatii, si

asta era o problema delicata pentru mine.

Ce m-a surprins cand am inceput lucrul la fabrica a fost calitatea de exceptie a mobilei finisate si destinata pentru export. Aceasta era confectionata din lemn exotic adus din tari africane, foarte scump, ca: palisandru, trandafir si mahon, despre care invatasem pe cand eram la scoala. Munca la care am fost repartizat a fost incarcarea pieselor de lemn cu politur prin lustruire in miscari circulare cu mana a unei mingi de panza imbibata cu politur. Aceasta operatie

se facea la mana apoi la a doua si in final la a treia, la sfarsitul

careia te vedeai in piesele de lemn terminate ca oglinda. Erau altii, apoi, care se ocupau cu asamblarea si finisarea mobilei. Imi placea ca meserie, dar gazele emanate nu imi faceau bine, dar ce

 

puteam sa. fac? Doar sa ma incredintez cu totul in mana Celui Atotputernic, care m-a izbavit pana acum din atatea situatii ce pareau fara iesire.

Chiar in zilele acelea, un subofiter de la grefa m-a cautat sa semnez de luarea la cunostinta a unei vesti extraordinar de buna, si anume: reducerea condamnarii mele de la 20 de ani de munca silnica la 6 ani inchisoare corectionala. Aceasta reducere s-a facut ca urmare a unui recurs in supraveghere initiat de guvernul Republicii Socialiste Romane. Prin socializarea industriei si a agriculturii, s-a trecut de la R.P.R. la R.S.R., o etapa importanta in dezvoltarea societatii comuniste. Asadar mai aveam de executat doar doi ani si jumatate in loc de saisprezece si jumatate.

Datorita acestei mari schimbari survenite cu privire la anii de detentie, am fost scos de la fabrica de mobila si repartizat la muncile exterioare dupa numai doua saptamani lucrate la mobila. Domnul a purtat de grija, pentru care I-am adus inchinare cu multumire. In urma reducerii pedepselor, aveau oarecum garantia ca nu vom risca o evadare. Odata repartizati la muncile exterioare, cu iesire in orasul Gherla, de obicei eram folositi la descarcari de vagoane cu porumb necesar la prepararea mamaligii pentru detinuti. intr-o asemenea situatie am lucrat la gara. Unii descarcau vagoanele cu porumb venit in vrac, pe care il puneam in saci mari, depusi apoi la o magazie a garii. Aici veneau camioanele care trebuiau incarcate cu sacii plini, care cantareau in jur de 60-70 kg. fiecare. Cate doi detinuti de camion, trebuia sa apucam sacul deodata de la ambele capete si sa-1 ridicam sus in camion. Munca aceasta pentru mine a fost enorm de grea, nefiind antrenat, dar mai ales in urma bolilor si a distrofiei. Marturisesc ca mi-a fost atat de greu, ca am plans

langa saci, caci nu mai puteam. Aveam 36 de ani Degetele de la maini le simteam distruse, nu mai puteam apuca sacul. imi era rusine de slabiciunea mea si ma rugam Domnului sa pot face munca pana la capat. Nu stiu cum s-a sfarsit ziva aceea, dar in memorie mi-a ramas pentru totdeauna ca o zi neagra a vietii mele. Nu stiam inca in acele clipe ca o sa vina altele si mai grele si mai periculoase.

Cateva zile mai tarziu am fost dusi din nou la gara, pentru descarcarea a patru-cinci vagoane mari de carbuni ousoare. Amfost repartizati pentru acest scop opt detinuti. Ni s-au dat niste lopeti mari, cu care trebuia sa descarcam vagoanele. Era o zi frumoasa de primavara cu soare, dar si cu un vant care batea destul de puternic. Noi nu aveam experienta la o astfel de munca, nu stiam riscurile ce le comporta, fara sa ni se dea niste ochelari de protectie. Praful rezultat din manuirea coxului, luat de vantul puternic, ne-a patruns in ochi. Pana am lucrat in gara inca nu ne-am dat seama, dar ajunsi si intrati in celula, au inceput niste usturimi de ochi insuportabile. Praful antrenat de pleoapele in miscare a zgariat corneea si imprejurimile ei, asa ca toti cei opt oameni am stat cateva zile in celula, fara tratament, cu exceptia a ceea ce noi am putut sa facem, adica sa punem comprese cu apa, cu propriile noastre batiste.

Am mai fost scosi intr-o zi in parcul orasului, de unde am incarcat camioane cu piatra de munte, bolovani mari, unii de zeci de kilograme. Sigur, nu ni s-au dat manusi de protectie pentru o asemenea munca, asa ca m-am ales cu rani dureroase la maini, dar cui sa ma plang? Multumesc Domnului meu, care m-a intarit, m-a ajutat sa sufar totul pentru E1 si mi-a turnat har clipa de clipa!

Cand nu aveam de prestat munci exterioare, eram folositi la munci de constructie in incinta Asa am lucrat la construirea din beton a unui rezervor urias de pastrat pacura, la o extremitate a curtii. Am carat betonul cu targile pana s-a terminat acest rezervor care avea jumatate din inaltime sub nivelul pamantului. In jurul bazinului pana la temelie era sapat un sant cu largimea de 40 cm, si cu inaltimea pana la suprafata solului de vreo 2 metri. Partea finala a lucrarii care ne-a fost incredintata a fost aceea de a face izolarea bazinului, prin vopsirea lui cu un amestec de motorina cu bitum. Totul a mers relativ bine, cand am lucrat de la nivelul solului spre acoperis. Cand am coborat in santul din jur si am lucrat multe ore la vopsitul lui pana la baza, ceva straniu s-a intamplat cu mine si nu stiam ce. Nu ne-a instruit nimeni cu privire la protectia muncii in asemenea conditii, caci viata unui detinut nu avea nici o valoarea in ochii comunistilor, desi prin conferinte si lozinci ziceau mereu ca “Omul este cel mai pretios capital!” Eram gata sa cad in nesimtire. Cand am iesit din sant, eram ametit bine de tot. Suferisem o intoxicatie cu gazele emanate de amestecul cu care vopseam bazinul.

Deoarece prin santul din jur nu patrundeau curenti de aer, ele s-au putut imprastia la fel de usor ca si atunci cand lucram la nivelu I pamantului. Am avut nevoie de un repaus mai lung, pana mi-am revenit cat de cat la normal. Asa ne pandea la orice pas nenorocirea din partea vrajmasilor nostri.

Am putea sa spunem si noi acum ca David, intr-un psalm al treptelor:

n-ar fi fost Domnul de partea noastra, sa spuna Israel acum! De n-ar fi fost Domnul de partea noastra, cand s-au ridicat oamenii impotriva noastra, ne-ar fi inghitit de vii, cand Zi s-a aprins mania impotriva noastra; ne-ar fi inecai apele, ar fi trecut raurile peste sufletztl nostru; ar fi trecut peste sufletztl nostru valurile napraznice”

(Psalmul 124:1-4).In cadrul muncilor de constructie am fost repartizat sa lucrez la repararea acoperisului la pavilionul mare al la parterul careia era si bucataria. Nu mai lucrasem la asa inaltime niciodata, pe un acoperis abrupt, fara sa avem protectie de schele. Ma apucau autetelile cand ma vedeam cat de sus eram si cat de usor puteam sa fac o miscare gresita in toiul lucrului si sa ma trezesc prabusit la pamant, fara sa mai fie nadejde de viata. Inaltimea apreciata de mine putea fi de vreo 25-30 de metri. Vreun inger ocrotitor o fi avut menirea sa vegheze asupra mea!

In zilele urmatoare am coborat la nivelul tavanului de la bucatarie. Un numar de sase detinuti am primit sarcina sa construim sase hote, cate una de fiecare dintre noi, pentru evacuarea aburilor si aerului supraincalzit. Aceste hote nu au fost introduse prin tavan, care ar fi fost o munca mult mai usoara, ci printr-un zid gros de 80 cm, facut din piatra de munte cu var hidraulic. Constructorii specialisti

 

in materie ne-au relatat ca un zid de blocuri de piatra de munte, construit cu var hidraulic, cu cat sta mai mult, cu atat se intareste mai tare. Acest zid fa.cea parte din sistemul defensiv al acestei fortarete a suferintelor, construita pe vremea imperiului Austro-Ungar, cu peste o suta de ani in urma.Pentru aceasta lucrare am fost dotat cu o scara cu un ciocan semi-baros si cu un spit din metal rezistent. Munca aceasta era una grea si pentru un om sanatos si bine hranit, cu cat mai mult pentru noi, detinutii. Forma hotelor a fost preconizata a f rotunda,cu diametrul de 25-30 cm. Eram in varful scarii, cu mainile si capul tinute in sus. Cu mana stanga tineam spitul de metal si cu dreapta inanuiam ciocanul-baros, izbind in capul spitului. Imi venea sa ma rog sa vina moartea mai repede, atat de greu a fost. In viata mea nu am mai facut o munca atat de istovitoare, in care, cu mare greutate reuseam sa sparg cate un centimentru din piatra. Au trebuit mai multe zile ca sa putem strapunge zidul acela gros de piatra de munte. Ca sa putem primi vreun pachet de alimente de acasa, trebuia sa facem eforturi supraumane, fata de puterile noastre macinate de atatia ani de munca

 

silnica.

vara anului 1962, intr-o duminica am fost scos din celula in curte, impreuna cu cateva zeci de detinuti adusi din diferite alte celule. Nu stiam de ce. Au fost aduse niste banci de scanduri si in fata o masa. Pe o placarda mare, la erau scrise diferite lozinci de preamarire a Uniunii Sovietice, a comunismului international, bineinteles nu putea fi lasat la o parte si cel din Republica (devenita) Socialista Romania.

Pe un alt panou era si un grafic, cu urmatoarea inscriptie:

“Pana in anul 1970, vom ajunge din urma lagarul
imperialist la principalii indicatori Tehnico-Economici!”

“Pana in 1980, vom ajunge si depasi lagarul imperialist in
toate compartimentele de activitate tehnica, industriala si
economica!”

In

domeniul spatial si-au propus lozinca:

“Mai sus, mai repede si mai departe.”

Noi aveam sa stim nu peste multi ani realitatea: prabusirea la
faliment a tuturor dezideratelor utopice ale filosofiei comuniste atee.
Pe masa a fost adus un televizor mare. Atunci am vazut primul
televizor. La intrarea in inchisoare, nu stiam sa fi fost in Romania
televizoare. Partidul a inceput sa puna un accent deosebit pe propa-
ganda in reeducarea detinutilor. Trebuiau preamarite succesele

comunismului pornit din Moscova, dupa filosofia “marilor

Marx, Engels, Lenin si Stalin, ale caror portrete erau afisate peste tot. Ni s-a tinut un scurt logos de introducere, ce anume aveam sa vizionam cu acea ocazie: lansarea in cosmos cu o racheta sovietica a primului cosmonaut sovietic, care a facut de nu stiu cate ori ITIC011- jurul planetei noastre in spatiul extraterestru. A fost considerata o surprinzatoare mare realizare tehnico-stiintifica a sovieticilor, cu o nota de umilire a americanilor.

Cosmonautul sovietic a fost Gagarin. Acesta avea sa declare la intoarcerea pe pamant, in mod provocator la adresa celor ce cred intr-un Dumnezeu – Creator al intregului univers:

— Am fost in cer si nu L-am vazut pe Dumnezeu. Deci Dumnezeu nu exista! Ironia sortii 1-a ajuns si pe Gagarin, care, nu cu multi ani mai tarziu, a ajuns sa paraseasca definitiv pamantul

si sa

ajunga in locuinta mortilor, in Seol, unde avea sa invete lectia si sa stie ca. “EXISTA DUMNEZEU”! De semetia lui Gagarin si a comunistilor de toate soiurile s-a ales praful, ca si de toate visurile lor enuntate pe pancardele din curtea inchisorii din Gherla, care s-au naruit fara sa lase urme. In anul 1997, am avut harul sa vizitez inchisoarea din Gherla, insotit de loc.col. Viorel Tantas, minunat frate de credinta si copil al lui Dumnezeu, care era comandantul inchisorii, insarcinat cu educarea detinutilor. In fosta cetate a comunismului ateu, cand noi, crestinii, am fost condamnati pentru credinta noastra in Dumnezeu, am putut sa le vestesc detinutilor Evanghelia atotbiruitoare a Domnului Isus Hristos. Marit sa fie Domnul! Asupra acestei vizite voi reveni ceva mai tarziu.Pe la inceputul primaverii anului 1962, fiind intr-o celula mare pe etajul II, am reusit sa gasesc o gaura mica prin jaluzelele care acopereau geamurile inspre curte, unde erau tarcurile de plimbare a detinutilor. Spre marea mea uimire, durere, dar si bucurie, 1-am zarit pe fratele Richard Wurmbrand, care abia isi tara picioarele dupa el, rezemandu-se cu bratele pe umerii a doi detinuti, unul la stanga si celalalt la dreapta lui. Era extrem de slabit si bolnav, si casca gura mare cand tragea aer in piept. Oh, ce mare valoare avea o gura de aer mai curat, decat cel cu iz de mucegai, din celule. imi venea sa-1 strig pe nume, dar nu se putea. Ce am putut face afost sa-1 incredintez in mana Domnului Dumnezeu, care-1 scapase din prima detentie de opt ani, cu increderea ca il va scapa si de data aceasta.

Cu vreo doua-trei luni mai tarziu, intr-o duminica inainte de masa, detinutii de la munci si cu reprezentanti din diferite celule am fost adunati de Administratie in curtea fabricii de mobila. Acolo era amenajata o scena de teatru, imprejmuita cu panza de culoare vernil, avand in fata o masuta de prezentare. Eram cam la 200 de detinuti, asezati pe locuri de sezut improvizate.

Serviciul politic a pregatit un program de combatere a credintei in Dumnezeu si i-a ales ca tinta de atac pe martorii lui Iehova, in special. In general, mesajul era pentru toti cei condamnati pentru credinta. Actorii unei scenete au fost recrutati dintre detinuti, care au acceptat sa colaboreze cu administratia in acest scop. Mesajul scenetei era confuz, de prost gust, fara sa dea vreun randament in scopul propus. Dupa ce s-a terminat, li s-a dat cuvantul unor detinuti, care erau randuiti de administratie, ca sa preamareasca reusita programului si sa multumeasca pentru un asemenea inceput promitator… Dupa vreo doi sau trei asemenea vorbitori fara noima, cine urca pe scena, venind de undeva din spate? Fratele Richard Wurmbrand, care se adreseaza comandantului si suitei din jurul lui

 

si detinutilor, cu o indrazneala neasteptata!

El a inceput vorbirea citand un text din Evanghelii, pe care acum, dupa 42, de ani nu-1 mai retin. Inclin sa cred ca era cu referire la insarcinarea data de Domnul Isus ucenicilor. Dupa ce a facut o scurta introducere, a demonstrat netemeinicia arestarii si condamnarii celor ce sufera pentru credinta in Dumnezeu si in Isus Hristos. (Ori scopul programului tocmai acesta era, spre reeducarea noastra.) In cateva cuvinte a anulat tot ce fusese planuit prin programul desfasurat. Apoi a adaugat:

— Domnule maior-comandant, prin programul prezentat astazi in fata noastra, care a fost atat de slab pregatit, martorii lui Iehova, care sunt de fata, au ramas si mai convinsi de credinta lor. Daca vreti sa-i combateti, dati-i pe mana mea si ca exemplu va dau unul dintre argumentele pe care le-as folosi in acest scop. Ei afirma

 

ca cea de-a doua venire a lui Isus Hristos a avut deja loc, in anul

1914. Pai, domnule maior, daca Hristos e pe pamant si imparateste, cum de

Si-i

lasa in inchisori pe cei mai buni prieteni ai Sai? Eu, daca as fi Hristos, pe ei, martorii lui Iehova, prietenii mei, i-as tine nu in inchisori, ci in cele mai inalte functii in imparatie!

Maiorul Alexandrescu radea tinandu-se cu mainile de burta si radeau si cei din suita care il inconjura. Si fratele Richard a mai adaugat:

Domnule maior, nu radeti, ca dupa doctrina lor si dumneavoastra sunteti candidat sa muriti in razboiul de la Armaghedon, cu toti cei ce nu vor crede in Isus ca sa fie mantuiti! Si Richard incheie astfel:

Va multumesc pentru oportunitatea ce ni s-a acordat ca sa putem participa la cuvant! Tot programul a fost un esec grav din punct de vedere politic, si nu cum 1-au preconizat cei din serviciul politic al inchisorii.

Dovada? Un al doilea program de felul acesta cu reeducarea nu a mai avut loc! Marit sa fie Domnul, pentru Adevarul Lui vesnic! Adevarul a fost menit sa ne faca liberi. Desi eram in inchisoare, in Hristos-Adevarul eram liberi! (Ioan 8:32).

****

Tot aici la Gherla, era prin decembrie, cu cateva zile inainte de Craciun, cand zi am putut sa privesc printre doua scandurele de la jaluzelele care nu se inchideau perfect, spre soseaua din fata cimitirului. Era spre seara, cand pe sosea trecea grabita o femeie cu un brad pentru pomul de Craciun, sub brat. Gandurile mele indata au strabatut spatii, ca sa ajunga la cei dragi de acasa, sotia cu cei patru copilasi pe langa ea, pe care ii vazusem in fotografia primita in primul pachet venit de acasa la Luciu-Giurgeni. La plecarea din Balta Brailei spre Gherla, intrasem in posesia hainelor civile si a fotografiei, si am putut sa ma satur de privit la fetele lor scumpe. Am continuat sa o pastrez la mine, fara sa o mai predau magaziei si o tineam ascunsa cu mare grija prin captuseala hainelor, dar inima adeseori imi batea cu putere, cand ni se faceau perchezitii in celule sau cand ne scoteau in mijlocul curtii.

La acest Craciun din 1962, aveam mangaierea ca aveam cu mine macar fotografia familiei si ma simteam multumit si fericit, asa cum scrie David: “Dimpotriva,

sufletul imi este linistit si potolit, ca un copil intarcat, care sta langa mama-sa,. da, sufletul meu este ca un copil imarcat”

(Psalmul 131:2).

Mi-am adus aminte cum ma straduiam, in conditiile comunismului instaurat cu brutalitate in Romania, sa fac rost si eu de cate un bradulet pentru copii, cu ocazia celebrarii nasterii Domnului. Comunistii au incercat sa stearga orice amintire a acestui mare eveniment din istoria omenirii, Intruparea Fiului lui Dumnezeu, si nu mai ingaduiau sa se aduca braduleti decat de Anul Nou. Era intr-un fel si o oarecare atitudine de marturie, totusi, nu pentru obiceiul in sine, cat pentru evocarea Numelui scump al Pruncului Isus, care a schimbat destinul omenirii. Cand vreun comunist infocat cauta sa contrazica existenta reala, istorica, a Domnului Isus Hristos, ca S-ar fi nascut acum 2.000 de ani la Betleem, cel mai simplu argument la indemana il aveam in ziarele

Munca si Scanteia,

pe care ni le aduceau zilnic pe birou. Nu faceam altceva decat sa le aratam data pe ziarele lor si sa le punem intrebarea: De cand se numara anii de pe ziar??

Mi-am pus intrebarea: “Oare or fi avand si copiii mei vreun bradulet impodobit, acum, cand eu nu mai eram acasa?” Femeia din Gherla o fi ajuns acasa de cand gandurile starnite au inceput sa se depene inlauntrul fiintei mele. Atunci, in seara aceea, am primit versurile si melodia primului imn de Craciun, ca omagiu pruncului Isus, in celula aceea de la Gherla.

In stattlul din Betleem ai coborat, Isuse,

ca mantuire azi s-avem si fericiri nespuse.

Din vremi stravechi fagaduit ca Print si Domn al Pacii, Tu ne-ai ales si ne-ai iubit `nainte de-a fi vecii.

Odrasla sfanta din Isai, cum spune prorocia,

acelasi esti Tu, “El-Sadai”, si fiica Ti-e vecia.

Vesmant de slava-ai dezbracat, sa-mbraci saraca haina; de-aceea esti azi Minunat si numele Ti-e Taina.

 

Pastori si magi Te-au adorat in starea Ta smerita, Irod adanc s-a tulburat ca slava-i e pierduta. Si ceru-ntreg s-a imbracat in strai de sarbatoare,

in

coruri ingeri au cantat divina-Ti intrupare.

Bunici, parinti, copiii, nepoti in fata Ta, Mesia, ingenunchiem smeriti

cu

toti, cu Iosif si Maria. Azi nasterea Ta o serbam, cu multa bucurie;

si viata-ntreaga Ti-o-nchinam, in veci a Ta sa fie.

Asa a fost un ajun de Craciun pentru mine, petrecut in inchisoarea din Gherla. Nu stiam atunci ca acest imn inchinat Pruncului Isus va ajunge sa fie cantat de atatia iubiti si dragi copii ai lui Dumnezeu. Marit sa fie Domnul!

In ziva de Pasti a anului 1962, era o zi splendida cu soare si cer senin. Stiam ca mii de credinciosi din tara erau adunati in biserici, saI cante glorie Celui Inviat, Hristos Domnul. Jaluzelele erau astfel dispuse la geamuri, incat in sus puteam sa vedem cerul, dar nu puteam sa vedem jos, ca nu cumva sa putem comunica cu eventualii trecatori. Si cat de mare nevoie aveam de cer, acolo in iadul in care traiam…

In acea zi de Pasti, m-am dus la geam, priveam cerul si ma rugam prin Duhul multumind pentru marea favoare a harului de care mi-a facut si mie parte Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul! Ziva invierii este o zi a bucuriei, a triumfului asupra mortii, dar ce drum a strabatut Mantuitorul nostru pana la biruinta asupra lumii

si

asupra lui Satan, stapanitorul ei: Ghetsimani, vandut de Iuda, tradat de Petru, parasit de toti, judecat de marii preoti, de Irod si de Pilat, batjocorit, dezbracat de hainele Lui si de camasa Lui, cununa de spini, tintuit pe cruce, parasit de Tatal…

Asa cum stateam la geam, meditam, ma rugam, si am inceput sa cant una dintre cantarile, pe care mi-o daduse Domnul cu putina vreme inainte, cu privire la suferintele Lui:

Priveste sus la cruce, priveste la Isus,

Sa vezi cum El iti duce Pacatul tau, supus!

A Sa iubire mare

II

face neclintit,

Pe cruce cand El moare de toti fiind parasit.

Privelistea-i grozava sa vezi pe Dumnezeu, Cum dezbracat de slava, El moare-n locul tau!

 

A ta nelegiuire

L-a dus acolo sus; Sa-ti dea azi mantuire doar El poate, Isus!

Oh, vino cu cainta la tronul Sau de har; Primeste prin credinta iertarea Sa in dar.

In stanga mea la geam statea alt detinut, pe care nu-1 cunosteam. Nu statusem de vorba cu el inainte, fiind de curand adus in celula noastra. S-a intors cu fata spre mine si m-a intrebat, in

timp ce ochii si obrajii ii erau scaldati in lacrimi:

— Domnule, va rog sa-mi spuneti, de unde ati invatat aceasta ” cantare atat de frumoasa, cum eu nu am mai auzit? Eu i-am raspuns

ca Dumnezeu mi-a dat-o in timp ce meditam la suferintele Domnului

Isus pentru mantuirea noastra. L-am intrebat si eu de unde este si /1 ce condamnare are. Era din Fagaras, era condamnat la munca silnica

pe viata, pentru ca niste partizani trecusera pe la stana si le-a dat

ceva de mancare, caci erau flamanzi. Mi-a mai spus ca si el era

cantaret de strana la o biserica ortodoxa si de aceea a putut aprecia

cantecul auzit in dimineata aceea. Asa am avut si eu Paste la Gherla

1

in 1962, impreuna cu un cioban din muntii Fagaras, cu lacrimi de
bucurie si multumire pentru ceea ce Domnul a facut pentru noi pe
cruce! Marit sa fie Numele lui! Impreuna cu acest fagarasan, am
uitat pentru vreo jumatate de ora ca suntem la inchisoare, intr-o
celula la Gherla, si ne-am simtit in prezenta lui Dumnezeu. Merita

 

 

 

sa induri orice suferinta, ca sapoti sa aduci un suflet in lumina Fetei Lui. Cel putin pentru acea jumatate de ora a uitat de condamnarea lui pe viata…

*

*

**

Noi schimbari si amestecuri in celule s-au facut in toamna anului 1962. Asa am ajuns pe etajul III, la celula 90. Erau celule mici, orientate spre curte, in care eram in total vreo 24 de detinuti. In aceasta celula l-am avut cu mine pe Szke Ladislau, preot betanist din lotul fratelui Visky, de care m-am bucurat foarte mult, in nadejdea ca vom avea partasie impreuna. Am avut ocazia sa cunosc tot aici pe Pop Alexandru, unul dintre cei cinci conducatori ai Oastei Domnului. In colonia Stoienesti cunoscusem o alta capetenie din cei cinci, si anume pe Capata, din Ocna Sibiului. Spre regretul meu, in ciuda dorintei mele de a sta de vorba, de partasie, asa cum am avut cu atatia alti ostasi, a fost imposibil, deoarece a respins orice legaturi cu cei care nu faceau parte din Biserica Ortodoxa. Capata, dupa cum mi-au spus altii din Oaste, era considerat ca cel mai competent doctrinar al Oastei Domnului. Auzisem ca s-a facut o schisma in cadrul Oastei, care a adus multa paguba spirituala lucrarii lui Dumnezeu in sanul ei.

Pop Alexandru era un dascal din Ardeal, dintr-o comuna nu departe de Gherla, casatorit cu o moldoveanca dintr-o familie reputata in cadrul Oastei Domnului. Avea o fetita dragalasa, Milica, de care imi pomenea mereu, careia ii facuse si un cantec, pe care mi 1-a cantat si mie. Parea a fi talentat si bun manuitor al Sfintelor Scripturi. S-a aratat foarte interesat in a avea legaturi cu mine, pe care eu le acceptasem fara a banui ceva dubios la mij loc. in primele zile vorbise cu Szke L. mai mult decat cu mine si la un moment dat am constatat ca Szke s-a izolat de mine definitiv. Pe parcursul desfasurarii istoriei vietii mele voi mai vorbi despre Pop Alexandru, rolul lui in Oastea Domnului si in viata mea, in mod special. Pot anticipa inca de pe acum ca acest conducator al Oastei a facut mult rau altora dintre fratii lui, cum avea sa-mi faca si mie… Va mai aparea in calea mea inca de trei ori…

Intr-o zi, mi-a sugerat un lucru pe care il consider si acum de bun si pe care 1-am pus in practica chiar in ziva urmatoare. Experienta pe care mi-a recomandat-o era aceea ca, intr-o zi, inca dis-dedimineata, cu post si rugaciune sa stau inaintea Domnului, pentru a-I cere sa ma cunosc asa cum ma cunoaste El. Sa-mi analizez viata pe etape, pana-n pruncie, ce mi-au facut si vorbit gura, ochii, urechile, mainile, picioarele, gandurile, si cu tot ce va rezulta din experienta asta sa vin la cruce si sa cer sangele Lui si iertarea Lui pentru pacatele mele.

Eu am trait o viata binecuvantata, biruitoare, si nu ma simteam vinovat cu ceva, pana atunci. Dar in final, am ajuns sa ma stiu ca cel mai pacatos dintre toti oamenii de pe pamant, cum a spus

si apostolul Pavel, “sunt cel dintai dintre cei pacatosi”. Am ajuns sa cunosc si sa fiu constient de pacate pe care le savarsisem din cea mai frageda varsta a prunciei mele! Eram nenorocit! As fi dorit sa pot fugi de mine insumi, sa ma ascund, sa nu ma poata vedea nimeni. Eram zdrobit sub povara unor vinovatii de pe cand eram de doi ani si mai apoi. Am inteles mai bine ca oricand starea prin care a trecut fiul risipitor, cand i-a zis tatalui sau: “Tata, am pacatuit impotriva cerului impotriva Ta, nu mai sunt vrednic sa ma chem fiul tau” (Luca 15:21). Cred ca si apostolul Pavel a avut aceasta experienta cand striga: “Oh, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte”?

(Rom.7:24).

Acolo in celula 90, la etajul III al inchisorii din Gherla, a trebuit sa vin din nou la cruce, sa-mi marturisesc pacatele, chiar si cele facute in frageda pruncie, de care devenisem constient prin lucrarea Duhului Sfant. Niciodata nu mi-a fost asa de scumpa ca atunci cantarea:

Asa cum sunt la Tine vin, putere n-am, Tu-mi fii sprijin; ma spala-n sangele-Ti divin, o, Mielule, eu vin, eu vin!

In celula 90, cu aceasta ocazie s-a nascut o alta cantare dintre cele pe care mi le-a dat Domnul:

Zdrobit la crucea Ta azi vin, sunt incarcat de vina; Mi-e sufletu I pustiu si-n chin, n-am pace, nici odihna. De pacea Ta sunt insetat, Isuse, fie-Ti mila!

La Tine vin sa fiu iertat, Te rog, nu-Ti fie sila.

Vrajmasul mult m-a prigonit, vesmantu-mi e ocara, Din cupa mortii am sorbit, viata mi-e amara. Tot ce-am avut am risipit: talanti si timp si vlaga, Rusinea mi-a acoperit fiinta mea intreaga.

Si-acum cand nu mai am nimic, si-n mine-i doar ruina, Spre Tine ochii mi-i ridic, durerea mi-o alina.

Revarsa-n mine Duhul Tau, cu roadele-1 senine; Alunga astazi duhul rau si negura din mine!

Nu plec nebinecuvantat din fata Ta, Stapane!… iti multumesc ca m-ai iertat, viata-mi Ti-apartine. O, fa cu mine ce doresti, ma dau cu totul Tie. O, fa cu mine ce voiesti, aici si-n vesnicie!…

As vrea sa spun ca ma intorsesem la Dumnezeu cu 16 ani inainte si am avut o intoarcere reala, cu viata mea fundamental schimbata, o adevarata nastere din nou, de sus, si am trait o viata frumoasa, pot spune chiar biruitoare, nu una usoara, cu libertati vinovate, si totusi in celula 90 am cunoscut, ca niciodata inainte, judecata si prezenta Domnului, care a luat in stapanire viata mea, asa ca duh, suflet si trup, sa fie in stapanirea si in slujba Sa.

in clipele urmatoare aveam impresia ca cerurile s-au deschis

si o revarsare de plinatate de binecuvantare, de lumina, de extaz dumnezeiesc mi-a umplut fiinta cum nu mai avusesem inainte in felul acesta. Marit sa fie Domnul! “Scumpa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de El” (Psalmul 116:15). Pocainta, de fapt, trebuie sa fie o moarte si o ingropare cu Hristos, caci numai dupa o moarte cu Hristos poate fi si o inviere impreuna cu El la o viata noua. Domnul lsus a spus despre bobul de grau ca daca nu moare, ramane singur. Dar daca moare, invie si aduce multa roada. Fratele Traian Dorz are niste versuri in care pledeaza fierbinte pentru pocainta, intoarcere la Domnul a unuia care a cunoscut adevarulmantuirii, dar nu a vegheat si a ajuns iarasi in cursa Diavolului, o stare trista a multor crestini din zilele de pe urma. Poezia are urmatorul titlu: “O, de nu-L mai iubesti pe Domnul!” si se afla scrisa in volumul “Cantari nemuritoare”.

In ultima strofa spune asa:

Cutremura-te-adanc si-ntoarce. Mai poti si-acum a te salva, dar mare, cat a fost caderea, sa fie pocainta ta…

Pop Alexandru imi spusese atunci ca are si el niste versuri cu privire la pocainta, dar nu retin decat primele doua randuri si cred ca ideea exprimata in ele este reala, buna: “cred ca cea mai scumpa floare, cu parfumul cel mai sfant… este pocainta”, zicea el.

Multi nesocotesc pocainta in zilele noastre, desi este singura cale prin care cineva poate fi dezlegat de pacatele lui. Multi iau siguranta mantuirii pe apucate, si asta nu pentru ca nu ar fi in Sfanta Scriptura o adeverire a acesteia. Dar cine ia in chip usuratic lucrurile dovedeste ca e in afara realitatii lor. Am cunoscut pe unii dintre aceia care se cred mantuiti, iertati, ba chiar siguri ca totul e in ordine, desi sunt uzurpatori ai slavei lui Dumnezeu, plini de ura, rautate, care au facut pacatele lui Core, Absalom, Cain, Balaam (Iuda v.11)

si predica inainte, fara sa se fi pocait pe masura caderii lor. incredintarea mea este ca unii dintre acestia nici nu mai pot beneficia de harul iertarii, fiind apostati. Fara pocainta nu exista iertare de pacate. “Oricine uraste pe fratele sau este un ucigas; Si stiti ca nici un ucigas n-are viata vesnica ramanand in el”

(1 Ioan 3:15).

In multe biserici nu se tine cont de Cuvant. Unii se incumeta sa ierte ei pacatele care nu au fost marturisite si nu s-a cerut iertare celor impotriva carora au fost comise. De fapt, din cea de a saptea biserica din Apocalipsa, si anume Laodicea, Domnul a fost scos afara si pretinsii credinciosi nu si-au dat seama de starea lor nenorocita de pacat, nu stiau ca sunt nenorociti, ticalosi, saraci, orbi si goi! Porunca Domnului este hotarata, clara, fara putinta de nesocotit: POCAIESTE-TE! Apoi avertismentul care urmeaza este clar:

“Am sa te vars din gura Mea.”

Intelesul este: “Am sa te vomit”, ceea

 

 

 

ce implica scarba. Doamne, fa ca cei credinciosi sa staruie in pocainta sincera, cu marturisirea pacatelor pe masura caderii, ori de cate ori a fost savarsit vreun pacat. Apostazia incepe tocmai prin nesocotirea Cuvantului lui Dumnezeu; adica prin trecerea peste ceea ce este scris! (1 Corinteni 4:6). Pocainta nu este un simplu act, ci este inceputul unui proces, cand Duhul Sfant a convins un suflet de starea de pacat, asa cum a fost la Rusalii: “Dupa ce au auzit aceste cuvinte, ei au ramas strapunsi in inima, au zis lui Petru si celorlalti apostoli: „Fratilor, ce sa facem?” „Pocaitiva”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh” (Fapte 2:37-38). Dar dupa acest inceput, procesul pocaintei continua atata vreme cat suntem in trup, caci nu vom fi scutiti de ispite si caderi.

In

ianuarie 1963, am fost scos din nou la munca, de data aceasta atasat detasamentului care va lucra la gradina inchisorii, cat si la alte munci exterioare. Acest moment m-a gasit foarte bolnav, cu mari tulburari gastrice si intestinale, care mi-au afectat grav puterea de munca. Ca sa iasa din asemenea tulburari, detinutii foloseau postul negru, adica renuntau pe 24 de ore la orice fel de mancare, pe care le-o dadeau celorlalti, cu exceptia painii. Aceasta era rupta in bucatele si uscata bine. Cu aceasta paine uscata se incepea prima masa dupa post, si efectul ei era bun.

In

prima zi am iesit cu ceilalti la munca, la pregatirea sezonului de gradinarit, care incepea catre sfarsitul lunii ianuarie. Am fost repartizat la cernerea gunoiului putred, rezultat din anii precedenti, care urma sa fie folosit la paturile calde, pentru rasaduri.

lopata mi se parea foarte grea pentru puterile mele, dar am lucrat cu constiinta impacata ca am facut tot ce am putut, potrivit cu situatia in care ma gaseam. Dupa doua zile, plutonierul major, seful de la gradina, fiind gradinar de meserie, ma cheama la o parte si imi spune:

— De ce nu vrei sa lucrezi? I-am raspuns ca eu vreau sa lucrez si, avand in vedere starea sanatatii mele, eu lucrez cinstit. M-a intrebat mai amanuntit cu privire la sanatate, eu i-am raspuns corect, dar ma gandeam ca voi capata o bataie sau cine stie ce alta pedeapsa. E1 insa a apreciat sinceritatea mea si m-a luat cu el deacolo de la gradina pana in penitenciar, la parterul celularului mare, la cei doi doctori detinuti de la dispensar.

— Doctore, ii spune unuia, ia vezi ce are omul asta si sa faci tot posibilul sa-i dai medicamente si sa mi-1 pui pe picioare!

Mi-a dat ceva pastile si cu ajutorul Domnului m-am facut mai bine. Datorita acestui amanunt, am intrat in atentia sefului gradinar. Eu am fost parat de careva dintre detinuti; ca si credinciosi, unii nu ne sufereau, ba chiar ne urau… Raul intentionat cu privire la mine din partea celui ce ma parase, Domnul l-a intors spre binele meu. Plut.maj. sef Roman m-a dat de ajutor detinutului care se pricepea la muncile agricole, caci era agricultor de meserie. Acesta era un copil al lui Dumnezeu din Oastea Domnului, Dancea Moise, din Lovrin, Banat, cu care am avut o buna partasie duhovniceasca. Numai Domnul a putut randui sa fim impreuna, fiecare o binecuvantare pentru celalalt. Munca noastra a fost in legatura cu paturile calde pentru rasaduri.

Asa, pe langa Dancea Moise, iubitul meu frate in Hristos,

si

sub supravegherea maestrului gradinar Roman, m-am introdus si in tainele gradinaritului. Am avut insa mahnirea ca pe la sfarsitul lunii mai, Dancea Moise a fost scos pentru eliberare, intrucat ispasise cei doi ani de condamnare, si sarcinile lui au ramas asupra mea la gradina inch isorii din Gherla.

Mi-a ramas insa o indoita mangaiere in inima. In timpul cat
1-am avut impreuna cu mine, 1-am socotit ca o binecuvantare speciala
de la Domnul. Prima mangaiere a fost ca el va ajunge acasa in
mij locul familiei lui dragi, iar a doua, mi-a promis ca va merge sa
duca un mesaj de la sursa sotiei mele, Domnica. Dancea Moise
fusese incredintat de maestrul gradinar Roman cu responsabilitatea
brigazii de la gradina ca brigadier. Eliberarea lui a lasat locul vacant
si de la sine mi-a revenit mie aceasta raspundere, cat si prin dispozitia
data expres de seful gradinar. O raspundere la care nu m-am gandit

si

nu am dorit-o, caci stiam prea multe exemple triste de brigad ieri
vanduti cu totul administratiei comuniste a inchisorilor. Brigadierii
erau priviti rau de ceilalti detinuti, cu exceptiile care confirmau regula.
In aceasta situatie, mi-a revenit sarcina de a dispune de cei
50 de detinuti in indeplinirea unor munci si in afara celor de la gradina

din timpul zilei, cum au fost: descarcarea de vagoane la gara, incarcarea si descarcarea de camioane si in plus munca de ciocli: saparea gropilor si ingroparea mortilor. Sarcina mea era doar sa dispun care oameni sa faca aceste munci la rand, ca sa nu se produca nemultumiri. Munca de ciocli se facea numai noaptea, asa ca cei randuiti aveau sa piarda odihna si somnul de noapte, cat si din zilele de duminica, zile care nu erau de lucru, ci de program administrativ. In cazuri de acestea, nemultumirile in cadrul detinutilor adesea se faceau simtite. De asemenea, in celula trebuia sa fie o distribuire echitabila a hranei si a serviciilor de plantoane, cand era cazul.

Cred ca nu exista o sarcina mai dificila ca aceea de a lucra cu oamenii, mai ales cand acestia sufera pe nedrept privatiuni de libertate, cum era in cazul nostru. Mi-am adus aminte cum marele om al lui Dumnezeu, Moise, a fost contestat in autoritatea delegata lui de Dumnezeu in conducerea poporului, chiar de catre Maria si Aaron, sora si fratele lui, cand acestia au protesrat si au vorbit impotriva lui: “Oare

numai prin Moise vorbeste Domnul? Nu vorbeste oare si prin noi”?

Maria, in special, care era originatoarea acestei rascoale, impreuna cu Aaron, aveau sa invete o lectie amarnica, prin lepra cu care a lovit-o Dumnezeu, astfel ca ea devenise alba ca zapada. A trebuit ca Moise sa se roage pentru vindecarea ei.

M-am vazut cu totul nepotrivit pentru aceasta pozitie in care am ajuns fara voia mea si m-a apucat o teama de Domnul. Mi-am pus intrebarea cum o sa ma pot achita de o asemenea raspundere dificila, mai ales ca eram Si credincios copi I al lui Dumnezeu si cati nu ne urau pentru credinta noastra adevarata. M-am rugat Domnului pentru lumina Si calauzire, pentru intelepciune de sus, ca sa nu compromit Numele Domnului in mijlocul atator oameni, de atatea convingeri diferite de conceptia mea de viata si cu o cultura atat de

diferita. Erau intre ei oameni cu o educatie altii oameni de

rand si de diferite varste. Poate intentionat sa fi fost pus asemenea situatie, din capul locului compromisa in ochii detinutilor, ca unul care sunt “vandut administratiei comuniste”, cum au fost atatia brigadieri. Am primit de la Domnul sa accept si s-a si intrupat

in

mine gandul sa ma dau mortii si sa nu profit de nici un avantaj, cat de mic, pentru mine sau in favoarea mea, dar si sarcinile primite sa poata fi duse la

Odata luata aceasta hotarare ferma, nu s-a lasat mult asteptat nici atacul asupra mea, venit din partea Satanei. In fiecare dimineata si seara, cu ocazia schimbului de gardieni, se facea numaratoarea detinutilor si, cu un ciocan mare cu coada lunga erau verificate si

i

gratiile de la geamuri, daca sunt intacte, prin lovituri puternice cu ciocanu I, pentru a preven i orice posibilitate de evadare. Intr-o seara, dupa efectuarea numarului si inchiderea cu zavor a usii, un tanar cu numele Ionescu se dezlantuie la adresa mea cu

atacuri violente, amenintatoare, jignitoare, fara sa fi fost intre noi nici

un prilej de animozitate provocat din partea mea. In efectivul brigazii

era si un preot ortodox, de pe la Chisineu-Cris, din judetul Arad, daca

imi amintesc bine. Felul de a se comporta si de a vorbi al acestui preot

a lasat mult de dorit, fata de calitatea lui de slujitor a1 altarului, cum se

considera. Eu 1-am respectat si pe el ca si pe fiecare detinut. Am

suferit insa, cand vedeam un om al religiei, de la care se astepta o

conduita demna de pozitia lui, cat de iresponsabil si cu ce bancuri

desuchiate spunea. In fata comunismului ateu, m-as fi bucurat ca toti

cei condamnati pentru credinta si activitate religioasa sa facem un

front comun, caci era in joc onoarea Numelui lui Dumnezeu…

Toti am stat incremeniti in picioare intre paturile noastre,

aliniati pe randuri de cate cinci, intr-o tacere apasatoare. Se astepta

o reactie din partea mea la atacul lui Ionescu si toti din celula socoteau I ca normal un raspuns unei asemenea obraznicii virulente. Ca respon- i sabil de celula, as fi putut bate la usa, sa cer asistenta cadrului de

serviciu de pe sectie. Ar fi fost chiar necesar sa fac asa. Au fost

I

cazuri cand unii au fost batuti in celule, ba chiar omorati, de furia
unora fara capatai. Dumnezeu mi-a dat lumina si puterea atunci sa
nu ma apar si sa nu raspund nimic. Putea fi un nou caz pus la cale

de securitate prin biroul special “K”, cu cine stie ce scop, caci motiv

real nu exista de loc in atacul dezlantuit impotriva mea. Daca as fi m raportat cazul, concluzia ar fi fost clara intre detinuti ca sunt “omul

administratiei”, deci informatorul ei, si asta ar fi insemnat din partea

mea o mare greseala. Pe de alta parte, demnitatea mea de om,

calcata in picoare, cerea un raspuns pe masura, dar am tacut!…

Detinutii or fi discutat intre ei, eu insa nu aveam absolut pe nimeni

cu care sa fi putut impartasi cu incredere situatia.

Cum primisem doar cu cateva zile inainte pachet de acasa, am primit indemnul sa-i fac lui Ionescu o portioara din pachet, de gustare, si cand am vazut ca nu era la patul lui, ci prin celula la discutii cu m-am strecurat la patul lui, care era in imediata apropiere a usii, si i-am pus darul meu langa perna. in seara urmatoare am facut la fel, fara sa fiu observat de el. La impartirea hranei, i-am facut parte de suplimentul care de data aceasta mi se cuvenea mie. Ionescu a fost arestat ca student si condamnat la 10 ani.

Dupa cateva zile, care trecusera in liniste, intr-o seara dupa efectuarea numarului si incuierea usii de caetre gardianul de serviciu, tanarul domn Ionescu le-a cerut atentia detinutilor cu rugamintea

sa-i

se dea ascultare pentru cateva momente. E1 a facut urmatoarea declaratie:

— Domnilor, sunt detinutul Ionescu din Bucuresti. Am fost arestat cu 10 ani in urma, pe cand eram student si condamnat la 10 ani de inchisoare, pe care i-am executat in intregime si maine voi fi scos la cameia de eliberare. In acesti 10 ani am fost in mai multe inchisori, lagare de munca, in multe celule, cu tot felul de oameni, ofiteri superiori, ingineri, doctori, dar si oameni de rand. Deoarece in fata dumneavoastra, in urma cu cateva zile, i-am adus injurii grave, inadmisibile, jignitoare, domnului Iovin, nu pot face sa parasesc aceasta celula fara sa fac aceasta marturisire: in viata mea eu nu am mai intalnit un astfel de om!… Este de datoria mea, domnule Iovin, sa-mi cer scuze, sa ma iertati de grosolania de care am dat dovada fata de dumneavoastra. Va multumesc!

in celula a ramas o liniste care predispunea la meditatie. Se mai auzeau soapte in surdina si, intr-un tarziu, a venit si stingerea. Aceasta marturie si aprec iere a domnului Ionescu nu mi se cuvenea mie, ci Aceluia care in fata lui Pilat a tacut si nu S-a aparat, Domnului meu Isus Hristos, Mantuitorul lumii. Slavit si binecuvantat in veci

sa

fie El si numai E1! A noastra este doar bucuria slujirii Lui, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor si asta este de ajuns!

Ce am redat in aceste randuri este fapt istoric, petrecut in inchisoarea din Gherla, celularul mare, intr-o celula mijlocie, prin luna iunie 1963.

In gradina erau si pomi fructiferi mari, destinati hranei cadrelor inchisorii, dar nu si detinutilor. Pe Ianga domnul plut.maj. sef Roman, la gradina mai aveam si pe serg.maj. Marcan, ajutorul sefului de gradinar. Primisem ordinul sa strang un cos de pere pentru popota. Pomul avea o coroana mare, crengile atarnau in jos de povara perelor mari si frumoase, dar de la sol nu se putea ajunge ca sa fie culese cu mana. A trebuit sa urc in pom, dar perele erau doar pe crengile de la extremitati. M-am intins in stanga si in dreapta ca sa pot culege ceva. La un moment dat, o creanga inalta a cedat sub picioarele, mele, s-a rupt, si eu m-am prabusit de la vreo cinci metri in gol… Caderea mea se proiecta a fi pe spate, dar cu o zvacnire sportiva de ultimul moment, inspiratie am prevenit o cadere fatala, printr-o rostogolire de pe spate spre stanga… mai bine zis, a fost o noua interventie a mainii ocrotitoare si strapunsa a Domnului meu Isus Hristos! Zgomotul caderii la impactul cu pamantul a fost asa de puternic, ca s-a auzit pana la vreo 50 m, unde era serg.maj. Marcan, cu doi ostasi dintre cei ce ne pazeau. Au alergat spre mine si m-au ridicat de jos. A fost o minune ca nu mi s-a frant nici un madular. Dupa aceea, am primit ordin sa strang niste cirese, dintr-un cires foarte inalt. Ma gandeam ca am sa pot si eu gusta cateva, ceea ce ar fi insemnat pentru mine un deliciu, dupa aproape 5 ani de inchisoare… Fiind sus in pom, am incercat sa ma intind dupa ele, caci am observat ca am inceput sa scuip sange. Am raportat indata

si

am fost dus la medicii detinuti din celularul mare. Ei m-au cercetat cum au putut si au declarat ca nu cred sa fie vorba de o hemoragie interna, ci doar de spargerea unor vase de sange la nivelul traheii. Asa m-a scapat Domnul de la un mare rau in ziva aceea, slavit sa fie Numele Lui!

Intre timp, cei din brigada noastra am avut de indeplinit

si munca de ciocli. Primeam ordin seara, dupa impartirea mesei, sa

dau patru oameni pentru sapat groapa, pentru inmormantarea vreunui detinut, care decedase in ziva aceea. intotdeauna am procedat in felul urmator:

— Domnilor, am primit ordin sa numesc patru oameni care

sa

mearga la cimitir, pentru sapat gropi. Eu sunt primul care merg, cine mai vine cu mine? Mie mi se cerea doar sa numesc oamenii, dar eu ma ofeream intotdeauna pe mine primul si intrebam daca mai vrea cineva sa ma insoteasca. Am placerea sa marturisesc ca niciodata nu mi s-a intamplat ca sa nu am alti voluntari pe langa mine. Asta insemna oboseala in plus si pierdere de somn. Cimitirul inchisorii era pe un bot de deal, la o distanta de 6 km. Eram insotiti de doi caralei, inarmati cu arme automate, transportul fiind facut cu o caruta cu doi cai. A fost cea mai sinistra munca pe care am facut-o in viata mea, aceea de cioclu. Uneori adormit frant si sculat in toiul noptii, eu mai trezeam pe inca vreunul care era voluntar ca si mine si coboram insotiti de gardian la morga inchisorii. Toata operatiunea se facea fara nici un pic de lumina, pe bajbaite, in morga fiind intuneric bezna. Mortul era pus intr-o lada de scanduri vechi, crapate, asa ca mazgoarea care iesea din ranile celui mort in urma autopsiei facuta de felcerul sanitar se intampla sa curga si pe mainile si hainele noastre, fara sa avem posibilitatea sa ne spalam… Apucam sicriul cu mainile, unul la un capat, celalalt la alt capat, il scoteam afara si

il puneam in caruta. Escortati de cei doi gardieni, dintre care unul mana caruta, noi faceam inmormantarea. Nu stiam niciodata cine este mortul si nici familia nu avea sa fie anuntata, ca sa stie, sa nu-1 mai astepte in zadar!

Traiam momente cumplite, dure, ziceam ca acum a fost randul lui, dar poate maine va fi randul meu. Fatalistul zice: “Asa i-a fost soarta!” Cel credincios are o alta intelegere, mai inteleapta: “Asa a fost voia Domnului!”

Cum eu nu credeam, potrivit Scripturii, in iertare dupa moarte, obisnuiam sa ma rog: “Doamne, ai mila de ai lui, de cei ce au ramas, da-le mangaierea Ta.” Dupa ce il asezam in groapa, il astupam cu pamant, il netezeam sumar pe deasupra, la cap ii puneam o scandura pregatita din inchisoare de felcer, cu un numar scris cu negru, pe o bucata de tinichea. Dupa cateva ploi, tabla ruginea si nimeni numai stia si nici nu mai avea sa afle unde a fost inmormantat cel drag al familiei lor. La unele inmormantari ortodoxe la care am participat si eu, obisnuia sa se zica din partea celor ce soseau mai tarziu la priveghi:

— Ai ce-i face?

Cei din casa raspundeau:

— N-ai ce-i face!

De aceea, in Sfanta Scriptura, Duhul Sfant porunceste: “Astazi,

daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile! ” (Evrei 3:7). Timpul favorabil mantuirii este: “Astazi”! “Sa hiam dar bine seama, ca, atata vreme cat ramane in picioare fagaduinta intrarii in odihna Lui, nici unul din voi sa nu se pomeneasca venit prea tarziu”

(Evrei 4:1). In alte nopti aveam cate doi morti, situatie mult ingreunata pentru ciocli. Dimineata pe la ora 3, ajungeam inapoi in celula si dupa cel mult doua ore suna desteptarea. Faptul ca unii au participat la sarcini suplimentare nu ii scutea de programul normal al zilei, care abia avea sa inceapa…

seara se intampla ceva deosebit, dupa ce se inchisese celula pentru noapte. Au venit la mine patru detinuti din brigada

in

frunte cu Pogor Nicolae, din Bucuresti, si mi-au zis asa:

— Domnule Iovin, am venit sa va spunem noi astia patru,

ca

incepand cu data de astazi, dumneavoastra nu veti mai iesi la munci suplimentare, noi astia patru nu va mai dam voie. Si pentru ca sa nu aveti probleme de vreun fel sau altul, noi, astia care ne vedeti aici, vom iesi intotdeauna, fie la cimitir, fie la gara, sau orice alta munca de noapte sau duminica, ori de cate ori este nevoie!!!

Pogor Nicolae era un barbat tanar, inalt, voinic, care invatase impreuna cu ceilalti trei o lectie fara cuvinte, prin puterea exemplului personal, aceea al sacrificiului de sine, asa cum ne-a invatat Domnul Isus: “Daca

voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine insusi„Ya-si ia crucea si sa Ma urmeze”

(Marcu 8:34). La randul meu, am invatat si eu ceva din aceasta taina a sacrificiului de sine de la Domnul Isus, sfintii apostoli si toti inaintasii adevarati ai credintei! Glorie Celui ce a fost mort, dar a inviat, si este viu in vecii vecilor!

intr-una dintre zile, inainte de a se da pauza de pranz, un caraleu a venit si m-a luat linlauntrul inchisorii, nu mai retin pentru ce motiv, la celula in care eram cazat. In lipsa mea, la gradina se daduse masa, sub directa supraveghere a sefului plut.maj. sef Roman. Cu precautie, ei mi-au lasat si mie portia de mancare, fara sa stie daca ma mai intorc. Intotdeauna dupa masa de pranz, ni

 

se dadea o jumatate de ora de repaus, asezati toti gramada. Aveani intre detinutii de la gradina si pe un om mai in varsta din Muntenia, pe care il chema Capra. Era un om mai instarit acasa, un “chiabur”, cum le mai spuneau astora comunistii. Fusese bagat cu ani grei la inchisoare, fiindca a obiectat cu privire la socializarea agriculturii, taranii fiind obligati sa isi predea pamanturile fermelor de stat ori colectivelor de productie.

Detinutii obisnuiau cateodata sa puna intrebari unora dintre cadrele inchisorii si, oricare era raspunsul, detinutii trageau concluzii, care in unele cazuri nu erau departe de adevar. Capra a profitat dc momentul acela de repaus si s-a trezit vorbind cu voce tare:

Domnule major sef, eu cred ca pe Iovin 1-a luat gaia!… (aluzie la o pasare mare rapitoare cu cioc lung si inconvoiat). Ce voia sa sugereze Capra, era ca eu fusesem luat si dus pentru eliberare… Seful gradinar i-a raspuns:

Mai, Capra, ma! Daca pe lovin 1-a luat gaia sau nu 1-a luat, eu nu stiu. Ce stiu si pot spune este ca oriunde va merge Iovin, el este un om!

Lucrul acesta mi 1-a impartasit la inapoiere Almajan Nicolae, un taran luminat din sudul Banatului, caruia uneori i-am luat sacul sau lada cu legume din spate in drum spre bucatarie.

Intorsi de la gradina intr-o seara, sunt anuntat de plutonierul care se ocupa de eliberarea pachetelor pentru detinuti sa ma prezint sa-mi ridic pachetul. Ce veste putea fi mai buna? In mare graba m-am prezentat la ghiseu, dornic sa mai pot prinde vreo stire de acasa, de la sotie.

Eram ochi si urechi, cand gardianul desfacea pachetul si nu imi scapa nici un amanunt. Eu cerusem un borcan cu miere si samburi de nuci in ea, cum am auzit si eu de la altii. Cand a venit randul borcanului cu miere, m-am trezit ca ii deschide capacul si ia de pe masa un cutitoi lung, pe care il introduce pana in fundul borcanului

 

si scoate la suprafata un pliculet din plastic, care arata ca fiind o scrisoare. Auzisem ca in ultima vreme au sosit si pentru altii mesaje in borcanul cu miere. Indata mi-am dat seama ca vreun informator detinut care prinse de veste a si anuntat Serviciul Politic al inchisorii. Caraleul se uita lung la mine si ma intreba:Ce este cu plicul acesta? Eu i-am raspuns:

De unde sa stiu eu, domnule Plutonier? Habar n-am! Ce pot face eu, daca sotia nu a fost destul de inteleapta sa nu procedeze asa? Apoi, el mi-a spus:

Sa stii ca, prin aceasta scrisoare, ai stricat tot ce ai facut pana acum…

Ei credeau in asa-zisa reeducare a mea, dar eu stiam mult mai mult, ceea ce ei nu stiau, si anume ca eu niciodata nu aveam

 

sa fiu reeducat, din pricina ca nu aveam nicidecum gandul acesta.Scrisoarea a fost predata indata Comandantului politic al inchisorii. in fiecare sambata, inainte de masa, pana la pranz, sefii punctelor de lucru aveau sedinta speciala de informari, analize etc., la care participa si seful gradinar. Eu eram in acea zi de sambata la o masa lunga in mij locul gradinii, aproape de baraca de scule, preocupat cu gogonele de pus in butoaie pentru murat, cand 1-am zarit pe seful meu venind direct spre mine. Parea trist si abatut, cand imi spune:

Asculta, mai, Iovine, ce e cu scrisoarea aceea din pachetul tau? I-am raspuns cam asa cum i-am raspuns si plutonierului cu pachetele. ingandurat, Roman mi-a raspuns:

Sa stii ca ai sa suferi! Avea regretul ca are sa ma piarda, cred, din lotul lui de oameni de la gradina…

Dupa eliberare, cand am ajuns acasa la familie, sotia mi-a relatat care anume fusese mesajul acela din scrisoare pentru mine. imi impartasea despre copii, cat sunt de apreciati la scoala, cat sunt de buni la invatatura, cum unii profesori ii simpatizau in secret. De asemenea, imi scrisese despre dragostea si suportul majoritatii credinciosilor. Din familia mea, doar tatal meu si fratele meu Nicolae inteleg si impartasesc tema in care ne aflam impreuna cu sotia. Incheierea scrisorii a fost asa, retinuta de sotie exact: “Simfonia vietii noastre a coborat uneori la acordurile cele mai joase ale disperarii, dar bagheta Marelui Maestru a ridicat-o intotdeauna la tonalitatea majora a biruintei. Eu insami traiesc ca si cand as fi cu tine acolo in suferinta!”

in Sfanta Scriptura scrie raspicat invatatura Domnului Isus, ca sa nu ne ingrijoram de nimic… Totusi ma simteam nelinistit cu privire la sotie, oare ce are sa i se intample, o vor lua dintre copii,

vor face proces?… Cu privire la mine nu m-am nelinistit, eu eram acolo, gata pentru orice alternativa. Toate suferintele erau decontate in acelasi cont: “Suferinte pentru Numele Lui!”

Dupa aceea, am fost mutati intr-o celula mare, la etajul III, unde eram vreo suta de detinuti, printre ei fiind si fratele Traian Dorz, si ma bucuram la gandul unei legaturi si partasii impreuna cu el. Nu a fost insa asa. El era angajat cu pregatirea unei lectii de reeducare a detinutilor, sarcina primita de la Administratia Politica a inchisorii. Cand m-am apropiat de el, a refuzat orice legatura, la fel ca si Capata, din conducerea Oastei Domnului, pe cand eram in colonia Stoienesti.

Aveam alaturi cu patul, langa patul meu, pe domnul inginer Balif, fiul generalului de armata Balif, din Iasi. Mai era la inchisoare si un frate de-al inginerului Balif, care era medic, dar pe care nu l-am

seara tarzie, cand ne apropiam de stingere, am indraznit sa adresez pentru prima data inginerului Balif, desi eram in aceeasi brigada de aproape un an de zile. Mi-am deschis inima

si

i-am destainuit framantarea meu in legatura cu scrisoarea din pachet, care ajunsese in mana sefului politrucilor din Gherla. I-am spus ca iingrijorarea mea este cu privire la ce i se poate intampla sotiei mele, ce consecinte ar putea avea acea scrisoare asupra ei. M-a ascultat cu luare aminte si apoi mi-a spus asa:— Domnule Iovin, sa nu va faceti probleme, sotiei nu i se poate intampla nimic. Ea este femeie libera, in mijlocul copi ilor ei. Cel mult dumneata poti avea anumite neplaceri aici, dar nici intr-un caz sotia. Apoi a continuat: Pentru ca am fost grait, as vrea sa

 

va imparfasesc anumite lucruri. Suntem impreuna in aceeasi brigada la gradina de aproape un an de zile. Ca brigadier al nostru, sa stiti ca atat eu, cat si ceilalti toti, v-am urmarit pas cu pas, sa vedem cand si unde aveti legatura cu administratia politica, dar nici unul dintre noi nu a putut afla absolut nimic.

— De felul meu, a continuat el, mi-a placut sa citesc multa literatura si aveam predilectie pentru anumiti scriitori ai literaturii engleze, in mod special Cronin (romancier renumit, din ale carui romane au fost traduse si in limba romana, in anii adolescentei mele, unele, cum au fost:

“Sub stele”, “Citadela”, “Castehd palarie-

 

 

 

rului”).

 

Va marturisesc ca in viata mea nu am mai intalnit un astfel de om, care sa aiba caracterul dumneavoastra onest, decat in unele romane ale literaturii engleze.

Dialogul cu inginerul Balif a avut darul sa ma linisteasca cu privire la sotia mea. In acelasi timp mi-am dat seama ce mare binefacere este sa ai Ianga tine un om de incredere, caruia sa-i poti destainui tainele sufletului tau… Faptul ca m-am adresat lui, ca i-am acordat incredere totala si mi-am deschis inima, a prilejuit sa aud

si

eu marturisirea lui, cu privire la slujba pe care mi-a dat-o Domnul in anii grei de suferinta la Gherla, pe care altfel nu as fi aflat-o nic iodata. Dar meritul nu este al meu, prin mine insumi, ci este al Aceluia care S-a dat El Insusi pentru mine la cruce, la moarte, si ne-a lasat o pilda, ca sa calcam pe urmele Lui (1 Petru 2:21). Slavit sa fie in veci Domnul nostru! Nimic de valoare nu se poate realiza pentru eternitate, decat cu pretul sacrificitilui de sine!

In urma primirii unui pachet, ni se dadea si o carte postala, prin care sa confirmam familiei primirea pachetului. Dupa primirea pachetului cu bucluc, din pricina scrisorii, in confirmarea trimisa familiei am multumit pentru pachet, dar mi s-a dictat si o propozitiune in plus: “Nu am voie sa primesc scrisori”. Sotia a inte les ce a insemnat aceasta mentiune si a suferit foarte mult la gandul ca mi-a facut un rau, dar nu s-a dat batuta, cu ocazia proximului pachet. O vizitase pe sora Lena Moldoveanu la Sibiu si a aflat cum au procedat alte sotii si mesaj ele au ajuns la tinta.

A cumparat doua batiste noi si pe marginea batistelor pe trei -laturi a scris ce a dorit sa-mi comunice. Apoi le-a cusut si din cele doua batiste a confectionat o traistuca in care a pus biscuiti. Dupa ce voi termina biscuitii, sotia stia ca voi avea nevoie de batiste, le voi desface si astfel voi da peste mesaj. Si eu, fara sa banuiesc nimic, am desfacut batistele intr-o zi, tocmai cand incepuse perchezitia. Aceste perchezitii erau folosite si ca un mijloc de tortura, de tensiune, cu metodele si spiritul de teroare in care se faceau. Cand am vazut si citit mesajul sotiei, am fost foarte fericit si am inteles din el chiar mai mult decat fusese intentionat. Propozitia care pentru mine a fost o comoara si a insemnat mult de tot a fost aceasta: “Afara dragostea e vie!” Nu era greu de inteles ce fel de mesaj dorea sotia

sa imi transmita prin aceste cuvinte, si anume: ca relatiile dintre credinciosi in ce priveste intrajutorarea sunt stranse si calde, ca Dumnezeu poarta de grija familiilor noastre si ca starea de spirit este vrednica de lauda. Aceasta veste mi-a adus o mare mangaiere si inviorare. Dar ce voi face acum cu batistele, cand perchezitia se apropia amenintator de locu I unde eram eu? A fi fost prins cu ele

 

si a fi interceptat mesajul, ar fi putut insemna sanctiunea cu izolare sau cu taierea cartii postale pentru pachetul urmator, si una si alta pagubitoare pentru mine. Le-am tinut in buzunar, m-am rugat Domnului si am fost scapat. Perchezitia a incetat inainte de a ajunge la mine. Bun este Domnul si vrednic de lauda!

Alt mesaj de pe batista a fost: cazul in care ai citit mesajul meu, in scrisoarea de multumire semneaza de data aceasta cu numele intreg, Mihail.” Obisnuiam sa semnez de fiecare data cu diminutivul “Mia”. Dar acum m-am conformat sugestiei din partea sotiei si am semnat “Mihail”, iar ea a inteles, la randul ei, ca mesajul a fost receptionat. Asa a lucrat Domnul in vremurile de bej enie prin care am trecut.

 

LA MUNCI INTERIOARE DE
CONSTRUCTII, CU FRATELE VISKY

Urmarea interceptarii scrisorii din pachetul anterior a fost

ca

m-au scos din lotul de la gradina cu muncile exterioare si m-au repartizat la un detasament care lucra la marirea fabricii de mobila. Munca nu era deloc usoara, era istovitoare; trebuia sa urcam pe schele, cu bolovani mari de piatra de munte dusi pe targi de lemn, cate doi detinuti de fiecare targa. Caratul pietrei era alternat cu transportul beton, care era tot asa de greu ca si piatra.

Dumnezeu a randuit ca la aceasta munca sa-1 am de partener pe fratele Feri Visky, capetenia lotului de “Betanisti”, din sanul Bisericii Reformate Calviniste. Era mai in varsta decat mine cu vreo sapte ani. Caram impreuna targa cu povara sus, la o inaltime de 6-7 m, si ui momentele de “respiro”, puteam sa ne impartasim din Cuvantul lui Dumnezeu si experienta crestina. Era un om minunat, bine pregatit

in doctrinele biblice, cult, asa ca era o placere de a fi si a lucra impreuna. Condamnarea lui a fost de 23 de ani munca silnica, pentru credinta. In timpul cand era la inchisoare, sotia lui, Iuliana, cu cei sapte copilasi, au fost luati din partea de Nord a Transilvaniei si

deportati in Baragan, in conditii de mizerie de nedescris. Au supravietuit prin minuni.

Brigada de constructii era atunci cazata in celula nr. 7, de la parter, celula mare, in care eram 100 de detinuti. Patul meu a fost jos, la nivelul 1, iar a lui Feri era suprapus pe al meu, la nivelul 3. Primisem seara, in jurul datei de 1 septembrie 1963, un pachet de 5 kg de alimente de la sotia mea. Am urcat sus la el, ca sa-I multumim Domnului pentru darurile primite. Am gustat impreuna din bunatati, iar pentru Feri facusem o portioara si pentru ziva

urmatoare. Ne-am amintit si de cei de acasa, si apoi a urmat stingerea.

in noaptea aceea am avut un vis neobisnuit, din care m-am trezit ingrozit de moarte, vis care avea sa fie profetic in desfasurarea lui in timp. M-am rugat Domnului si m-amlinistit, apoi am adormit iarasi. Dimineata i-am spus doar atat:

— Feri, in noaptea asta m-am trezit din somn dintr-un vis cutremurator. Eu cred ca se va intampla ceva cu mine astazi. Am sa-ti spun visul cand vom ajunge la punctul de lucru. Dar eu nu am mai ajuns sa-i pot spune visul, deoarece indata dupa noi, venea

si

aghiotantul serviciului politic special “K”. M-a luat cu el si m-a dus langa poarta de intrare, intr-un birou de anchete. Dupa vreun sfert de ora, a venit un ofiter de securitate in uniforma, care mi-a pus pe masa un teanc de hartii si un pix de scris. Mi-a ordonat sa scriu tot ce stiu despre ce anume vorbesc detinutii in celule si pe la locurile de munca si a plecat. Era indata dupa ora 8 dimineata. Prevestirile din visul meu de noapte au inceput sa ia contur…Fata de ordinul dat in mod amenintator, eu m-am rugat

 

si m-am incredintat in mana cea buna a Domnului meu, foarte hotarat de a nu face nici o concesie. Am luat pixul si am inceput sa scriu: “Subsemnatul… condamnat la… cu privire la solicitarile dumneavoastra de a da informatii despre ce discuta detinutii intre ei, in celule si pe la locurile de munca, declar ca eu nu pot sa execut un asemenea ordin, deoarece eu sunt un credincios crestin si vreau sa traiesc cu un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor!!! Drept pentru care semnez.” Vazand ca nu se mai intoarce, am pus capul pe masa si am adormit, iar “pacea lui Dumnezeu care intrece orice pricepere mi-a pazit inima si gandul in Hristos Isus” (Filipeni 4:6-7).

Dar ofiterul nu s-a mai intors pana spre seara. M-a intrebat daca am scris si am raspuns afirmativ. A luat teancul de hartii si pixul de scris si, fara sa citeasca, a plecat. Dupa vreo jumatate de ora, au venit doi ofiteri care conduceau lucrarile Biroului special “K”, imbracati in uniforme de ofiteri de securitate, care au inceput sa-si bata joc de mine si de credinta mea si, cu amenintari, mi-au spus:

— O sa-ti scoatem noi gargaunii din cap si credinta ta. Ce hal de intelectual esti tu? Credinta ti-a prostit capul. Avem noi ac

si

pentru cojocul tau. Acum ai sa mergi acolo unde o sa-ti putrezeasca oasele, pana ne-om aduce aminte de tine, ori vei bate tu in usa, sa ceri sa vii si sa ne spui tot ce stii.

Au chemat un gardian, caruia i-au dat ordin sa-mi duca bagajul cu efectele de schimb de la celula 7, unde pana atunci am fost Impreuna cu Visky. Cand acesta a venit inapoi, mi-a dat bagajul

si

restul alimentelor din pachetul primit. Apoi ofiterii i-au dat ordin:— la-I si du-1, stii unde, acolo unde o sa-i putrezeasca oasele! Gardianulmi-a pus ochelarii negri pe ochi si m-a dus la celularul nr. 3, supranumit “Zarca”. Era cea mai veche cladire a inchisorii din Gherla, construita in anul 1540. Comunistii au folosit Zarca pentru a frange constiinte, a distruge caractere de oameni integri, care pana atunci nu cedasera la scopurile si metodele lor de a aservi oameni care voiau sa asculte mai mult de Dumnezeu decat de ei.

Am coborat din curte mai multe trepte in subteran, pana am ajuns in fata celulei nr. 128, care era socotita celebra, prin faptul ca acolo a fost tinut in lanturi ancorate de un inel mare de fier fixat in beton in mijlocul celulei faimosul haiduc maghiar cu numele Rozsa Sandor, pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Cand coboram pe trepte in subteran, mi-am dat seama ca era un element important din visul pe care 1-am avut noaptea trecuta si pe care nu am apucat sa i-1 spun lui Feri.

In visul meu se facea ca mergeam la brat cu sotia pe o sosea frumoasa, in mijlocul naturii, cu flori si cantece de pasarele. In drumul nostru ne-a fost dat sa trecem pe sub un arc de triumf, care pornea de pe o latura a soselei, pana pe cealalta parte. Semnificatia mi s-a parut a fi, pentru acel portal impodobit cu flori,chiar casatoria noastra, drumul in doi, pentru tot restul vietii. Si drumul continua intr-un splendid decor natural, pana cand in fata noastra a aparut un munte inalt. Soseaua ocolea muntele spre dreapta, iar eu i-am spus sotiei:

— Tu mergi pe sosea, iar eu urc pe poteca din fata pana in varful muntelui si ne vom intalni de partea cealalta, la poalele muntelui, apoi ne-am despartit.

Ajuns in varful muntelui, in fata mea s-a deschis o gura de

pestera, in care am inceput sa cobor. Ma atrageau niste flori foarte frumoase, rare, cu petale catifelate, de culoare violeta, culoarea slavei, a sublimului. (Purpura si violetul se intalnesc in spectrul luminii. Sunt culorile specifice hlamidelor imparatesti si pontificale. Violetul este culoarea trecerii “dincolo” in spectrul invizibil al ultravioletului, mangaierea celor indoliati.)

Astfel, violetul imi vorbea despre o moarte: “Acolo iti vor putrezi oasele”, dar unde este vorba despre o moarte, acolo urmeaza

si

o inviere. Cat de scumpe ne erau in asa situatii cuvintele Sfintei Scripturi, ca cele din 2 Corinteni 1:8-10: “in adevar, fratilor, nu voim sa va lasam in necunostint a despre necazul care ne-a lovit in Asia, de care am fost apasati peste masura de mult…” Am inceput sa culeg una cate una dintre acele flori, pana cand am facut un buchet de vreo douasprezece fire frumoase. Mi-am zis: “Acest buchet am sa i-1 dau sotiei Domnica, la reintalnire, de cealalta parte a muntelui.” Bucuros, am vrut sa ma intorc sa ies din pestera, dar mi-am dat seama ca nu inai pot: peretii de stanca erau abrupti, iar gura de iesire din pestera era undeva foarte sus, cu neputinta de atins. Orice strigat dupa ajutor omenesc era de neauzit. Situatia imi era pecetluita. M-am trezit din vis ingrozit si tremurand. Asadar, celula 128 din Zarca de la Gherla era pestera in care eram dat mortii, fara chip de iesire prin ajutor omenesc. (Cuvantul “Zarca” provine din limba maghiara si inseamna “incuiat” sau “sub cheie”, ca loc de penitenta).

Celula “Zarca” era umeda si rece. vi ea erau doua paturi de metal suprapuse, strajuite de un bec electric atarnat de tavan, inelul de metal din mijloc, de jos, un gemulet mic, foarte sus, si acela acoperit ca sa nu poata patrunde lumina zilei. Aici aveam sa stau multe saptamani ca in valea umbrei mortii. Dupa o zi sau doua, a fost introdus un alt detinut, mai in varsta decat mine cu vreo cincisprezece ani cel putin, pe care il chema Parvulescu, de loc din Pitesti. Fiind la munci exterioare, eu primisem deja imbracamintea de iarna, dar Parvulescu, adus de pe celular, arata a fi intr-o stare deplorabila. Era inca imbracat intr-o tinuta de vara, cu chiloti albi care-i ajungeau pana la genunchi, peste chiloti avand o pereche de pantaloni de doc maro, mult mai scurti decat chilotii, si pe deasupra

si

rupti, o camasuta amarata, peste care avea o zeghie maronie.

Abia ajuns acolo, dupa vreo doua zile, s-a racit si s-a im bo Inavit cu o stare febrila, cu frisoane de tremura patul cu el. L-am ingrijit cateva zile si 1-am acoperit si cu mantaua mea. In pachetul primit, sotia mi-a pus si niste aspirine, asa ca m-am bucurat sa-i pot da cate doua odata, pana s-a facut mai bine. Dupa multe experiente pe care le-am avut pana atunci, eu banuiam ca ar putea fi un “ciripitor”, dar asta nu avea importanta pentru mine, care stiam

ca

Domnul Isus 1-a suferit pe Iuda, pana in ultima clipa, ba inca 1-a si investit cu demnitatea de vistiernic al micu lui grup de ucenici, desi stia ca este un hot.

Cred ca misiunea lui era sa ma examineze, cum ma comport in aceasta situatie speciala in care am fost aruncat, sa ma spioneze, ca sa stie ce sa raporteze la sefii lui, care probabil sa-i fi fagaduit, daca face o asemenea slujba josnica, ca ii vor da drumul mai repede din inchisoare. Faptul ca in fiecare zi imi reamintea cuvintele ofiterilor care m-au aruncat la Zarca: “Acolo o sa-ti putrezeasca oasele” era un indiciu destul de clar… Imi zicea:

— Domnule Iovin, acum se formeaza un nou lot pentru eliberare din Gherla, dar noua aici o sa ne putrezeasca oasele, de aici vii nu mai iesim! Bineinteles ca el se dadea ca si mine, ca el a fost aruncat acolo pentru aceleasi motive, neacceptand colaborarea cu securitatea. (Ulterior, cand am iesit de la Zarca, am aflat de la alti detinuti ca Parvulescu din Pitesti era unul dintre cei mai mari “tumatori” din Gherla.)

Una dintre minunile de la Zarca a fost si aceea ca acolo, mai ales seara, cand ni se baga pe vizeta mancarea, uneori primeam suplimente, iar alte ori chiar mancare de regim, ca paste cu branza, care se dadeau celor epuizati. lar cand Parvulescu imi amintea amenintarea cu putrezirea oaselor, eu ii spuneam:

— Nu, domnule Parvulescu, nu vom pieri aici. Eu sunt un
copil al lui Dumnezeu si El isi trimite slujitorii Lui, sa ne dea asa
mancare, cum n-am mai mancat pana acum asa portii la inchisoare.
Plantonul detinut care distribuia mancarea ajungea cel din urma la
subteran si, cand nu era supravegheat strict de gardian, i se facea
ne baga mancare in plus din ce a ramas in ciubar de la
celelalte etaje. Probabil stia si el ceva despre acele celule din Zarca

 

fioroasa, ca erau adevarate laboratoare ale mortii trupesti, dar

si spirituale, pentru unii… Pentru mine insa, care stiam atatea fagaduinte si situatii din Biblie cu Daniel, Ieremia, apostolii Domnului, aveam convingerea ca Domnul este Acelasi, ieri si azi si in veci, EI nu Se schimba si ma va salva si pe mine. Dar mi-am zis ca si cei trei: Sadrac, Mesac si Abed-Nego in Babilon, cand au fost amenintati cu aruncarea in cuptorul cu foc: “lata, Dumnezeul nostru caruia Ii slujim poate sa ne scape din cuptorul aprins Si ne va scoate din mana ta, imparate. chiar de nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai nici nu ne vom inchina chipului de aur pe care l-ai inaltat!”

(Daniel 3:17-18). Si vai, ce chipuri fioroase au mai inaltat si comunistii si cereau ca oamenii sa le aduca cult… Domnul, de care ascultau corbii si l-au hranit pe Ilie cu paine si carne, dimineata si seara, la paraul Cherit, a ingrijit si de mine in celula 128 de la Zarca. Cum as putea face sa nu strig din toata fiinta, din adancul inimii: “LAUDAT SA FIE DOMNUL!!!”

Dupa mai multe saptamani, (luna octombrie si o parte din noiembrie), se facuse ziva de 13 noiembrie 1963. Aveam facuti deja cinci ani de inchisoare si lagare de munca fortata. Dupa mancarea de amiaza, Parvulescu a adormit dus. Asta era o alta minune pe care am trait-o la Zarca: puteam dormi cat am vrut si nimeni nu ne deranja. De fapt aveau omul lor langa mine, care ma strajuia. Ei au avut experienta ca multi au sucombat in situatii de felul acesta. De fapt, starea psihica a multor detinuti a ajuns sa fie deplorabila, fara speranta: unii si-au pus capat zilelor, neavand credinta si nadejdea sfintilor. Altii cedau la orice conditii li s-ar fi pus inainte, numai sa scape din inchisoare. Nu asa a fost “insa cu cei ce aveau credinta de acelasi pret cu a sfintilor, care imi fusese data si mie, prin marea indurare a Domnului Isus Hristos.

in timp ce Parvulescu dormea, mie mi-a venit in minte ca este ziva de nastere a sotiei mele si am renuntat la somn. Am intrat intr-o stare deosebita, si prin fata mea aveau sa treaca imagini frumoase din viata ei de credinciosie fata de Domnul, prin atatea prigoane prin care a trecut. In aproximativ o ora, Domnul mi-a dat un numar de vreo douasprezece strofe rimate, in memorie, cu privirela sotia mea, potrivit imaginilor care mi-au trecut prin fata ochilor spiritului. in inima mea, la capatul versurilor, am identificat fiecare strofa cu cate o floare din buchetul acela de flori frumoase, stranse pentru ea din pestera visului meu.

indata ce s-a trezit din somn Parvulescu, i-am spus ca eu nu am putut sa adorm de data aceasta, fiindca mi-am adus aminte ca 13 noiembrie este ziva de nastere a sotiei mele si iata ce mi-a dat Dumnezeu pentru ea cu aceasta ocazie. I-am recitat din memorie fara greseala cele douasprezece strofe. Regret ca nu imi mai aduc aminte acum decat primele doua. (Persoana careia i-am incredintat caietul cu cantari si versuri de ale mele, pe care Domnul mi le-a dat, 1-a facut pierdut, dupa plecarea noastra din Romania spre America…). Iata-le:

E ziva ta, azi, scumpa mea Si-i zi de sarbatoare;

Cu drag imi amintesc de ea, De-aici din inchisoare…

Acum treizeci si cinci de ani

Ai parasit vecia

Si-ai coborat intre dusmani

Slavindu-ti Obarsia! (Caci din Dumnezeu ne tragem).

Apoi i-am spus:

— Domnule Parvulescu, timpul nostru in celula aceasta este pe sfarsite. Noi in curand vom fi scosi de aici. Versurile acestea pe care mi le-a dat Dumnezeu astazi sunt florile din pestera visului meu. Buchetul este gata si eu trebuie intr-o buna zi sa i-1 duc sotiei. “Nu piere poporul al carui Dumnezeu este Dommil!” Nu ne vor putrezi oasele aici. Timpul meu in aceasta celula s-a terminat. Marit sa fie Domnul!

Un proverb romanesc spune ca: “Fiecare pasare pe limba ei piere.” Eu, cu credinta in Inviere, Parvulescu al meu cu necredinta

si

deznadejdea. Continua si acum sa zica acelasi refren, pe care il-au imprimat stapaniilui:

— Nu, domnule Iovin, aici ne vor putrezi oasele…

0 zi sau doua mai tarziu, inspre seara, se aud pasi energici in hol. Am presimtit ca se indreapta spre celula unde eram noi, si asa a fost. Usa zavorata cu bare de metal a fost deschisa cu mare zgomot, caracteristic, pentru a crea un soc psihic asupra celor slabi de credinta, menit sa le distruga orice pic de rezistenta. Intra in celula comandantul politic al inchisorii din Gherla, agitat, cu ton martial, si ne intreaba pe fiecare:

Cine esti, cum te cheama? Cum de ati ajuns aici in aceasta celula? Ce ati facut? Parvulescu, cu un glas plangaret, ii raspunde:

N-am facut nimic, domnule comandant!

Ce spui, baaa? Aici nu intra cine nu a facut nimic. O sa vedem noi ce facem cu voi, astia care nu ati facut nimic! Si a plecat trantind usa, pe care a zavorat-o dupa ritualul obisnuit…

indata ce a plecat, i-am spus lui Parvulescu:

Timpul nostru in aceasta celula s-a terminat. inca in seara aceasta noi vom fi scosi de aici si vom fi dusi in alta Bietul pitestean o tinea mortis cu acelasi refren:

Nu, domnule Iovin, aici ne vor putrezi oasele!

Jumatate de ora mai tarziu, a venit un gardian si ne-a scos pe amandoi, cu bagaj ele noastre, din celula 128, pe care nu aveam s-o mai vad decat dupa 34 de ani, cu totul intr-o alta Imprejurare, despre care voi vorbi mai tarziu… In curtea de la Zarca ne-a asezat cu fata la perete si ne-a tinut asa pana s-a intunecat de tot. Au venit doi gardieni Si ne-au luat fiecare pe cate unul, si astfel ne-am despartit. Eu am fost dus pe celularul mare la etajul II, intr-o celula mijlocie, cu alti cincizeci de detinuti.

Cat despre Parvulescu, a fost luat indata 1a ancheta, ca sa afle de la el despre ce anume am discutat, cum m-am comportat, in ce stare de spirit am fost in acele conditii speciale. Sa afle daca nu cumva rezistenta mea s-a frant si as fi gata acum sa cedez, ca sa devin si eu informator, gata sa colaborez cu organele de securitate, la asa-zisa opera de reeducare a altora din inchisoare, si apoi si ajuns in libertate…Vai!!!

Ce anume le-o fi declarat nu stiu, dar cred ca le-a spus adevarul, ca sa-si ia gandul de la ideea vreunei concesii din partea mea!

Se cuvine sa amintesc ca Mainte de experienta cu Zarca, probabil cu cateva zile inainte, stateam de vorba cu fratele Visky si am abordat tema cum ar trebui sa fie inteleasa, spre slava lui Dumnezeu, integrarea noastra in societate in cazul in care am fi pusi in libertate. Raspunsul fratelui Visky a fost minunat, care pentru mine a fost o binecuvantare speciala, intrucat si eu aveam aceeasi convingere. Iata-1:

— Eu nu am nimic de facut, decat sa traiesc acelasi fel de viata in Hristos, pe care am trait-o si inainte de condamnare. Nu am nici o concesie de facut. Prefer sa raman la inchisoare, dar liber, decat pus in libertate cu trupul, dar sufletul sa fie rob fricii de oameni!

Aceasta discutie a noastra a fost auzita de caralei, care ne urmareau din cladirea langa care eram in acele momente, unde geamul era deschis. Ne-au chemat sa le spunem fiecare numele si condamnarea. Nu stiu daca fratele Visky a avut ceva interogatoriu dupa aceea, deoarece noi doi nu ne-am mai intalnit sa putem sta de vorba. Cu pri vire la mine, eu laud pe Domnul pentru tot ce mi s-a intamplat, caci am avut ocazia si harul sa vad credinciosia si maretia Lui in izbavirea de care mi-a facut parte.

incercari le insa nu s-au terminat. Doua zile mai tarziu, in celula de la etajul II, unde am fost dus dupa iesirea din Zarca, a fost introdus si Pop Alexandru, nu la intamp lare, ci cu misiunea speciala sa ma denunte in toata celula (in fata a cincizeci de detinuti), ca Iovin este colaboratorul si informatorul securitatii, care i-a vandut pe fratii lui. O stire ca asta era extrem de otravitoare intr-o inchisoare cu detinuti pol itici. Ceea ce securitatea nu a reusit de-alungul atator ani, ultima incercare fiind cea care a esuat Si eu am ajuns la Zarca, incerca acum Pop Alexandru, un dascal din comuna Panticeu, (nu departe de Gherla), fruntas in conducerea Oastei Domnului, care i-a vandut pe ceilalti, (dupa cum m-au asigurat atatia din Oastea Domnului), adica sa ma murdareasca si sa ma defaime exact cu ceea ce era el, ca sunt informator si colaborator al securitatii!

Marturisesc ca atacul acesta a fost nimicitor si cred ca daca Domnul nu mi-ar fi randuit sa-1 am cu mine pe fratele Dan Ioan din Cluj, frate din Oastea Domnului, cu care aveam partasie vie in Cuvant si rugaciune, m-as fi prabusit… Ce scrie fratele Traian Dorz

in cartea:

“Hristos – Marturia mea” despre Pop Alexandru este adevarat. Nu tot asa de adevarat este ce a scris despre fratele Niculita Moldoveanu, lucrurile rele si acuze, cu totul in afara realitatii. L-am sondat pe un reprezentant al martorilor lui Iehova, daca ei 1-au crezut pe Pop Alexandru in acuzele lui murdare, si m-am linistit cand ei au spus ca nu au tinut seama nicidecum de spusele lui, caci il

cunosteau foarte bine.

Pentru mine a fost un atac diavolesc, la care marturisesc ca am facut fata destul de greu, doar prin indurarea lui Dumnezeu

si legatura calda si vie cu fratele Dan Ioan. Acesta era un barbat mic de statura, dar cu o inima mare plina de dragoste pentru Domnul si Cuvantul Lui, si in plus, de o bucurie molipsitoare, care raspandea atata binecuvantare in jur. “Tie, Tata, Ti se cuvine lauda si multumirea, ca 1-ai randuit pentru mine in acele zile, sa-mi fie suport si

ajutor duhovnicesc!” Dupa iesirea din inchisoare, cu cine ne-am trezit intr-o zi ca a venit sa ne caute, chiar pana la Arad? A fost fratele Dan Ioan, care a facut de la Cluj pana la Arad, cu bicicleta, aproape 300 de km. Numai dragostea Domnului este capabila de asa sacrificiu… Fratele Dan care il cunostea bine pe Pop Alexandru, macar ca amandoi erau de la Oastea Domnului, dar nu a avut nici o legatura cu el. Acest sarman om va mai aparea de doua ori in drumul vietii mele.

Acolo, in celula aceea, Domnul mi-a dat o cantare, care exprima clar experienta grea prin care am trecut, si fratele Dan a fost primul care a auzit mesajul ei si melodia:

De n-ai fi fost de partea mea Vrajmasul cand ma prigonea, De n-ai fi fost Tu, Domnul meu, Taria mea in ceasul greu;

Refren :

De mii de ori ma prabuseam Si in ispite-ngenuncheam, Dar harul Tau m-a ajutat Si pe vrajmas 1-am alungat.

De nu-mi erai Prieten drag In al durerilor sirag;

Cand norii grei m-acopereau

Si cand dusmani ma-mpresurau;

De nu-mi era iubirea Ta Balsamul scump pe rana mea; Credinta de n-as fi avut, Intre sageti aprinse, scut.

Odata venit acasa de la inchisoare, preaiubita sora Margareta Balc din Oradea, o neobosita slujitoare a Domnului Isus (chiar si acum, cand a trecut de 87 de ani, inca slujeste, la Oradea si pe oriunde ajunge) cerea mereu la orice intalnire, la Arad sau la Oradea, sa-i cant aceasta cantare. Si ori de cate ori i-o cantam, lacrimi ii curgeau pe obraji, de bucurie, de satisfactie duhovniceasca si pe alocurea se atasa si ea la cantat cu mine! Celui ce a fost vandut cu o sarutare, parasit de oameni, chiar de ucenici, si a fost rastignit pe o cruce, intre doi talhari, pentru noi si a noastra mantuire, I se cuvine toata lauda, gloria si cinstea, acum si in veci de veci! Amin!

Sa spun acum ce s-a intamplat acasa in timpul acesta. Socrul meu, Gheorghe Rosu, care a fost mecanic de locomotiva la C.F.R.,

si

a condus trenuri speciale cu inaltii demnitari ai Romaniei, a avut in acei ani un prieten de aceeasi profesie, pe domnul M. In vremea cand eu eram la inchisoare, M. a aflat ca fostul lui sef, Rosu de la Arad, are mare necaz in familie, ca ginerele lui este condamnat la ani grei de inchisoare si fiica lui cu patru copii este intr-o situatie grea. M. era acum ajuns om mare la Bucuresti, deputat in Marea Adunare Nationala a Republicii Socialiste Romania si membru in comitetul ei, deci era un om cu trecere la cei mari… Ia legatura indata cu socrul meu, ii propune sa vina la Bucuresti, sa stea de vorba si sa incerce sa-1 ajute.

Socrul meu s-a conformat si s-au intalnit, oarecum conspirativ, intr-o cofetarie in capitala. Domnul M. 1-a asigurat ca va consulta dosarul meu si are sa vada ce va putea face. Deci sperante… pentru cei dragi ai nostri. Atunci cand va avea noutati il va anunta

sa

vina din nou la Bucuresti sa i le comunice. Socrul meu insa nu a

mai fost in stare sa faca al doilea drum, dar 1-a inlocuit fratele meu Nicolae. S-au intalnit intr-un loc potrivit, unde sa nu atraga atentia unor copoi nedoriti.

Domnul M. 1-a primit bine pe fratele meu si in starea de vorba pe care au avut-o impreuna i-a declarat urmatoarele:

— Ce am promis, am incercat sa fac. Am consultat dosarul fratelui dumitale si, drept sa spun, el ar fi putut sa fie de multa vreme acasa, dar ceea ce ii sta impotriva este aceea ca este prea dintr-o bucata si nu este gata sa faca concesii! Ce am putut face eu a fost sa

ii

asez dosarul deasupra altora, pentru ca sa fie luat in seama de comisia de resort, care lucreaza la reducerea anilor de pedeapsa.

Vestea adusa la Arad nu era multumitoare, dar pentru sotia mea a fost o satisfactie sfanta, cand a inteles pricina pentru care nu am ajuns acasa. Compromisul cu sistemul ateu-comunist ar fi insemnat o dezonoare la adresa Marelui nostru Mantuitor si Domn Isus Hristos. Apostolii Domnului, de asemenea, cand au ajuns intr-o situatie similara, adica sa admita sau nu concesia, au declarat in fata Soborului: “Judecati

voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezett sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu; caci noi nu putem sa nu vorbim despre ce am vazut si am auzit”

(Fapte 4:19-20).

Din confesiunca apostolului Pavel in fata galatenilor (1:10), de asemenea reiese ca el nu a acceptat targuiala de nici un fel, cand zice: “Caut eu oare, in clipa aceasta, sa capat bunavointa oamenilor, sau bunavointa lui Dumnezeu? Sau caut sa plac oamenilor? Daca as mai cauta sa plac oamenilor, n-as fi robul lui Hristos.” Deci, nici o concesie din ce I se cuvine lui Dumnezeu. Multumim Domnului pentru exemplul tau lasat noua ca mostenire, frate Pavele! Niciodata nu ne alegem cu vreun castig real pentru Imparatia lui Dumnezeu pe calea tradarii Domnului Isus, ci din contra, cu mari pierderi, care nu vor putea fi recuperate niciodata.

****

Pe la sffirsitul verii anului 1963, m-am imbolnavit din nou in asa masura ca nu am mai putut iesi la munca si am stat in celulavreo opt-zece zile. Odata, cand au venit detinutii de la munca, au venit si o droaie de gardieni, ca sa ne mute in alta celula. Cand ma vede unul care era seful punctului de lucru, ma intreaba:

Ce e cu tine, Iovine?

I-am raspuns ca sunt bolnav.

Si ti-au dat ceva medicamente, tratament?

Raspunsul meu a fost negativ.

Ia, vino cu noi!

Si trei caralei m-au insotit de la etajul II spre parter, unde erau medicii detinuti. Asta nu prea s-a intamplat la inchisoare, n-am vazut asa ceva si nici nu am auzit. Ajunsi la parter, plutonierul major, care de obicei era ziva de serviciu la poarta principala de intrare in celularul mare, cu care nu vorbisem niciodata, nici nu-i stiam numele, iesind sau intrand intotdeauna cu gramada in celular, si care deci nu avea cum sa ma cunoasca, m-a surprins cand i-a intrebat pe cei trei caralei:

Unde-1 duceti pe Iovin?

Eu am ramas mirat cand mi-am dat seama ca ma cunostea si dupa infatisare si dupa nume. Cum? De unde, nu stiu. Ceilalti trei iau raspuns la unison:

La medic, ca este bolnav.

Plutonierul major, seful celularului de la poarta de intrare, a strigat in urma noastra:

Duceti-1 si aveti grija sa-i dea cele mai bune medicamente. Iovin este cel mai bun om pe care-1 avem in inchisoare si nu e altul ca el!

Marturisesc ca imi vine greu sa spun aceste lucruri, ca unul care ma laud, caut sa atrag atentia asupra mea. Nu! Nu stiu cum s-au putut intampla asemenea lucruri; eu relatez doar fapte istorice, de care eu insumi sunt uimit… Nu am stiut ca sunt atat de bine cunoscut, de cadre cu care nu am vorbit niciodata si nici nu am stat in fata lor. Sa fi fost ceva din miracolul cuvintelor apostolului Pavel, cand zice: “ca

niste necunoscuti, macar ca suntem bine cunoscuti”???

Interesant este faptul ca unii frati crestini ma acuza ca tradator, informator al Securitatii, si oameni straini de Dumnezeu sa

spuna astfel de lucruri? Eu nu le meritam. Prin mine insumi niciodata nu as fr reusit sa castig chiar si dusmani de partea mea; nici nu am urmarit faima, caci ce faima mai poate fi, cand esti imbracat cu haine dungate, la inchisoare??? Veneau unii dintre detinuti si ma asigurau ca in curand voi pleca acasa, cu primul lot… Din asta am inteles ca au dat informatii bune despre mine, in slujba lor de “turnatori”. Daca exista vreun merit in asta, nu mi se datoreaza mie, ci Aceluia care m-a chemat la o viata noua, sa nu mai traiesc pentru mine, ci pentru Hristos-Domnul, care m-a iubit si mi-a dat har. Marit sa fie Numele Lui!

Ca unul care am fost insarcinat cu conducerea detasamentului de la gradina, nu am facut uz de nici o autoritate fata de ceilalti detinuti. Nu m-am eschivat de la nici o munca, de la nici o corvoada. Duceam poverile cu ceilalti, desi nu mi s-a cerut asa ceva. Probabil lucrul acesta a fost observat si, intr-o seara, cand ne-am incolonat pentru intoarcerea pe celular, urma sa ridicam sacii si lazile cu legume si zarzavaturi pentru bucatarie. In acel moment, sergentul-major Marcan striga la mine:

Iovine, tu nu ai voie sa duci nici o incarcatura in spinare, ai inteles? Da-le ordin celorlalti ce au de facut, ai inteles? Am raspuns:

Da, sa traiti!

Ma supraveghea cu atentie sa vada daca execut ordinul dat. Sigur, nu aveam incotro decat sa execut. Dar, indata ce plecaram spre celular, dupa vreo 15-20 de pasi, m-am dus la unul care era mai batran si slab, i-am luat sarcina din spate si am dus-o eu, mergand alaturi de el. In felul acesta am executat si ordinul gardianului si am putut sa-1 ajut si pe cel impovarat…

As mai vrea sa adaug ca in cugetul meu eram mustrat pentru ilegalitatea de care ma facusem vinovat, prin aducerea unor zarzavaturi inlauntrul inchisorii pentru alti infometati, si tocmai vizavi, cu fratele Visky, care ma gandeam ca nu ar fi facut o asemenea fapta. Intr-o zi, pe tronsonul de constructii unde lucram impreuna cu dansul, a trecut o caruta plina cu rosii, spre bucatarie. Fiind la cativa pasi de noi caruta, cativa detinuti, cu tot riscul, s-au repezit spre caruta si au luat rosii, printre care si fratele Visky Francisc. Nu pot sa va spunce satisfactie a fost pentru mine, sa ma vad cu cugetul despovarat, ca nici fratele Visky nu este exceptie de la a incalca unele norme omenesti, intr-o lume a abuzului si a nelegiuirii in care traiam. In 1998, cand i-am facut o vizita impreuna cu un grup de frati si surori, la locuinta din Oradea, am depanat impreuna unele amintiri comune din inchisoare, dar memoria lui nu 1-a mai ajutat sa poata reface si acest episod. Daca la Gherla nu am fost prins, in schimb, cum am relatat deja, in colonia Stoienesti am fost prins cu doua sfecle pe sub manta si atunci am primit niste “palme usturatoare”, daca tinem cont de un plutonier antrenat sa bata oameni, niste “bieti puscariasi”, care abia isi mai tarau picioarele de foame permanenta si oboseala…

****

Dupa ce am fost scos de la Zarca, nu am mai stat multa vreme la Gherla. Au ajuns la scadenta politele mele fata. de Biroul Special “K”, copoii Securitatii in launtrul inchisorii. Pe la sfarsit de noiembrie 1963, a fost alcatuit un lot de asa-zisi “ireeducabili”, care au fost condamnati sa ajunga din nou in lagarele de munca fortata,

in

pragul iernii, si anume la Periprava si apoi la Grind, in Delta Dunarii. Printre cei 96 de detinuti am fost selectionat si eu. Ca urmare, a fost ordonata izolarea noastra celula din pavilionul II. Acolo am fost pusi din nou la supliciul penibil folosit la inchisoare, acela al perchezitiei. Intotdeauna puteam ajunge in conflict cu unii gardieni zelosi ai regimului comunist.

Din cauza faptului ca am fost socotiti “neconvertiti” ideologiei comuniste, chiar dupa ani grei de inchisoare, probabil ca perchezitia a fost ordonata sa fre facuta foarte amanuntit. Primul lucru care mi-a venit in gand a fost micuta fotografie a celor patru copilasi

in jurul mamei lor. Mi-am pus problema ce o sa fac daca va fi fi gasita si

nu as fi vrut s-o pierd cu nici un chip. Am scos-o din ascunzatoarea de la cojoc si mi-am zis ca vreau sa-i vad pentru ultima data. I-am sorbit din ochi pe fiecare in parte indelung, ca pentru ultima data, hotarat ca in mana caraleilor nu o voi lasa intacta. Am rupt-o frumusel in doua, apoi pe cele doua bucati, suprapuse, le-am injumatatit din nou si s-au facut patru si asa mai departe pana au ajuns niste bucatele

 

mici de tot. Inainte de a le arunca, asa ca sa li se piarda urma, caci perchezitia se apropia amenintator de locul unde eram eu, am dorit sa mai vad daca a ramas vreun capsor intreg din numarul celor cinci. Spre uimirea mea, care a facut ca sa fiu strabatut de un fior din crestet pana in talpi, toate cele cinci capete au ramas intacte! Am zis: “Asta este o minune” si am primit puterea si hotararea sa nu le arunc. Am ascuns toate bucatelele la locul lor, in captuseala de la cojoc. Am considerat ca un semn dumnezeiesc acest fapt; si daca Domnul a facut minunea aceasta, o va face si pe aceea de a le pastra pana la ajungerea acasa, la cei dragi. Cu rugaciune, m-am incredintat Doinnului.

Un plutonier major, la care am ajuns la rand cu perchezitia, cand ma vede imi spune:

— Ce e cu tine Iovine in acest lot? Nu se poate sa fii si tu printre cei ireeducabili! E o greseala!!

Nu avusem nici un fel de tangente cu acest gardian si ma miram de unde ma cunoaste, si inca pe nume…. Eu stiam insa ca nu este la mijloc vreo greseala, din punctul de vedere al regimului politic si al motivelor pentru care am fost arestat si condamnat. Toti am fost bagati la gramada si condamnati la ani grei de inchisoare, si cu toate astea, cu unii dintre cei condamnati, comunistii-atei aveau rafuieli speciale, si printre acestia eram si eu.

Aveam in inima o bucurie deosebita, caci eram pe punctul de a sfarsi un alt episod al tranzitului meu prin Gherla: lacrimi, slabiciuni, boli, experiente de neuitat, dar si biruintc spre gloria eterna a Marelui nostru Mantuitor si Domn, Isus Hristos! Mai aveam si bucuria ca in acest lot a ajuns si Popa Petru de la Batiz, despre care auzisem de la alti frati din Oaste, dar pe care aveam sa-1 intalnesc abia acum. El a lucrat la bucataria inchisorii si ca polonicar la distribuirea mancarii pe celule.

Spre mirarea mea, in acest lot apare si Pop Alexandru, care era considerat inapt pentru orice fel de munci, din pricina vazului care era foarte slab, datorita unei anomalii serioase. Daca voia sa citeasca ceva, trebuia sa-si apropie hartia de unul dintre ochi care era mai bun, pana la 3-4 cm. Deci, era nedrept a se trimite in lagare de munca un om inapt. Avea insa Pop Alexandru alte “virtuti”, acelea

de a-i vinde pe frati, asa ca lesne a fost recrutat si la inchisoare ca

“tumator”, de organele de Securitate. Asa ceva au vrut si securistii

din Arad sa faca din mine, cand m-au arestat in mod secret pentru prima data… Multi au fost rapusi de metodele draconice pe care ei le-au folosit, la baza carora a stat minciuna si crima. Domnul Isus 1-a numit pe stapanitorul lumii, pe Satan, criminal si mincinos, si chiar “tatal minciunii”, adica originatorul acestui pacat care-l tagaduieste pe Dumnezeu!

cu trenul, pana la Braila. De acolo, pe cunoscutul bac, pana la colonia Drumul spre Delta a fost extrem de greu: doua nopti si o zi

de munca Periprava. Auzisem despre ea de la alti detinuti, acum

 

 

 

 

,

 

 

 

 

 

insa o voi cunoaste in mod nemijlocit. Bucuria a fost una singura, ca in sfarsit am ajuns la destinatie. Nadejdea mea era si aceea ca ajuns la Periprava, voi intalni alti frati in credinta Domnului Isus, cu care ma voi bucura in partasia in Cuvant si chiar la “frangerea painii”. In cazul frangerii painii, unul dintre noi trebuia sa renunte la painea lui pe ziva aceea. Muncile din Delta au fost cunoscute mai ales prin taierea stufului, despre care au vorbit si au scris altii; eu nu am ajuns la taiat stuf. in schimb, odata repartizati in brigazi, am ajuns la munca de plantat butasi de vie. In felul acesta aveam sa mai cunosc cate ceva si din tainele viticulturii. Numai ca acum era iama in plin, decembrie si ianuarie. Drumul spre gospodaria unde urma sa lucram a fost lung, de 7-8 km, fiind transportati in remorci deschise, trase de tractoare. Trebuia sa stam pe sezut in acele remorci, pe fundul carora erau ceva tulei de porumb, folositi de alti detinuti inca din toamna, sfaramati si inghetati de toate ploile care au curs peste ei. Practic am stat pe gheata si, in plus, vanturile in Delta Dunarii cu teren deschis spre Rasarit si Miazanoapte, bateau cu furie, uneori cu ninsori, asa ca aveam impresia ca zapada nu va ajunge niciodata sa atinga pamantul. Am suferit de frig cum greu se poate spune.

****

Un lucru cu totul neasteptat avea sa ma imbucure mult, sa , vad caile ascunse al Domnului, cum a lucrat El si in viata altor copii

ai Sai, tocmai cand regimul de detentie se inasprise fata de noi. Cu

ocazia asasinarii presedintelui Statelor Unite J.F. Kenedy, care a avut loc in timpul acela, gardienii ne batjocoreau, ca sprijinul si speranta noastra a detinutilor a trecut pe lumea cealalta. Tocmai

in acele zile, fratele Popa Petru din Batiz a fost ehemat intr-o seara pe inserate, sa vina sa-si ridice pachetul venit de la familie, veste mare si buna pentru un detinut. Intors in baraca cu pachetul, pentru carc I-am multumit impreuna Domnului, mi-a spus ce se intamplase acolo. Gardianul toemai ii verifica cele primite. Era randul la o punguta cu mai multe cornulete facute de sotia lui, ca pentru un sot iubit. Caraleul ii rupea cornulet cu cornulet, pana ce au ramas doar doua, cand s-a deschis usa si o suita de ofiteri superiori de la Bucuresti, de la Directia Penitenciarelor, a intrat inlauntru. Cand a vazut cum i-a ciopartit comuletele, unul dintre ofiteri i-a spus:

Ce faci, tovarase? De ce iti bati joc de cornuletele acelea si de paehetul pe care 1-a primit?

Subofiterul cu pachetele a amutit!

pachetul si lasa-1 sa se bucure de el!

Dar luerurile nu au ramas doar la atat. Cei ce primeau pachet, de obicei il imparteau cat mai rational, ca sa aiba supliment la manearea extrem de slaba ce ni se dadea. La inceput, fratele Popa a folosit cornuletele ciopartite de gardian si le-a retinut pe cele intregi la urma. Intr-o seara, a ajuns la rand primul dintre cele doua ramase. Ce sa vedeti? Inlauntru era o scrisoare de la sotia lui. Bucuria fratelui Popa a fost la culme. I-am multumit Domnului din toata inima pentru harul acesta, pentru minunea care a intervenit si a curmat ruperea acelui cornulet. Seara urmatoare a venit randul ultimului comulet. Cand 1-a rupt cu grija, inlauntru era o fotografie a sotiei cu toti copiii pe langa ea, si nu erau putini… A venit din nou la patul meu si mi-a aratat fotografia, pentru care am avut un nou prilej multumim Domnului. Putem spune cu deplina incredere ca tot ce face Domnul e MINUNAT, ca si unul dintre cele 111 nume ale Domnului Isus din Sfanta Scriptura. Unitatea in sanul Dumnezeirii este perfecta: Unul

si

totusi Trei, Trei si totusi UNUL. Pentru aceasta unitate S-a rugat Domnul Isus pentru urmasii Lui (Ioan 17). Cand aceasta unitate cu Capul slavit al Bisericii este o realitate, niciodata nu va fi intre acesti urmasi ai lui vreo lupta pentru putere, pentru intaietate.

Niciodata aceasta unitate nu va fi supusa metodelor democratiei, doi impotriva a trei, sau invers… Toti vor fr o unitate in gandire, cand s-a realizat dezbracarea de sine, gloria de sine, despre care este seris in Filipeni 2:5-7. Nimic nu se ia pe apucate, cu japca,

in

poporul lui Dumnezeu. De aceea, de cand m-am intors la Dumnezeu, nu am acceptat sa fac parte dintr-un comitet sau sfat de frati, care este o expresic a democratiei atat de la moda in zilele noastre. Darurile de slujire sunt o randuire dumnezeiasca, o ordine stabilita de Dumnezeu, care se face prin selectia realizata de Duhul Sfant. Asa serie la 1 Corinteni 12, despre daruri, iar in versetul 11 este aratat ca aceste lueruri le face unul si acelasi Duh Sfant, care ii da fiecaruia dupa cum vrea El, Duhul Sfant, nu cum voieste omul. Sunt destui contrafacatori si in zilele noastre, care au sehimbat in desfranare ordinea divina. De aceea slujba in adunare este o opera dumnezeiasea, la care se supune cu bucuric si aseultare orice copil al lui Dumnezeu, care se supune Capului Hristos.

Asta trebuie spus sus si tare, ca nu avem voie sa calcam in picioare Cuvantul lui Dumnezeu, ordinea nu avem voie sa trecem peste ce este scris! (1 Corinteni 4:6). Si nu cum zice un auto-inseaunat pastor, care a facut si el ceva studii de teologie aici. A tinut sa afirme ca el are ultimul cuvant in orice problema, dupa dictonul latin: “Primus inter pares!” (primul intre parti). Asa se face

caa

facut cu cativa ani in urma o noua “constitutic a Bisericii, “dupa capul lui si nu dupa Hristos” si 1-a pus pe fiecare membru sa o semneze. Cei ce nu au vrut sa semneze, fiindea era impotriva Cuvantului lui Dumnezeu, automat au fost lasati pe din afara.

Nu trebuie deplansa inlaturarea dintr-o astfel de biserica, cu astfel de pastor, ci ea trebuie parasita (Evrei 13:13). “Sa

iesim dar afara din tabara la El sa suferim ocara Lui.” Nu este de mirare ca s-a inscaunat prin rebeliune si rascoala de tip comunist, caci invatase si filosofia comunista. De asemenea citise in tara eseul “Locul crestinului in societatea comunista”. Autorul mentioneaza acolo ca revolutia comunista a avut nevoie la inceput de omul crud, fara scrupule, gata omoare si pe cei din familia lui, si 1-au gasit foarte repede, caci asta este natura omului in starea decazuta, cum il

descrie Biblia. Dar dupa ce revolutia a fost realizata, au avut

 

nevoie de un tip de om nou, bun, linistit, multumit, prin care sa-si asigure la nesfarsit dominatia asupra multimii. Dar acest tip nou de om nu a mai aparut niciodata, ci “revolutia” s-a dezvoltat intr-o dictatura tot mai crunta, pana cand a falimentat cu totul.

Asa se face ca, inoculat cu morbul rebeliunii, m-a invitat si pe mine intr-o seara la el acasa, impreuna cu alti barbati din biserica, si ne-a spus textual:

— Fratilor, v-am chemat sa va spun ca am intocmit o lista cu 34 de semnaturi, in virtutea careia spunem pastorului sa-si ia catrafusele si sa plece!

Unul dintre cei invitati 1-a divulgat familiei pastorului si… ce a urmat dupa aceea!!! Dorea tinerelul teolog ca la terminarea anului 4, sa-si aiba o biserica asigurata pentru el… prin uneltire marsava. Cand a fost luat la intrebari in comitetul bisericii si de familie, a tagaduit categoric, desi noi eram atatia barbati care am auzit acele vorbe. De ani de zile, acel pastor s-a dovedit a fi mai degraba un activist social religios, decat un pastor al unor sarmane oi ramase fara pastori adevarati, randuiti de Dumnezeu! Metoda lui a fost preluata si de altii si sa nu ne miram, caci noi am ajuns la ceea ce zice Biblia despre “zilele din urma”.

In

adevaratele adunari ale lui Dumnezeu exista TEOCRATIA, si nu DEMOCRATIA. Conducerea de sus, Carmuirea Divina si nu ce zice multimea, poporul, caci aceasta, impreuna cu preotii ei, L-au dat mortii pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Slavei. A ramane intr-o astfel de biserica, cu revolutionari fara scrupule, este o vatamare a onoarei MARELUI PASTOR AL OILOR, care a spus: “Eu sunt Pastorul cel bun! Eu imi dau viata pentru oi!” Pop Alexandru, din Oastea Domnului, pe care a terfelit-o prin viata lui, care i-a vandut pe frati si i-a denigrat in fata lumii, a venit “trimis” de securistii Birou= lui Special “K”, in Delta Dunarii cu un singur scop: Sa ma defaime si sa ma lanseze si la Periprava ca sunt colaboratorul Securitatii si ca

i-am tradat si vandut pe fratii mei de credinta! Si minciuna asta a prins la unii, care voiau sa-si acopere nelegiuirile lor prin denigrarea mea, dar cei mai multi au ramas neatinsi de acest virus. Fiecare dintre noi avem sa ne dovedim credinciosia fata de Domnul, prin viata traita si prin roadele ramase pe urmele noastre. In lucrarea lui

Dumnezeu este adeverit nu cel ce face anumite lucruri, care pot fi facute si de pagani, ci acela care traieste in Hristos si Hristos traieste in el.

Cei apropiati mie au venit si mi-au spus acest lucru si m-au slujit, printre ci si domnul Prundus Augustin, preot greco-catolic, cu doctoratul in teologie luat la Roma. Cu dansul am avut o buna partasie in Cuvantul lui Dumnezeu. Acest om s-a opus cu toata vigoarea defaimarilor lui Pop Alexandru (probabil auzise despre el si de la altii ce a facut in Oaste), asa ca pozitia lui demna intre multi detinuti a fost bine primita si apreciata. Domnul Almajean, de care am amintit in relatarile despre munca la gradina, s-a dus intr-o zi direct la Pop A. sa aiba o discutie intre patru ochi cu el, sa-1 infrunte si sa ceara dovezi:

Noi, cei care am lucrat la gradina inchisorii atata vreme, 1-am urmarit pe Iovin toti, pas cu pas, si nimeni nu a putut spune nimic rau. Cum poti sa-1 acuzi de lucruri pentru care nu poti sa dai dovezi?

Pop i-a raspuns:

Si eu am fost impreuna cu el prin celule, il cunosc, asa este cum ziceti, dar nu am ce sa fac!…

Cu alte cuvinte spus:

Asta-i rolul pe care trebuie sa. il joc. Am intrat in hora

 

si trebuic sa joc, caci altfel ma calca altii in picioare…

Bietul de el, era robul Securitatii, a intrat in hora lor si spera la o eliberare mai curanda din inchisoare… In luna ianuarie, la Periprava fiind, m-am imbolnavit foarte grav si am fost intemat la baraca-stationar pentru cei bolnavi. Era vorba despre o revenire cu recrudescenta a insuficientei hepatice, in care colecistul imi crea suferinte mari. Medicii detinuti insarcinati cu dispensarul m-au chestionat de antecedente la acest capitol. Erau doi medici cu acest serviciu atunci. Eu le-am spus ca am suferit mult si am fost tratat pentru diagnosticul de “lambliaza”. Tratamentul a fost, dupa multe sondaje duodenale, cu niste pastile mici de culoare galbena, cu numele de atebrina. Doctorul detinut mi-a facut si el sondaj duodenal si mia administrat atata atebrina, zile in sir, pana m-am facut galben de tot si eu nu stiam, ca oglinzi nu erau si nici nu mi s-a spus. Dar intr-

o dimineata a venit comandantul lagarului din Periprava, un barbat inalt si zdravan, cu gradul de maior, si a ordonat ca toata lumea,

si

cei grav bolnavi, sa iasa in curte la numaratoare. Asa am iesit si eu, cum am putut… Cum m-a ochit maiorul pe mine dintre 1000 de detinuti, galben ca ceara, i-a intrebat pe doctorii detinuti:

— Dar ce ati facut cu detinutul ala, de este galben ca ceara?

Am ajuns intoxicat de atebrina, caci doctorii detinuti nu aveau laboratoare sau alte facilitati sa poata analiza rezultatul unui tratament. Bietul medic, a facut experienta pe mine, nu pot sti sigur cu ce scop; banuieli am avut, dar nu si dovezi sigure.

In aceste conditii, 1-am invitat prin cineva pe Pop Alexandru sa vina pana la infirmerie, ca vreau sa-i vorbesc. Eu primisem gandul ca sunt la un pas de moarte si sa-i ofer posibilitatea unei confesari, sa nu ramana in pacatele lui legat pentru eternitate, cum a declarat Domnul Isus in Ioan 20:23. Ca sa-i ofer sansa cea mai buna, i-am spus, ca nu stiu sa il fi suparat cu ceva in timpul cat am stat impreuna in celule la Gherla. Dar daca totusi a fost ceva considerat de el asa, eu il rog sa ma ierte, in Numele Domnului. Asta cu atat mai mult cu cat eu poate voi pleca pe drumul fara intoarcere. El a ramas surprins de gestul meu neasteptat si nu a putut raspunde nimic…

Cu Szke Ladislau nu m-am mai putut dupa ce fusesem in celula 90 impreuna, ca sa putem avea explicatiile necesare celor intamplate. Am oarecum convingerea ca Pop a strecurat in mintea lui Ladislau gandul ca sunt informator al Securitatii si ca i-am vandut pe frati. In lipsa lui Szke, care s-a retras cu totul din orice fel de legatura cu mine, Pop a avut tot timpul sa se ocupe de mine, cu privire la care a primit sarcini speciale. Cred ca prin formula lui cu postul negru de o zi si cu cercetarea de sine pana in pruncie, ca sa ne cunoastem si sa stim de ce trebuie sa ne pocaim, o fi vrut sa afle marturisiri intime de ale mele, ca apoi sa le aduca la cunostinta securistilor, ca acestia sa stic cum sa ma destrame si sa ajung si eu colaborator al lor… Totul a ramas insa nefructificat, caci eu fusesem scos din nou la munci. De altfel, nici nu ar fi avut ce afla, deoarece chiar si inainte de intoarcerea la Dumnezeu, in relatiile cu oamenii am trait intr-un chip onest si respectuos.

Ultimul lucru pe care il amintesc despre Pop Alexandru este acela ca dupa vreo doi ani dupa eliberare a venit la Arad si m-a cautat in mod special ca sa-si ceara iertare pentru felul cum s-a purtat fata de mine la inchisoare. Si 1-am iertat, dupa Cuvantul lui Dumnezeu, 1-am dus si la adunare, unde 1-am prezentat, si a fost primit sa ia Cuvantul. La fel, 1-am dus si la fratii tigani. Nu stiu si nici nu am aflat cum si-o fi rezolvat problemele cu fratii din Oastea Domnului si daca ar mai fi putut fi iertat de acestia. Cert este ca Traian Dorz, in memoriile lui scrise si publicate, spune lucruri foarte grele la adresa lui. Semn ca nu a avut loc vreo impacare. Noi stim despre un alt Alexandru, din Noul Testament, care i-a facut mult rau apostolului Pavel si pe care, impreuna cu Filet, i-a dat pe mana Satanei, ca sa se invete sa nu huleasca. Pacatele lor au fost ca au pierdut un cuget curat si astfel au suferit naufragiul cu privire la eredinta (1 Timotei 1:20).

Marea binecuvantare de care am avut parte la Periprava a fost reintalnirea cu mai multi frati betanisti, dintre care pe unii i-am cunoscut, iar pe altii nu. Primul dintre ei il amintesc pe fratele Dezsi Zoltan, preot reformat, cu care am stat mai multe saptamani in baraca dispensar. E1 suferea de tuberculoza pulmonara. Zoli, cum ii spuneam noi, le-a marturisit celorlalti betanisti ca Domnul 1-a cercetat prin legatura cu mine si el s-a intors cu adevarat la Domnul prin partasia cu mine. El fusese in celula si cu Niculita Moldoveanu, de la care invatase o cantare pe care o cantam impreuna adeseori in duet, eu melodia, iar el basul. Avea o frumoasa voce de bariton. Cantarea era:

Cer senin, cer senin, Plin esti de lumina, plin, Vino-n viata mea, vin Dupa tine suspin

Cer senin, cer senin.

Dar cu noi ii aveam in partasie si la frangerea painii pe Iakab Alexandru si pe unii de care nu imi amintese numele lor. De la baptisti era Balog Adalbert, de la Oaste era Popa Petru. Un avocat

din Oradea, cu numele s-a convertit la credintaprin legatura cu fratii din inchisoare. Cu ocazia unei strangeri laolalta la Periprava, am amintit ceva din Cuvant in legatura cu botezul, cu totul neintentionat. Din acel moment, Popa Petru s-a suparat atat de tare, ca a rupt orice legatura cu noi. Mi-a parut rau de aceasta intamplare

si

nu mi-am dat seama in acele clipe ca doctrinarii Oastei Domnului tin mortis la botezul copiilor mici, cum se practica in biserica ortodoxa. Eu nu am avut nici cea mai vaga intentie in ce am spus, dar am inteles cu durere cat de sectari sunt unii.

Boala mea s-a agravat insa, si nu mai stiam ce este de facut, decat sa privese la cer, caci Domnul are orice solutie si ia aminte la nevoile mele, asa ca voia Lui pentru mine era mai sfanta ca orice pe pamant. Cine vine la mine la infirmerie intr-o zi? Fratele avocat

care tocmai primise pachet de la sotia lui. in pachet erau

si

zece fiole de extract de ficat, cu vitamina B12. El imi spune cu o fata radioasa:

— Eu ma simt sanatos si nu am nevoie de ele. Am primit un indemn sa ti le dau tie, stiu ca asa ceva iti va prinde bine.

Pentru aceasta fapta, el a plecat foarte fericit inapoi la baraca

lui.

Indata le-am predat unuia dintre cei doi doctori cu rugamintea sa mi le administreze. Mai luasem de multe ori inainte de a intra la inchisoare si stiam ca sunt foarte dureroase in tesutul muscular, unde patrund. Dar acum nu mai era problema de acele dureri, asa

ca

medicul i-a incredintat felcerului detinut sarcina sa mi le administreze. Tratamentul a inceput chiar in ziva aceea. Felcerul mi-a spus sa ma intorc cu fata in jos si unul din solduri sa-1 las descoperit. Am tras cu coada ochiului sa vad ce face si am vazut ca a taiat cu lama varful fiolei si a tras continutul in seringa. Ma asteptam acum la durerile din muschi, dar spre surprinderea mea, nimic nu s-a intamplat, nu m-a durut decat intepatura usoara a acului. Indata mi-am intors capul sa-1 vad ce face, iar el, intors cu spatele spre mine, a golit continutul seringii pe pamantul din baraca. Nu am obiectat nimic. Dupa ce a plecat, m-am uitat sa vad locul unde a golit seringa si am vazut elar pata de lichid pe sol… Bucuria pe care am avut-o cand mi-au fost daruite injectiile cu cateva ore mai devreme s-a dus!

Atunci am strigat in rugaciune la Domnul si am zis: — Doamne, daca nu intervii Tu, sunt pierdut!

Mi-am dat seama ca era un om care ii ura pe “pocaiti”, ca or fi ajuns la el vestile pe care amicul Pop le-a raspandit peste tot… Acum Pop nu mai era in colonie, a disparut subit si am inteles ca a fost dus inapoi la Gherla, sa dea raportul stapanilor lui si sa il mai poata folosi acolo si in alte cazuri. Si-a implinit slujba pana la capat cu privire la mine.

Inca nu-i impartasisem nici unuia dintre frati nimic, doar Domnului in rugaciune, si a si venit un ordin ca felcerul sa mearga in

b

rigada de lucru la camp, ca sunt destui cei doi medici, pentru munca pe care o au de facut. Fulgerator a intervenit Dumnezeu si felcerul si-a terminat munca la infirmerie odata cu injectia pe care mi-a ratat-o voit. Le-am impartasit apoi experienta fratilor, si bucuria noastra in Domnul a fost mare. Mai aveam noua fiole, pe care mi le-a administrat apoi unul dintre medici, cu mare constiinciozitate. Situatia mea s-a imbunatatit simtitor. Galbeneala cauzata de atebrina a disparut. MARIT SA FIE DOMNUL CEL VREDNIC DE LAUDA! AMIN!

Asa am ajuns la sfarsitul lunii februarie, in ultima zi, care era

o zi de an bisect, adica luna avea 29 de zile, cum se intampla tot la patru ani. Cerul era acoperit cu nori si de dimineata a inceput sa ninga puternic. Zaceam inca bolnav in baraca in care eram de atata vreme, cand am primit inlauntrul meu o comanda clara:

— Scoala-te si te imbraca. Ia pufoaica pe tine si iesi in curte!
M-am conformat indata si am luat-o pe liziera de Rasarit a
colonici. Ajuns acolo, m-a napadit o bucurie cereasca, asa cum nu
poate da lumea aceasta. A fost o repetare a experientei din iunic
1959, cand eram la Timisoara si mi s-au pus lanturile la picioare.
Ma rugam si-I multumeam Domnului pentru harul special care mi-a
fost rezervat acelei zile. Prezenta lui Dumnezeu o traiam aievea si
Duhul Sfant m-a umplut cu har si cu o plinatate de binecuvantare
ce se revarsa asupra mea cu atata intensitate, incat nu o mai puteam
suporta. Simteam ca mor sub povara ei si a trebuit sa ma rog:
“Doamne Tata, Te rog in Numele Domnului Isus, opreste aceasta
stare de binecuvantare; este prea mare pentru mine si nu o mai pot

suporta, simt ca mor daca continua asa si nu sunt vrednic de o asa moarte slavita! Multumesc Tata, in Numele Fiului Tau, Amin!”

In elipa urmatoare, nivelul extazului spiritual ce mi s-a dat de sus a coborat la nivelul la care am putut suporta povara de slava pe care am primit-o de la Domnul! Am inceput sa cant, cantare dupa cantare, in timp ce ma plimbam in sus si in jos pe liziera de Est a lagarului de la Periprava. Mi-am croit prin zapada poteca mea, pe care nu circula nimeni in afara de mine, iar la cantarile mele asista nu numai cerul, ci si cele trei sentinele din trupele de Securitate, care ne pazeau, doi la colturi si unul la turela din mijloc. A fost posibil acest lucru, fara sa se sesizeze vreun gardian, deoarece intre mine si poarta, unde erau gardienii, era in functie un motor puternic, care genera curent electric pentru colonie. Era o explicatie a mea rationala in acele momente, sau poate a fost o minune, cum minune a fost si fericirea pe care am trait-o. Ziva de 29 februaric 1964, an bisect, a ramas pentru mine de neuitat. Cand vreau sa stabilesc in ce an va fi un nou an bisect, intotdeauna incep socoteala de la anul 1964, cand eu eram in lagar la Periprava, si in care Domnul mi-a ridicat un stalp de aducere-aminte a gloriei Sale, a prezentei Sale. Marit sa fie Domnul! A fost o intarire a mea in credinta, pentru etapele care aveau sa. urmeze. Am impartasit cu fratele Dezsi cele petrecute si ne-am incredintat impreuna in mana cea buna a Domnului, iar dupa aceea si cu alti frati cu care am avut partasie.

****

In

luna martie o parte dintre detinuti am fost mutati la colonia Grind, care era la Rasarit de Periprava. In aceasta colonie eram in jur de 1000 de detinuti. In prima jumatate a lunii aprilie se facuse mare miscare in colonie. Era o zi de duminica, cu soare. Au fost strigate in dimineata aceea vreo 50 de nume de detinuti si li s-au dat ordin sa predea imbracamintea primita de la colonie. Toti asteptau cu sufletul la gura ca sa se continue cu vreo alta dar spre dezamagirea multora, operatiunea s-a incheiat in orele diminetii.

Doua evenimente tragice i-au zguduit pe detinuti in acele zile la Grind. In primul rand, in dupa-amiaza acelei zile de duminica, un

detinut din echipa care ajuta la curatit zarzavaturi la bucatarie, dupa ce a vazut ca a pierdut sansa sa fic strigat, (caci noi ziceam ca cei strigati vor merge acasa) a suferit un soc nervos, cu atacuri la inima, cu frecventa de un soc la fiecare minut. Patul acestui detinut era langa patul meu, asa ca. 1-am putut vedea timp de 36 de ore, cat a mai trait. Cei doi medici detinuti 1-au strajuit tot timpul, fara sa-1 poata ajuta cu ceva. I-am intrebat cum de a putut sa supravietuiasca 36 de ore in conditiile astea? Raspunsul a fost ca trebuie sa fi avut o inima foarte puternica. Nu a mai putut suporta conditiile din inehisoare si 1-a apucat disperarea, a pierdut orice speranta de libertate

si

de viata. A fost pentru mine o experienta cutremuratoare, sa vad o fiinta umana in spasmele mortii, langa mine. Cei din familia lui or fi asteptat cu nerabdare ca intr-o buna zi sa-1 vada acasa in mijlocul lor, sa le poata povesti prin ce suferinte a trecut, dar toate sperantele lor aveau sa se naruie, dragul lor nu s-a mai intors, si-a sfarsit drumul vietii la Grind, un lagar al suferintelor fara nume si al mortii.Al doilea eveniment care a zguduit detinutii de la Grind, tot in zi de duminica, a fost acela al unei sinucideri. Un preot ortodox a pierdut orice credinta cu privire la sine, ca va mai ajunge ziva eliberarii. Rabdarea lui a ajuns la o limita de jos, peste care nu a mai putut sa treaca. Cate sperante s-au naruit in anii care au trecut si acum nu i-a mai ramas nici una!… A profitat de faptul ca era singur in baraca lui in aceea zi si, cu un cearceaf de pat facut sul, s-a spanzurat de doua paturi de metal suprapuse… Disperarea i-a cuprins pe multi, care au ajuns la limita puterilor de supravietuire si nu au mai putut face un pas mai departe. Sigur ca in asemenea situatii Diavolul are un arsena] vast de ganduri negre cu care sa atace biata faptura umana. Nu te-ai astepta sa ajunga la un asa deznodamant un “slujitor al altarului” dintr-o biserica ortodoxa.

in aceste conditii, pe la sfarsitul lunii aprilie, ori sa fi fost chiar inceputul lunii mai, mi-am adus aminte si eu de cei dragi ai mei. A spune ca nu as fi dorit sa ajung si cu in mijlocul familiei cat mai curand ar fi un neadevar. Intr-o noapte, am avut un vis care m-a cutremurat. Cararea vietii mele, care serpuia prin niste locuri foarte periculoase, se facea tot mai anevoioasa, tot mai grea. Pe stanga si pe dreapta cararuii erau postati niste piloni masivi de metal,

din care ieseau niste brate metalice ca niste cangi fioroase, gata in orice moment sa ma inhate, sa ma prinda in ghearele lor. Era extrem de periculos sa ma pot strecura printre ele: cand ma feream cu grija de unul, surprinzator aparea un altul de cealalta parte amenintator, iar pilonii pareau fiinte vii.

In anii care au urmat celui de-al II-lea razboi mondial, am vizionat filmul american cu titlul “Sergentul York”. Nu am fost amator de filme, dar in imprejurarile anilor cand m-am intors la Dumnezeu, acest film m-a impresionat prin doua elemente, care au concurat impreuna la convertirea sergentului York. Acesta trecea prin niste mari framantari sufletesti, cand a fost surprins de o furtuna napraznica in mijlocul unei paduri pe unde trebuia sa treaca drumul lui. Vantul puternic dezlantuit facea un pericol din fiecare copac, cu crengile ca niste brate uriase, care cautau sa-1 inhate. Se vedea totala lui neputinta in fata puterilor naturii, cat si incercarea lui disperata de a ajunge la un liman de lumina si siguranta.

Al doilea element, prin contrast, a fost acela cand, in sfarsit, a ajuns in localitatea lui natala, scapat din hatisurile fara sfarsit ale padurii si din furtuna prin care a trecut, si a ajuns langa o biserica cu geamurile luminate. O melodie suava venita ca dintr-o alta lume 1-a pironit pe loc. Ce sa faca? Sa-si vada de drum sau sa intre? Zdrentuit, cu hainele ude, a decis totusi sa intre. Era impins de o forta launtrica irezistibila. Inlauntru era o liniste deplina, cand Cuvantul lui Dumnezeu a cazut ca plumbul in sufletul lui. De tanar refuzase sa mearga cu familia lui la adunare. Acum era insa copt, pentru o schimbare de drum. A iesit in fata, s-a prabusit in genunehi si cu pocainta adanca s-a predat Domnului. A ajuns la limanul mult dorit al sufletului sau, dupa atata zbucium si peregrinare fara Dumnezeu in lumea aceasta.

Asa a fost si in visul meu: dupa pericole multe la fiecare pas, am ajuns si eu la liman de izbavire. Cred ca a fost un nou mesaj profetic pentru mine din partea Domnului, ca mai aveam inca de suferit, dar si fagaduinta ca totul se va sffirsi cu bine. Laudat sa fie Numele cel Mare si Sfant al Domnului Isus Hristos, Mantuitorul meu!

Intr-o zi, pe cand ma rugam Domnului, am zis: “Doamne, daca in planul Tau ai randuit o zi si pentru mine sa ajung acasa intre

ai mei, inainte de aceasta, fa-mi harul sa ajung si in inchisoarea din Jilava!” Auzisem de la alti detinuti anumite lucruri despre aceasta inchisoare infricosatoare, care era construita din beton, sub nivelul pamantului. Nu cunosc istoricul construirii ei, dar la gandul ca si pe la Jilava au fost atatia care au suferit si au murit, printre care si frati de-ai nostri de credinta, am simtit nevoia ca la trairile mele sa fie adaugata si aceasta faimoasa inchisoare. Poate parea o nebunie din partea mea o asemenea rugaciune, dar era in planul lui Dumnezeu si Duhul Srant m-a invatat atunci sa ma rog asa. Planul lui Dumnezeu este de asa natura incat capteaza la gandirea si vointa lui Dumnezeu vointa noastra, care se supune de buna voic planului Sau. Mi-aduc aminte de Domnul Isus, cum S-a rugat in Ghetsimani, cand a incheiat asa: “Tata,

totusi faca-se nu voia Mea, ci a Ta!”

Supunerea Dom-

nului Isus a fost totala si de buna voie. Nici cea mai slaba urma de .

regret nu se poate observa in inima Domnului Isus. Inpnvinta aceasta

se cuvine sa amintim ce serie apostolul Pavel in Romani 8:26:

“Si tot astfel Si Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra : caci nu stim cum trebuie sa ne rugam. Dar Insusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspine negraite.”

si in versetul 27 continua: “Si

Cel ce cerceteaza inimile stie care este nazuinta Duhului; pentru ca El mijloceste pentru sfinti dupa voia lui Dumnezeu.”

Cu cateva zile mai tarziu, la inceputul lunii mai, au fost strigate tabele cu nume de detinuti, in total in jur de 220. Asta insemna cam un sfert din efectivul intreg al lagarului. Parca toti gandeau si ziceau ca mergem acasa. si mai era si un alt indiciu, ca nu se mai punea un accent prea mare pe munca. Ceva plutea in aer, dar nimeni nu putea spune cu siguranta ce. Printre cei strigati cu numele am fost si eu. Parca simteam ca se apropie implinirea dorintei mele, pentru care m-am rugat!

Spre deosebire de anul 1961, c4nd am fost reintors din Balta Brailei la Gherla, prin orasul unde am fost imbarcati intr-un vagon duba, acum am fost dusi la Tulcea si transportati cu trenul pana intr-o statie din apropierea Bucurestiului. De acolo, cu camioane acoperite cu prelata, dupa o calatoric infernala pe drumuri mizerabile, am ajuns la destinatie. Si asta nu era alta decat inchisoarea Jilava, pentru care m-am rugat! Am ajuns asadar la destinatia

dorita, in drumul spre tinta finala, care fara indoiala a fost stabilita de Dumnezeu.

Intr-adevar, inchisoarea era sub nivelul pamantului, asa ca am coborat pe un drum pietruit pana la poarta de intrare. Acolo am fost dezbracati din nou de hainele civile si ni s-a dat frecaruia cunoscuta uniforma dungata de robi. Asa am fost introdusi in fortul propriu-zis. In ce ma priveste, am fost repartizat in celula “00”. Am aflat de la altii care stiau acest lucru, ca era renumita celula in care au fost tinuti inaltii demnitari ai Romaniei din timpul celui de-al II-lea razboi mondial, cum au fost: maresalul Ion Antonescu, primul ministru Mihai Antonescu si seful armatei, generalul Pantazi. Am trait clipe deosebite de emotii la rememorarea istorici dramatice prin care a trecut si iubita noastra tara, pentru care au murit atatia eroi in trecut, printre care rudenii de ale mele, cunoscuti, si printre ci si frati deosebiti de eredinta. Acum am ajuns si cu sa traiesc momente istorice trecand prin aceasta celula de triste amintiri. De aici au fost scosi pe rand cei trei demnitari amintiti, spre a fi executati prin impuscare in cunoscuta “Vale a Piersicilor”. Probabil i s-o fi pus numele asa pentru ca acolo o fi fost candva o livada cu piersici

si roditori, dar a fost transformata mai tarziu “Vale a Mortii”.
De fapt, a fost candva folosita si ca poligon de tragere la tinta.

Spuneam ca nu stiu care au fost motivele construirii Dar acum mi-a revenit in memorie faptul ca asemenea forturi au fost in total sase, construite in jurul Bucurestiului, ca forturi de aparare a capitalei Romaniei. Unul dintre ele a fost transformat in inchisoare, cel care era in apropierea satului Jilava. Am trecut de mai multe ori prin aceasta Vale a Mortii, cand am lucrat la defrisarea paduricii din jurul inchisorii.

Nu am fost lasat multa vreme la a gandi la istoria tarii, ca dupa cateva zile a venit un gardian, ered ca de la grefa, si ne-a selectionat pentru munca, pe baza voluntara, zicea el, dar pe mine m-a ochit si m-a pus pe lista, fara sa ma intrebe daca vreau. inca nu aveam nici o cunostinta printre detinuti si nadajduiam ca scos la munca voi avea bucuria si placerea de a mai intalni frati de eredinta. In dupa-amiaza acelei zile am si fost scos in curte, pentru a ni se arata locul de munca si ce avem de facut. Pe cine am intalnit in

mijlocul curtii, tinand de capastru un cal? Pe fratele Ban Traian, de care ma despartisem in 1959, pe cand eram in Balta Brailei, la Stoienesti. Auzisem atunci ca a fost bolnav, ba ehiar contractase febra tifoida. Ingrijorarea mea atunci a fost ca nu o sa-1 mai vad pe pamant, si iata-1 chiar aievea in fata mea! Marit sa fie Domnul!

Am fost repartizat cu munca la fabrica de ladite pentru marmelada. Munca noastra era ca din cele sase piese din lemn de brad, patru laterale si in plus fundul si capacul, cu cuite si ceva tabla indoita la colturi, sa le asamblam. Lucram afara in curte la niste mese lungi, unul langa altul. Seara, in celulele comune rezervate celor de la munci,l-am intalnit si pe preaiubitul frate Vasilica Moisescu, de care ma despartisem la Timisoara, pe 11 iunic 1959, cand am fost pus in lanturi si dus la Gherla. Bucuria a fost mare, cand ne-am putut impartasi cate ceva din experientele prin care am trecut si de a ne fortifica in credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna. Tot atunci mi-a fost prezentat de catre ei un barbat mic de statura si mai slabut, fratele Caraman, unul dintre fratii penticostali din Bucuresti. Mi-a facut o buna impresie in pozitia lui sanatoasa, comunicativa cu noi, fara iz de sectarism religios. Ne-am bucurat si ne-am rugat impreuna, I-am dat slava lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa supravietuim, pe fiecare in felul lui.

La locul de munca, in timp ce lucram la asamblat ladite, fredonam incet o cantare a fratelui Moisescu, cantarea

“Poet si poema”:

Mi-e gata inima sa-Ti cante Tie, al lumilor Poet slavit;

Poema Ta este-a lor armonie Si-n slava lor esti oglindit!

Un detinut care lucra laga mine, un barbat voinic, inalt, a recunoscut melodia si m-a intrebat:

Sunteti eredincios?

Da, sunt!

Era fratele Vasile Vieru, de la Saligny, Dobrogea, un frate de la baptisti. Si fiindca am dorit sa-i cunosc si familia, dupa eliberarea

din inchisoare i-am facut o vizita la Saligny. In America, dupa zeci de ani, am avut placerea cu cativa ani in urma, in Portland-Oregon, sa ne intalnim si sa ne bucuram mult de pozitia comuna pe care am marturisit-o in Hristos-Domnul. Acum era si cuscrul iubitului nostru frate, Aurel Popescu. Este cazul poate sa anticipez aici ca cei ce au suferit in Romania cu adevarat pentru cauza Evangheliei Domnului Isus Hristos formeaza o familie aparte si cei care s-au atins de ei, au prigonit si au batjocorit pe unul singur dintre ci, se fac vinovati de un grav pacat facut impotriva tuturor. Proorocul Zaharia scrie:

“…caci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (2:8b). (Israelul era lumina ochilor lui Dumnezeu atunci, si Israelul spiritual de acum este la fel.) Imparatul David, omul dupa inima lui Dumnezeu, se roaga: “Pazeste-ma ca lumina ochiului, ocroteste-ma, la umbra aripilor Tale, de cei care ma prigonesc, de vrajmasii mei de moarte, care ma impresoara” (Psalmul 17:8-9). Iar apostolul Pavel le serie Tesalonicenilor:

“Fiindca Dumnezeu gaseste ca este drept sa dea intristare celor ce va intristeaza, sa va dea odihna atat voua, care sunteti intristati, cat noua, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu ingerii

De la ladite am ajuns sa lucrez la culesul de ciuperci, in catacombele din beton. (O parte a inchisorii a fost transformata in ciupercarie.) Acolo mi-am inchipuit ca asa or fi fost catacombele din Roma, unde au fost inchisi ori se adunau in secret primii erestini, cum ne dezvaluic istoria. Pe ciupercile crescute in catacombele intunecoase din Jilava, stapanirea facea bani fiumosi, pe mtmca neplatita a detinutilor. in catacombele din Roma, lacrimile sfintilor au fost stranse si pretuite in vecii vecilor, la un pret ce nu poate fi evaluat de noi. Ce minunat se exprima David prin Duhul, in Psalmul inspirat: “Tu

numeri pasii vietii mele de pribeag,- pune-mi lacrimile in burduful Tau: nu sunt ele scrise ifi cartea Ta?” (56:8).

Cu cativa ani in urma am vorbit in adunare din Psalmul 56, dupa care am primit si versurile unei cantari, pe care le redau mai jos:

Eu ma voi lauda cu Domnul si Cuvantul Lui cel Sfant; E1 e Cel Atotputernic, sus in cer si pe pamant. El m-a izbavit din moarte si piciorul mi-a ferit De cadere si pierzare, sufletul mi-a mantuit.

Eu ma voi lauda cu Domnul, cu eredinciosia Lui, Cu purtarea Sa de grija, Dumnezeul harului. Tu imi numeri pasii vietii, pasii vietii de pribeag, si-i pazesti cu-a Ta putere, in al anilor sirag.

Cei ce uneltesc intruna cauta viata sa mi-o ia;

dar zadarnic ei se lupta, cand esti Tu de partea mea. De nimic nu ma voi teme, nicicand nu voi da —napoi! Rusinati sa fie-aceia, toti cei ce imi fac razboi!

Voi umbla in curatic si in alb invesmantat,

Pan-ajunge-voi in Casa Celui Binecuvantat.

Oare ce-ar putea sa-mi faca niste oameni pacatosi? Cand cu mine-ntruna este Tatal celor eredinciosi.

Spuneam ca am lucrat vreo doua saptamani la defrisarea padurii din jurul Am avut atunci o experienta de o frumusete rara, despre care am sa vorbesc cat voi trai. In acea padure isi facusera casa, cuibusoarele lor, mai multe feluri de pasarele cantatoare. Ele cantau mereu si, pe masura ce pomii cadeau la pamant si se imputinau, cantatul lor devenea parca mai intens, mai duios, cu simtamantul ca li se ia ceva tare scump. Din cand in cand ni se dadea cate un ragaz de odihna, si atunci ma asezam pe spate si priveam la ele cum canta. Am ramas impresionat sa vad cum, in timp ce cantau, tot trupusorul lor participa in vibratii, ba chiar stateau cu ochii inchisi pe durata trilului, ca si cand ar fi vrut sa uite durerea pierderii caminului lor care le-a adapostit din generatic in generatie. O cantare de la fratii baptisti are acest erampei de text: “pierdut in Tine sa raman”… oare ce ar putea sa fie mai scump ca asta? Oare asa ar trebui sa fim si noi? Cat de mult s-au pervertit caile zise ale credintei in zilele noastre… cand toti umbla dupa foloasele lor, si nu ale lui Hristos! (Darby traduce: “Toti cauta lucrurile lor si nu lucrurile lui Hristos.”)

Cu privire la cantatul pasarelelor, amintesc ce spunea cineva: “Eu cand cant, nu ma las, pana nu cant chiar, cand ma rog, nu ma las, pana nu ma rog chiar; cand fac darnicie, nu ma las pana nu fac darnicie ehiar!” Cat de dedicate sunt pasarelele slujbei ineredintate lor de Domnul, Creatorul lor si al cantecului lor unic. Oh, Doamne ai mila de noi si ne invata sa facem toate lucrurile ca pentru Tine, nu ca pentru oameni!

****

Incepand cu 17 iunie 1964, au inceput sa circule zvonuri de eliberare a detinutilor. Scepticii puneau la indoiala stirile, asa ca a fost o perioada a incertitudinii, pana cand echipa de serviciu cu curatenia in pavilionul administratiei, care era in afara incintei

sorii, ajunsi in biroul comandantului, au dat peste ziarul Scanteia din 17 iunie. in el era publicat un comunicat despre gratierea tuturor detinutilor. Au profitat de lipsa de supraveghere a gardianului si au citit intreg decretul, ba au ajuns si sa-1 memorizeze, asa ca nu mai era nici un dubiu, ca pana la data de 1 august toate inchisorile cu detinuti politici, inclusiv lagarele cu domiciliu obligatoriu urmau sa fie golite.

Decretul a fost dat la insistenta Statelor Unite ale Americii. Romanii au incercat o desprindere din orbita Moscovei si 1-au trimis in primavara anului 1964 in S.U.A. la Washington, pe ministrul de Externe, Alexandru Barladeanu, pentru a cere sprijin economic. Americanii au replicat ca sunt gata sa faca acest lucru, dar romanii trebuic sa implineasca intai o conditie, si anume aceea de a-i pune in libertate toti detinutii politici din inchisori, cat si din labarele cu domiciliu obligatoriu. Romanii au acceptat si au dat decretul de gratiere.

In decret s-a mai stipulat ca cei care nu vor fi imediat eliberati in primele serii, deoarece numarul celor vizati este foarte mare, vor primi esalonat in ordine alfabetica vorbitoare cu familia. Bucuria tuturor a fost mare. In timpul acesta eu lucram la sapaturi de canal, in lungul unui drum din incinta inchisorii. Munca era nespus de grea pentru mine, chinuitoare, din pricina unui ulcer duodenal care era

activ, fara sa am vreun tratament. Trebuia sa sparg cu tarnacopul greu intr-un sol pietros, fiecare ridicare si izbire cu tarnacopul provocandu-mi niste impunsaturi ca de cutit. Am facut rost de ceva ceai si 1-am preparat cu apa fierbinte, dar nu mi-a folosit la nimic. Cei ce lucram la canal eram la distanta unul de celalalt. zi, gardianul care ne supraveghea s-a apropiat de mine, cred ca a citit suferinta pe fata mea, si m-a intrebat:

Te doare ceva?

I-am raspuns ca am dureri foarte mari in abdomen, la fiecare folosire a tarnacopului simt impunsaturi ca de cutit. Discret, cu o voce linistita a zis:

Las-o mai incet, nu te omori. Fa cat poti. In curand toti veti pleca acasa!

Desi stiam bine ce spunea decretul de gratiere, mi-a prins bine atitudinea lui intelegatoare. Asa ca la salba de stiri bune, am putut s-o adaug si pe aceasta. Marit sa fie Domnul!

Ordinea alfabetica a plecarilor nu m-a avantajat, asa ca am primit vorbitor cu familia pe data de 21 iunie, zi in care Traian Ban a fost pus in libertate. Am asteptat cu nerabdare ziva, ceasul, clipa cand aveam sa-i vad pe careva dintre cei dragi ai mei. Ma asteptam sa vina sotia cu fetita noastra Casiana, pe care aveam s-o vad pentru prima data. Vorbitoarele au fost tinute intr-o baraca din afara inchisorii, mai la distanta de poarta de intrare. Dupa ce am asteptat destul de mult, timp in care i-a introdus pe altii, gardianul a venit sa-mi spuna:

Nu te-am introdus la randul tau, deoarece am primit ordin de la comandantul politic sa nu te iau la vorbitor pana nu soseste si dumnealui, intrucat vrea neaparat sa asiste personal la acest vorbitor.

Asa a si fost. Intre mine si familie era un culoar pe mijloc, in care de obicei statea gardianul de serviciu cu vorbitoarele. In cazul nostru, am avut onoarea sa fim asistati chiar de comandantul politic al Ce cinste ni s-a dat!…

Le-am vazut fetele luminoase prin cele doua plase de sarma, care asigurau culoarul de la mijloc al supraveghetorului. Intalnirea nu s-a desfasurat cu emotii puternice, deosebite, cu atat mai putin cu lacrimi. Totul a decurs in liniste si a fost ca o sarbatoare unica in

viata noastra de familie. Scurte informatii, intrebari, stiam ca ne vom revedea in curand.

Am intrebat-o pe Casiana:

Spune-mi si mie, tu cu cine te joci acasa?

Mi-a raspuns frumos, dar ca unui necunoscut:

Cu Grati!

Atat sotia cat si cu 1-am observat cu scurte priviri pe comandant, ca era cu totul captivat de vorbitorul nostru, incat fata lui a ajuns sa exprime, cu o mimica inconstienta, participarea lui la dialog. Cand a constatat ca a fost vazut de noi, a cautat imediat sa se redreseze. Ne-am explicat, ca el citise dosarul nostru la arhiva de la grefa, si si-a dat seama ca este un caz deosebit si a vrut sa participe la intalnirea noastra. Poate a primit o recomandare de la Securitatea din Arad, sa vada cum ne-am comportat, sa stie cum sa ma primeasca. Multumim Domnului pentru minunile Lui, care i-a tinut pe ai mei acasa, ca si pe mine in pelerinajul meu lung si greu, dar in viata. Slavit in veci sa-I fie Numele! Pachetul primit avea sa faca o buna slujba pentru cele 40 de zile pana aveam sa ajung si cu acasa, la data de 31 iulic 1964, ultima zi cand decretul trebuia dus la indeplinire.

In iulie am fost chemat la o ancheta, in care mi s-au pus mai multe intrebari cu privire la ce intentionez sa fac in cazul ca voi fi pus in libertate, daca vreau sa ma intore la aceeasi intreprindere “Tricoul Rosu”, unde am lucrat inainte de arestarea mea. Raspunsul meu a fost simplu:

Sunt gata pentru orice alternativa, nu ma impiedica nimic sa ma intore la aceeasi intreprindere.

Am sustinut acelasi lucru ca si alta data:

Nu am cu nimeni nimic de impartit. Nu am ganduri revansarde fata de nimeni. Voi trai aceeasi viata pe care am trait-o si inainte de a fi arestat.

 

 

 

 

 

LIBER!!

 

Am ajuns prin indurarea lui Dumnezeu in ziva de 30 iulie, care a Inceput pentru mine ca o zi obisnuita. Lucram portiunea de canal atribuita mie, cu aceleasi dureri de abdomen la fiecare ridicare a tarnacopului. 0 bucurie deosebita mi-a umplut inima in dimineata aceea, cand de la distanta am zarit intr-un grup de cativa detinuti, scosi din celule pentni eliberare cu bagajul in mana, pe fratele Vasilica Moisescu. Am dat slava lui Dumnezeu si pentru cateva minute am uitat de durerile de stomac. Ele aveau sa se intoarca din nou, de indata ce a trebuit sa manuiesc tamacopul, care acum mi se parea mai greu ca oricand. La amiaza am intrerupt lucrul si am fost dusi intr-o sala de mese, pentm mancarea de pranz. •

Spre deosebire de alte zile, nu am mai fost scosi la lucru in dupa amiaza aceea. Am asteptat vreo ora, cand a venit un ofiter cu un tabel si mi-am auzit strigat si numele meu, in sfarsit… Ce simtaminte, cum nu mai avusesem in ultimii sase ani, ori de cate ori mi-am auzit numele strigat. De data aceasta purtau o semnificatie noua, spre libertate, de intoarcere in sanul familiei si a societatii. Psalmul 126, o cantare a treptelor, a ajuns sa fie o realitate si pentru mine. Daca la Timisoara, in celula mare 1-am cantat cu fratii in versificarea fficuta de fratele Vasilica M., acum insa avea semnificatia deplina a implinirii lui si in viata mea. Iata cuvintele asa cum apar in cantarea nr. 107 din cartea pe note: “Cantarile

Betanier.

Un vis sau aevea e ce vedem?

Domnul a-ntors pe-ai Sai robi iar in Sion.

Nu-i vis, ci aievea e ce vedem!

Domnul a-ntors pe-ai Sai robi iar in Sion.

Radem si plangem, de veseli ce suntem: /:Liberati acum din Babilon:/

Chiar Neamurile-au zis:

“Minune e cu ei, ca Domnul le-a-mplinit al lor vis!” Minune e cu noi, ca Domnul ne-a intors; De-aceea suntem asa voiosi.

0, Doamne, adu pe robii ramasi, Sa-nviorezi tara Ta cu suvoaie noi. 0, Doamne, intoarce-i acas, in Sion Sa nu mai stea suspinand in Babilon.

Brazda, samanta udata cu lacrimi /:va rodi-nmiit la seceris:/

Al bucuriei cant va-ncununa atunci pe Cel Ce-a semanat cu durere.

Se-ntoarce tot aici undc El s-a trudit sa-si stranga pe-ai Sai ca snopi de grau.

Am fost fericit sa stiu ca am fost ultimul din cei doisprezece, scos din celula pentru eliberare, ca dupa mine nu a mai ramas nici unul. Marit sa fie Domnul! Au mai ramas doar cativa detinuti politici, ca sa predea spre seara inchisoarea detinutilor de drept comun.

imbracati in hainele noastre, in fata portii inchisorii a venit din Pavilionul Administratiei comandant-ul inchisorii si ne-a adresat cateva cuvinte binevoitoare, care pe mine m-au surprins cand leam auzit:

— Domnilor, a sosit vremea sa va intoarceti acasa in familie si in societate. Cu unii dintre dumneavoastra s-au comis greseli, n-ar fi trebuit sa ajungeti aici. Ceea ce va rugam este ca, intorsi acasa, sa nu solicitati posturi de conducere la locurile de munca. Aveti dreptul la munca garantat prin,Codul Muncii. Din partea noastra, va dorim drum bun si succes in viata!

Am fost urcati in camion si, pentru prima data in sase ani, nu am avut cu noi insotitori inarmati cu pistoale si in uniforme militare. Primisem mancare rece pentru o zi si bani exact atata cat sa avem de tramvai pana la Gara de Nord in Bucuresti si de acolo pentrutren pana la Arad, care includea si pretul suplimentului la trenurile accelerat. Fratele Vasilica imi comunicase ca se va abate din drumul spre casa, pentru a face un popas pe la rudeniile sale din CampulungMuscel si va ajunge la Arad cateva zile mai tarziu. Cu destinatia spre Arad, am avut cu mine pe preotul ortodox Bentea, fost preot in biserica din cartierul Sega, arestat impreuna cu lotul celor opt preoti ortodocsi din Arad, in septembrie 1958. Mi s-a parut a fi un om integru si ne-am inteles bine cat timp am fost impreuna, pe durata inchisorii. De asemenea am avut cu noi si doi tineri, care erau din comuna Vladimirescu de langa Arad.

Dupa miezul noptii am avut primul tren spre Arad, pe ruta Craiova-Timisoara, asa ca cei patru am avut tichete in acelasi compartiment de opt persoane. Am reusit sa prindem putin somn, pana la ivirea zorilor zilei de 31 iulie. In compartiment aveau loc discutii vii, intre ccilalti patru calatori care erau cu noi, pe chestiuni politice, care ne-au surprins de indrazneala cu care erau purtate, fara frica. Criticau pe fata pe comunistii moscoviti, iar noi eram convinsi ca sunt niste agenti provocatori pe langa noi, ca sa vada si pozitia n.oastra si ce anume avem de spus. Noi insa am tacut si nu ne-am lasat nici unul antrenati in acele discutii. De fapt, noi am fost rupti de problemele politice si de tot ce se pctrece in tara, cat si

in

lume, odata cu data arestarii noastre.

(Ajuns acasa, am aflat realitatea de la familiile noastre, cand le-am spus celc intamplate in tren. Gheorghiu-Dej, premierul

tarii, se imbolnavise de cancer si in pragul mortii a incercat sa scoata Romania din orbita politica a comunistilor din Kremlin. in acel an au fost lansate doua documente importante de comunistii de la Bucuresti, “Brosura Nr.1 si Nr. 2″,

prin care criticau vehement pe economistii sovietici, care si-au permis sa se plimbe cu creionul pe harta tarii noastre si sa o imparta in asa fel incat sa devina doar furnizoare de produse agricole pentru celelalte state industrializate din lagarul socialist-comunist).

Pufaitul aburilor si fluierul locomotivei la plecarea din statii

imi produceau o senzatie de placere, de care nu mai avusesem parte de atatia ani, si acum ne apropiam vertig

inos de destinatie. Trecusem de Turnu-Severin, cand mi-am adus aminte de cei de acasa: rni-am

pus intrebarea ce voi putea face, cum ma intorc intre copii cu mainilc

fara sa le pot aduce ceva dulciuri. Eram insa neputincios in a face ceva. Nu aveam in buzunar nici macar un singur ban… Cei de la dreptul comun, hotii, borfasii etc., primeau ceva plata pentru munca lor de la inchisoare, insa detinutilor politici nu li s-a dat nimic. Ca si in alte situatii, am adus la cunostinta Domnului prin rugaciune probIema mea si I-am incredintat-o Lui. Asa mi-am linistit inima…

Era o zi splendida de vara, cand pe la amiaza am ajuns la Timisoara. Lume multa, forfota mare la trenuri, am coborat si noi cei patru, sa ne gasim trenul de persoane care mergea in directia Arad. Eu am fost primul care am dat semnalul celorlalti trei pierduti prin multime si i-am strigat:

Veniti aici, asta-i trenul nostru spre Arad!

Cineva din multime, de la distanta, ma striga pe nume:

Mia, unde esti?

Ridica mana sa te vad! Se strecoara prin multime si ma intreaba:

Ce faci aici, unde mergi?

I-am spus ca merg spre casa. M-a intrebat de unde vin. Eu i-arn raspuns:

De la inchisoare de la Jilava

Era Ioan Jurjeu, de seama mea, profesor la o Scoala profesionala in Arad, cunostinta din copilarie. Era si el din familie de credinciosi baptisti. Impresionat peste masura, imi spune ca atat de mult a dorit sa-mi mai auda o data vocea cantand si m-a recunoscut dupa timbrul vocii.

Cu un ton hotarat imi spune:

Vino cu mine

M-a apucat de mana si m-a dus la bomboneria din gara si mi-a umplut buzunarele cu ciocolata si cu alte dulciuri.

Domnul a auzit suspinul si dorinta mea de a le duce ceva copiilor, sa nu ajung acasa la ei cu mainile goale si a dirijat totul ca prin minune. Eu nu ma indoiesc de acest lucru, in cazul meu nu a fost doar o coincidenta. A fost o interventie a Domnului meu Isus, care a intins cu doua mii de ani in urma mese in pustie, la mii de oameni, doar din cinci paini si doi pestisori… Am multumit Domnuluisi i-am spus si lui Jurjeu ce problema aveam pe inima cu catva timp inainte, pe care o adusesem la cunostinta Celui ce m-a iubit si S-a dat pe Sine la cruce pentru mine, spre mantuirea mea. A fost inca o dovada de la Acela care a zis: “Nicidecum

te las, cu nici un chip nu te voi parasi”

(Evrei 13 :5). Ionica s-a bucurat ca. Domnul a raspuns prin el la rugaciunea mea.

Asa cum ne apropiam de Arad, imi faceam planul cum sa

ma

strecor spre casa, fara sa ma recunoasca cineva. Voiam sa fie o surpriza. Bani de tramvai nu aveam. Am zis, ca ma voi strecura prin multime, ba chiar ca voi cobori pe partea opusa a trenului. Dar ajuns in statie impreuna cu domnul Bentea, m-am si trezit la scarile de coborare din tren. Am avut convingerea ca nu stie nimeni de sosirea mea. ln realitate nu a fost asa. Pe peronul mare al garii din Arad era o multime dc persoane care ma asteptau, cand cineva ma zarit a si dat alarma:

— Iata-1 pe Mia!

Au navalit spre mine o gramada de copii, intre 5 si 15 ani. Patru ai mei si trei ai fratelui mcu Nicolac. Apoi rudenii, cunostinte care au auzit vestea, care urmau sa intre in schimb la “Tricoul Rosu”, toti m-au napadit cu intrebari, mi-au solicitat atentia. Sotia Domnica nici nu a reusit sa se impuna valului si a ramas mai la urma. invatase sa astepte in tacere ajutorul Domnului, in cei sase ani lungi de incercari si asteptare. Bucuria a fost mare. Fusesem “tradat” de fratele De la cunostintele sale din Bucuresti, el a dat telefon la Arad sa-i ceara familici consimtamantul sa zaboveasca o zi-doua la Campulung-Muscel, la surorile lui. Cu acel prilej a spus si despre mine ca sunt pe drum spre casa. Surpriza a fost mare pentru mine si nu am mai putut sa-mi iau ramas bun de la tovarasii mei de suferinta.

Cineva din familie ne-a asigurat costul unui taximetru, dar eram in total noua persoane, cei sapte copii si in plus sotia si cu mine. Spre mirarea noastra, soferul nu a schitat nici un protest. A fost foarte impresionat de faptul ca veneam de la inchisoare si a vazut atata multime in jurul nostru. Nu stiu daca a mai facut inainte vreo cursa atat de aglomerata, dar i-am si multumit de amabilitate.

Primul popas 1-am facut in casa parinteasca, la mama mea, care avea acum 77 de ani. Bucuria revederii a fost mare. Lipsea

insa tatal meu care, la varsta de 76 de ani, se mutase acasa la Domnul. L-am vazut in ziva procesului, in 18 februarie 1959 si mam bucurat din nou si la recursul care s-a tinut in ziva de 27 martie, a aceluiasi an. Cu ocazia primirii unui pachet cu articole de imbracaminte, eu am interpretat ca au fost ramase de la tatal meu care a decedat. Eram 1a Stoienesti in Balta Brailei atunci si cu ocazia primirii pachetului 1-am plans, caci a fost un om bun si foarte respectuos in relatiile cu oamenii.

De la mama mea am mers spre casa parintilor sotiei mele, unde locuia acum si familia mea. Am ramas surprins cati vecini au iesit la strada, unii chiar in mijlocul strazii, printre care erau romani, unguri si sarbi, chiar din familii de membri de partid si mi-au urat bun venit, cu mainile ridicate in sus. Dintre cei care vorbeau limba maghiara au folosit expresia: “Isten hoszta!”, care tradus inseamna: “Dumnezeu te-a adus!” A fost o bucurie sa revad unele rudenii care au venit sa ma vada si sa putem sta de vorba. Un verisor primar mi-a adus un cadou, o cutie foarte frumoasa, facuta chiar de mana lui, cu oglinda interioara, pentru sculele de barbierit.

La plecarea din Jilava, ni s-a inmanat un document de eliberare din inchisoare si ni s-a pus in vedere sa ne prezentam urgent la Postul dc Militie de care apartinem. Sigur, scopul era ca sa fim luati in evidenta si supravegheati indeaproape. Nu mica mi-a fost surpriza sa constat ca cel ce m-a luat in primire a fost maiorul David Mihai, care a venit la Gherla in noiembrie 1961, la cateva zile dupa ce am sosit din Balta Brailei, colonia Gradina, sa ma ancheteze cu privire la fratele Alecu Panaitescu din Ploiesti, fostul reprezentatnt al Cultului Crestin dupa Evanghelie, asa cum am mentionat si cu alta ocazie. Politica lor neabatuta a fost sa ma intimideze, sa ma infrice, sa nu reiau activitatea in campul Evangheliei, in caz contrar, voi avea de a face cu ei si voi ajunge din nou la inchisoare. Ca fost detinut politic, am fost preluat sub supravegherea organelor de Securitate si nu de Militie, cum erau tratati condamnatii de drept comun. Mi-au contrasemnat pe verso, biletul de eliberare de la inchisoare din Jilava, si m-au luat in evidenta lor. Era primul document oficial de identitate, pana la facerea noului Buletin de Identitate.

strabatea

In ziva campia de 31 iulie Olteniei dimieii nea spre ta, cand Timdisoara eu eram, sotia trenu Domnica accelerat s-a ce

trezit din somn cu o stare de framant deosebit. Iata ce mi-a spus
.. cand am ajuns acasa, chiar in vorbele ei: “in dimineata zilei de 31
iulie 1964, m-am trezit cu un simtamant de adanca intristare. Pe
masura ce treceau orele, acest simtamant devenea disperare. Gandul

‘ ›

 

imi spunea ca tu nu mai vii acasa. Este ultima zi cand mai avea – putere decretul de gratiere si daca n-ai venit pana acum, inseamna ca. c tu nu te mai incadrezi in decret, pentru ca nu ai putut fi reeducat.De aceea ne-au consolat doar cu un drept la vorbitor, dupa

cinci ani si jumatate, dupa care vei ramane condamnat pe viata la

D.O. (domiciliu obligatoriu). Apasarea crestea peste sufletul meu. Am ingenunchiat si in hohote de plans m-am rugat: “Doamne Isuse, ., voia Ta este mai presus de orice! Daca sotul meu nu vine, da-mi : putere sa primesc totul din partea Ta!”

Apoi am luat Biblia mea, m-am asezat pe o canapea si am vrut sa incep sa citesc. 0 miscare prin dreptul geamului dinspre

s

trada, mi-a atras privirea. L-am recunoscut pe fratele Viorel Truta,
. care, din greseala, trecuse de casa noastra, dar indata 1-am vazut
cum s-a intors inapoi. Atunci am tresarit si mi-am zis: “Pana acum,
acest frate nu m-a vizitat niciodata. Daca acum ma cauta, inseamna

ca imi aduce vestea mult dorita”.

Am iesit repede din casa si am stat in prag, in timp ce el a si ajuns in fata mea. Ne-am uitat unul la altul in tacere. Nici unul din noi nu putea vorbi. Emotia era puternica. Nici sa plang nu am putut, decat am simtit un foc arzator in dreptul inimii si am dus involuntar mana pe piept. Am zis doar atat:

Asa-i ca vine? E pe drum!

Fratele a zis:

Da! Dar daca ati fost tare sase ani, sa mai fiti o zi! Apoi mi-a dat amanunte cu ce tren, din ce parte, si la ce ora soseste “Mia”, cel mult asteptat de multi!

Doi dintre copii erau la ceilalti bunici. In mare graba, Michael s-a dus cu bicicleta sa-i cheme acasa. A urmat in si mai mare graba

 

 

spalatul si imbracatul. Am plecat cu toti patru cu tramvaiul la gara. Vestea s-a raspandit ca fulgerul in tot orasul. In tramvai femeile ma priveau ele insele cuprinse de emotie si mai ales cu o satisfactie tacita, pe care le-o dadea acest triumf dumnezeiesc asupra fiarei care a vrut sa, ne inghita, dar n-a putut! Marit in veci de veci sa fie Domnul, cel singur vrednic de lauda”!

Au urmat vizite ale unor frati scumpi din tara, si surori, dintre care pe unii nici nu i-am cunoscut inainte. Amintesc pe fratele Furdui Ioil, de la Hunedoara, care a venit sa aduca prinosul dragostei lor, a unui grup de cateva familii, care indemnati de Duhul lui Dumnezeu, au facut darnicia in fiecare luna cu scumpatate si unul dintre ei venea pana la Arad sa o puna in mana sotiei sau a sorei Sanzeana Moisescu, ca sa fie impartita pe familii.

Pe la inceputul lunii septembrie, au venit si doua surioare tinere, profesoara Ortansa Grigorescu, impreuna cu Virginia Albeanu din Bucuresti. Erau din gruparea “Crestini dupa. Evanghelie, ramura II”, Adunarea lui Tudor Popescu, strada Carol Davila.

Nu pot trece cu vederea vizita fratelui Aurel Popescu din Bucuresti, tot in luna septembrie, pe care il vizitasem cu cateva zile inainte de a fi fost arestat. Mai tarziu au fost arestati si fratele Aurel si sora Valerica, pentru mai multe zile, dar au fost pusi in libertate. Vizita lui mi-a produs o adanca satisfactie duhovniceasca, prin incarcatura de dragoste si smerenie de care era plin. Partasia duhovniceasca avuta cu acea ocazie, a echivalat ca si cand ar fi venit la noi un ostean al cerului. Ce mare lucru este unitatea de gandire si simtire in Hristos Domnul, dintre madularele Trupului Sau, Ekklesia Lui slavita. Pentru o astfel de unitate s-a rugat Domnul Isus in Evanghelia dupa Ioan, cap. 17. Aceasta unitate nu o poate realiza dccat Duhul lui Dumnezeu, intre cei care au primit cu adevarat credinta Domnului Isus Hristos.

Cei care au fost eliberati inaintea mea din inchisoare, cu un an sau aproape doi, acum erau incadrati in adunarile pe unde au crezut ei de bine. in ceea ce ma priveste, am fost invitat sa devin membru in adunarea din care, pastorul ne izgonise cu 16 ani in urma. I-am pus intrebarea:

Esti gata acum sa suporti consecintele angajarii mele in lucrare in aceasta adunare?

Raspunsul a fost:

0, da, acum nu mai este cum a fost inainte.

Fratele meu Nicolae era diaconul adunarii. Evenimentele ulterioarc au dovedit ca nu a fost in stare totusi sa-si implineasca fagaduinta si asigurarea data cu vorba…

In prima duminica dimineata am venit la adunare cu toata familia, insotiti si de unul din fratii mei, care s-a asezat pe banca alaturi de mine. Am ramas profund sesizat, insa, cand la serviciul

de zidire alaturea de pastor era si “omul Securitatii”, care ne-a van, dut, ne-a prigonit si in final am ajuns la inchisoare. Chiar din acel

moment mi-am plecat capul in jos si m-am rugat tot timpul, fara sa

il mai ridic pana la sfarsitul serviciului. Rugaciunea mea a fost ca

acest om al faradelegii sa nu mai apara niciodata la acest amvon! Si s-a si intamplat ceva uimitor. D.I., niciodata, nu a mai urcat la acel amvon si in cele din urma a trebuit sa plece intr-o alta adunare, care nu ar fi vrut sa-1 primeasca, dar au fost obligati de inspectorul de la culte, sa fie primit. Activitatea lui de pastor “comis” de Securitate a incetat definitiv. In adunare, faptul ca am stat tot timpul cu capul in jos, nu a putut sa treaca neobservat, Eu nu vorbisem cu nimeni nimic despre el, dar m-am rugat Domnului si El a facut sa fie inlaturat pentru totdeauna din orice pozitie de conducere sau influenta, in toate adunarile baptiste. Cu privire 1a persoana lui am fost intrebat intr-o ancheta la inchisoare:

— Ce atitudinc ai avea fata de D.I., in cazul in care ai fi pus in libertate?

Raspunsul meu a fost sincer si adevarat, ca nu am nimic de a face cu acest om. Dumnezeu 1-a inlaturat, ca lucrarea Lui in adunare

1.

‘ sa nu poata fi impiedicata. Am ajuns sa inteleg, ca de fapt, inspectorul de culte 1-a randuit la amvon in acea zi, ca sa se vada reactia mea. Familia lui a ajuns sa cunoasca ceva din consecintele pacatelor lui. Sotia i-a murit nu mult dupa aceea, fiica si-a pierdut auzul, iar baiatul a ajuns singuratec, al nimanui. Mai pe urma a murit si el in mare mizerie si nimanui nu i-a parut rau. “Grozav

lucru este sa cazi in‘ mainile Dumnezeului Celui viu! “

(Evrei 10:31).

 

Timp de o luna de zile am stat sa ma refac putin din punct de vedere fizic, si nu m-am angajat sa lucrez. Apoi, de la 1 septembrie 1964, m-am angajat din nou la aceasi fabrica de la care plecasem, datorita arestarii mele. Postul meu dinainte a fost acela de “Sef sectie Pregatire Plan”, si baremul de salar pentru un asemenea post era de 2450 lei pe luna. In schimb, acum m-au angajat la Serviciul Dcsfacere, ca responsabil cu evidentele pe fiecare gestionar, ce anume marfa are in stoc, pe fiecare zi. Pana la venirea mea pe acest post a fost un haos, nici unul din gestionari nu stia in ce ape se scalda si le era frica sa nu vina vreun control de stat, cu posibilitatea sa fie pusi in inchisoare, in caz de lipsuri mari.

Mi s-a spus ca de inceput o sa mi se dea un salar de 800 de lei lunar, dar dupa o luna voi fi incadrat corespunzator muncii calificate pe care am prestat-o in realitate. Femeia de serviciu cu curatenia la magazii, avea 850 de lei pe luna, cu acces la premii. Nu a existat un salar mai mic in toata fabrica, in care lucrau vreo 3500 de salariati.

Trebuie sa spun ca dupa o luna sau doua, am ajuns cu cartotecile la zi, cu inventand facut si care era real, fiecare gestionar fiind foarte bucuros si multumit. Conducerea intreprinderii se folosea de evidentele mele pentru anumite rapoarte pe care le intocmeau catre Partid sau Ministerul Industriei Usoare din Bucuresti, in loc sa le ia de la Planificare sau de la Contabilitate, care tineau evidente amanuntite cu produsele finite ale fabricii. Salarul insa nu mi 1-au marit corespunzator, asa cum au promis la angajare, nici dupa doi ani. Era clar, un blocaj facut de catre organele de Securitate, ca sa ma determine la compromisuri.

Nu le-a convenit nici faptul ca am devenit foarte activ in lucrarea din adunare cu tineretul. Responsabilul cu tinerii, era un frate bine cunoscut de mine, G.B., care de la inceput mi-a spus:

— Ma bucur ca ai venit. Hai impreuna, sa ne ocupam cu activitatea in sanul tineretului.

Si eu am luat-o de buna invitatia lui. Nu au trecut nici doua sau trci saptamani, si fratiorul meu nu a mai venit nici macar la adunare,si nimeni nu stia de ce? M-am dus si 1-am cautat acasa, sa stam de vorba, dar… 1-am gasit stare cu totul deosebita decat cea in care-1 stiam din totdeauna. Primirea pe care mi-a facut-o a fost foarte rece si orice incercare a mea, de a-1 determina sa vorbeasca, sa-mi explice motivul pentru care s-a retras si chiar nici la adunare nu mai venea a fost fara rezultat. In fapt el imi facuse oferta ca sa lucram impreuna la tineret.

In cele din urma mi-am dat seama ca este legat de un duh de frica, timorat si nu mai dorea sa avem nici un fel de legatura. Cu greu, 1.a insistentele mele, mi-a spus ca D. 1. i-a atras atentia sa se fereasca de mine, sa nu aibe nici o legatura cu mine, ca in caz contrar va avea de suferit… Oricat am incercar sa-1 ajut, sa nu se lase biruit dc duhul de frica, a fost in zadar. El nu a mai putut fi recuperat. A activat pentru o scurta perioada ca si invatator al Scoalei Duminicale, dar a intrat in conflict cu fratii din conducerea adunarii, semn ca el fusese de-acum acaparat si de organele de Securitate. Neintelegerile au fost destul de mari, incat a decis sa plece la alta adunare.

Dar lucrurile nu au ramas aici, trist si dureros, a cazut si

al.ta stare de pacat. Am ajuns sa cunosc pe mai multi in viata, dintre aceia care nu au avut taria sa refuze orice legatura cu Securitatea si atunci au sfarsit-o in pacatul betiei, in care isi gaseau refugiu fata de o constiinta. incarcata. Securitatea avea multa experienta si pe multi a reusit rapuna intr-un fel sau altul. Printre metodele folosite era si acela de a aranja anumite stari de fiagrant delict, pe chestiuni amoroase sau de sustrageri de bunuri materiale. Omul prins in cursa era amenintat ca va dat pe fata, ba chiar in unele cazuri ca va fi actionat in judecata cu ani grei de inchisoare. in asemenea cazuri, multi au acceptat sa devina informatori, colaboratori cu Securitatea comunista. Asa au incercat si cu mine, dupa arestarea secreta., dar Domnul a fost mai tare si m-a salvat din orice cursa intinsa de-alungul vietii.

Asa si la Fabrica Tricoul Rosu, mi-au intins curse si de un fel si de altul. Mi-au favorizat posibilitatea sa ma imbrac cu anumite produsc, ca sa le scot clandestin din fabrica si pentru ca nu au reusit ca sa ma convinga, mi-au aratat o lista cu anumite persoane chiar cu pozitii politice, care au primit pachcte cadou sa duca acasa, dar

 

eu am refuzat categoric. Au incercat si printr-o schema de tentatie iscusit aranjata, ca sa cad in plasa lor, dar Domnul m-a ferit prin harul Sau, dupa Cuvantul Sau, sa birui orice ispita si orice tentatie, Marit sa fie Domnul, Cel vrednic de lauda”! Multi insa si dintre cei credinciosi au cazut in cursele lor, asa ca si-au ruinat viitorul lor spiritual si au ajuns chiar niste epave; unii au murit mult prea de timpuriu.

A doua duminica dupa masa am venit cu familia tot la adunarea din Sega. Pe treptele de la intrare, ma astepta unul din cei mai zelosi colaboratori ai regimului comunist, batranul frate N. N., care ma saluta cu cordialitate si mi-a zis:

Sa stii ca am facut bine sotiei tale in lipsa ta! I-am raspuns:

Daca ai facut bine, Dornnul iti va rasplati. Caci Domnul nu uita sa rasplateasca binele ca si raul facut pe pamant, de fiecare dintre noi!

Unul dintre fratii care venise cu un an inainte de mine de la inchisoare, intr-o zi 1-a intrebat:

Frate N., anii au trecut si iata ca am venit si noi de la inchisoare. Fii sincer si spune-ne care a fost rolul jucat de dumneata in arestarea Si condamnarea noastra?

Raspunsul a fost:

Este adevarat ca am fost chemat si eu.sa-mi spun parerea si pozitia in legatura cu voi. Eu am declarat ca din punct de vedere politic voi nu sunteti vinovati. Dar sunteti vinovati in ce priveste doctrina baptista. Apoi a mai adaugat: Sa stii ca si acum, e suficient sa spun doar un cuvant si veti ajunge din nou la inchisoare!

Sotia mi-a explicat apoi, 1a ce anume s-a referit, cand a zis ca in lipsa mea, “mi-a ajutat sotia”. intr-o duminica dimineata, cand sotia nu a putut merge la adunare, s-a trezit cu mama mea, carc a silit-o sa se imbrace repede si sa vina la adunare, ca fratele N. N. insista foarte mult sa vina. Sotia a cedat la presiunea mamei mele si s-a dus.

Tarziu, pe la jumatatea serviciului divin, cand se frangea si painea la Cina Domnului, intra in adunare un domn necunoscut fratietatii si s-a asezat pe o banca aproape de usa, unde i s-a facutloc. Sotia si-a intors involuntar capul sa vada cine vine la adunare la ora aceea tarzie. Si, cand 1-a vazut pe acest domn, a avut o comunicare interioara ca acela era un securist, care a venit sa vada daca ea participa la adunarile oficiale baptiste si, mai ales, si la Cina Domnului, cum il asigurarse batranul nostru “prieten”… Asta era binele pe care 1-a facut sotiei mele, voia N.N. sa-mi spuna… Necunoscutul a iesit si a plecat indata ce a vazut ca sotia mea participa la Cina Domnului: deci, ea se incadreaza in cultul oficial baptist si nu este “dizidenta”. Ori, sotia mea a luat cina, pentru ca avea partasie reala cu fratii din adunare!

Acum as vrea sa spun cateva cuvinte despre sfarsitul acestui om. Cativa ani mai tarziu, el a intrat intr-o criza spirituala grava cu privire la credinta. Nu mai putea crede in puterea mantuitoare a Domnului Isus Hristos. E1 a propovaduit zeci de ani credinta si acum nu mai putea sa creada ceea ce el insusi vestise, in puterea sangelui varsat la cruce care poate sterge orice pacat, aceluia care vine cu pocainta. sincera la Mantuitorul. Pacatul vanzarii si tradarii fratilor i-a impietrit inima si nu a mai putut crede, acum cand era momentul sa-si sfarseasca viata pe pamant.

Agonia lui a durat un an de zile, timp in care 1-au vizitat multi pastori si frati care au cautat sa-1 readuca la credinta pe care o predicase o viata intreaga, dar orice incercare a fost in zadar… La starea asta se refera Sfanta Scriptura cand zice: “Ci

indemnati-va 1171ii pe jiecare zi, cata vreme se ziee: „Aytazi”, pentru ca niciunul din voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului” (Evrei 3:13). 1tn v. 14 Pavel continua si spune: “Caci

ne-am jaeut partasi ai lui Hristos, daca pastram pana la ,.sfirsit increderea nezguduita dela inceput”.

Fratele Jean Staneschi a compus textul si melodia cantarii nr. 317 din cartea

 

“Scumpa Golgota”, cu titlul: “Nu glumi cu al tau In a doua strofa cuvintele suna astfel:

Si

Satana mincinosul iti sopteste ne-ncetat:“Poti sa faci pe credinciosul, sa-ti pastrezi si-al tau pacat!” E otrava ce in taina, patimas te va-nsela;

Iti rapeste fericirea, iti distruge viata ta.

Bietul om, care se credea mai credincios ca altii, dar i-a tradat si vandut pe frati, a murit in necredinta. La inmorrnantare, care a avut loc in cimitirul “Pomenirea” din Arad, ultimul care a predicat Cuvantul a fost fratele Mihai Chiu, pastorul adunarii Parneava, care fara ocolis s-a referit la situatia grava in care s-a aflat acest frate in pragul mortii, fara sa mai poata crede. Inselaciunea pacatului este mare si nu este de mirare ca si apostolul Pavel insista: “Dragostea sa fie fara prefacatorie. Fie-va groaza de rau,si LIPITI-VA TARE DE BINE” (Romani 12:9).

****

Toamna anului 1964 a debutat cu un nou val de treziri spirituale. La acest fenomen spiritual a contribuit fara indoiala climatul politic destins, dupa o perioada de opresiune dura desfasurata in tara noastra de politica partidului comunist, care se instalase bine in toata tara, incepand cu anul 1950. In chip minunat a mai contribuit si intoarcerea de la inchisoare a tuturor fratilor inchisi pentru credinta. Ei au fost purtatorii unui suflu nou de viata duhovniceasca, dupa ce au iesit biruitori prin suferinte si prigoane fara precedent in secolul al 20-lea. Ceilalti credinciosi au sesizat aceasta realitate si Evanghelia a ajuns sa fie propovaduita cu multa putere. Tcama care inhibase pe multi, a inceput sa se destrame si avantul spiritual parea de nestavilit. Experientele proaspete din inchisori aduse de credinciosi, exprimate si prin cantari noi nascute acolo, de o frumusete rara, a dat aripi si avant tineretului, care si-a predat viata Domnului Isus. Slujirea mea in randul tineretului a prins putere si rand pe rand s-au intors suflete la Dumnezeu.

Trei mari evenimente au favorizat lucrarea lui Dumnezeu in toamna anului 1964 si in anii urmatori: primul a fost plecarea la Domnul a unei tinere de 15 ani, Dorina Deznan, apoi a altei surori profesoare, in varsta de 40 de ani, sora Aurica Buglea, care a ramas fecioara, necasatorita, si al treilea caz acela al plecarii la Domnul a fratelui Sasu.

Dorina Deznan a primit o lovitura la nivelui ficatului, din accident, pe cand era la scoala. 0 varsta cu totul prematura pentruincheierea unei vieti care abia incepuse, dar fetita aceasta a murit intr-o pace divina si cu o marturie spre slava Domnului Isus pe buze! Tinerii au vazut de bine sa faca garda zi si noapte in jurul sicriului cu trupul neinsufletit al Dorinei, iar Cuvantul lui Dumnezeu vestit cu acea ocazie a fost plin de foc ceresc. Am fost si eu profund sensibilizat si afectat de acest eveniment, care a constituit in acelasi timp o cercetare pentru multi…

Sora Aurica Buglea era tanara care insotise cu deosebit curaj pe sotia mea pana acasa, dupa ce s-a botezat, ca sa intervina in

apararea ei, in cazul in care tatal ei ar fi fost 9-.ata sa recurga la F

,-. mijloace dure. Nu a fost tocmai asa, dar nefiind acceptata de tatal

ei, Aurica a luat-o in seara aceea si a dus-o acasa la parintii ei, pe Valea Crisului Alb, in comuna Tisa.

Aurica impreuna cu o alta sora au urmat studii universitare la Cluj si ambele au ajuns profesoare de Geografie si Stiinte naturale. Cealalta sora era Lucia Pancotan. Dar Aurica s-a imbolnavit de cancer mamar, care s-a raspandit mai apoi si la plamani si astfel a

. plecat la Domnul. Am vizitat-o si noi, sotia si cu mine, in ultimele zile din viata. Suferintele au fost mari, dar cerul ei spiritual era senin si linistit, iar Domnul a onorat-o cu o trecere intr-un fel unic. Boala o adusese intr-o stare de neputinta totala, fara sa mai poata misca un singur deget. Deodata insa, isi ridica mainile in sus si cu o lumina cereasca stralucitoare pe fata ei a strigat:

Uite-L ca vine, vine!

Cei din familie care o strajuiau au intrebat:

Cine vine, pe cine vezi?

Ea a raspuns cu ultimile puteri:

Vine Domnul Isus sa ma ia acasa!

Si asa si-a dat duhul in mana Marelui Ziditor si Sustinator al vietii, Dun-inezeu! inmormantarea a fost un eveniment impresionant, intr-o zi frumoasa de inceput de toamna, cu cer senin, cand frunzele incepeau sa cada una cate una la pamant… Asa s-a mutat la Domnul iubita si neuitata noastra sora de credinta, iar noi am condus-o pe ultimul drum cu simtaminte de adorare pentru Domnul Isus care a venit in intampinarea ei… 0 scumpa mireasma a lui Hristos a fost raspandita asupra tuturor celor ce au participat la inmormantarea

ei, iar Evanghelia a fost vestita cu har unei mari multimi care s-a strans in strada, in fata casei. LAUDAT SA FIE DOMNUL!

Cea de a treia inmormantare a fost a fratelui Sasu, pe care nu 1-am cunoscut personal, dar am inteles ca a fost un credincios deosebit si bun slujitor al lui Hristos. La procesiunea funerara, care a fost intr-o zi de duminica, zi frumoasa, cu soare, au participat un numar record de oameni, aproximativ peste 5000 de suflete. Mare ocazie de vestire a Cuvantului lui Durnnezeu in orasul Arad, in Piata Arenei, aproape de Stadionul Gloria.

Cortegiul care trebuia sa treaca prin centrul orasului, spre cimitirul “Eternitatea”, era lung, de mai multe sute de metri, asa ca s-a blocat circulatia de tramvaie si masini pentru vreo 10 minute, fapt ce nu a convenit comunistilor, dar asa a randuit Domnul. Un eveniment crestinesc cu adevarat grandios! ! Drumul pana la cimitir eu 1-am strabatut in compania domnului T., unul din profesorii copiilor nostri, Intr-o zi cand a intalnit-o pe sotia mea, acest domn profesor a apostrofat-o in felul acesta:

Doamna, daca vreti sa asigurati copiilor dumneavoastra un viitor fericit, atunci ar trebui sa inaintati divort de sotul care este la inchisoare… Altfel, copiii nu vor avea viitor!

Sotia i-a raspuns cu indrazneala si franchete:

Domnule T., eu nu pot face cum ati facut si faceti dumneavoastra, care v-ati schimbat dupa imprejurari. Ati fost cu legionarii, au venit acum comunistii si sunteti cu ei, maine vor veni altii si veti fi cu aceia. Eu nu pot face asta, eu nu ma schimb de azi pe maine. Eu am un Dumnezeu care a spus despre Sine: “Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb, de aceea voi, copii ai lui Iacov, n-ati fost nimici ti! ” (Maleahi 3:6). Omul nostru si-a vazut de drum, fara sa scoata vreun cuvant.

Cu prilejul inmormantarii celui ce a fost fratele Sasu, Dumnezeu mi 1-a dat in grija pe domnul profesor T., caruia i-am putut face si eu marturia Celui care a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul

si

Viata”, Isus Hristos, Mantuitorul si Domnul nostru. Cum si-a terminat profesorul T. viata, nu stiu. Dar spre marea noastra bucurie, unul din fiii lui, care luase in casatorie pe una din fetele fratelui Sasu, am aflat zilele trecute (septembrie 2002) ca se afla in Denver,

 

 

 

Colorado, ca este si el credincios si a primit botezul credintei in Domnul Isus. Slavit sa fie si preamarit Isus Hristos, Domnul nostru! Partea noastra este sa aruncam samanta si Domnul face sa incolteasca, sa creasca si sa aduca rod. Profesorul T. a ajuns sa vada cu ochii lui, ca odraslele noastre au avut un viitor binecuvantat, fara sa

 

fl

facut compromisuri cu privire la credinta noastra. Mare este Domnul si vrednic de lauda!Lucrarea cu tineretul mergea inainte cu avant, dar si

 

trivirile cresteau in aceeasi masura. I-am invatat mai multe cantari, dintre care una a fratelui N. Moldoveanu avea sa intarate pe inspectorul de culte si Securitatea care era tot timpul cu ochii pe mine. Asta era si unul din motivele care m-au tinut la salariul minim de 850 de lei pe luna, timp de doi ani. Iata cuvintele:Turma mica, nu te teme, Domnul e Pastorul tau. Urle lupii-n orice vreme

si furtuna-n jur de-ar geme, dar de tine, nu te teme, /:nu se-atinge nici un rau! :/

Doua idei au fost considerate periculoase si daunatoare regimului comunist, din aceasta prima strofa. In primul rand ideea de “a nu te teme”. Tot sistemul comunist era bazat pe teroare, pe frica pe care o inoculase Satan in oameni, ca sa ii poata tinea robi. In cuvantul lui Dumnezeu sunt doua texte care trebuie luate in seama in aceasta privinta. Primul este acela exprimat in Proverbele 29:25: “Frica de oameni este o cursa, dar cel ce se increde irz Domnul n-are de ce sa se teama “. In general e stiut ca tineretul este purtatorul ideilor noi si este gata de actiune, gata de a pune in practica ideile pe care si le-a insusit, din moment ce frica este inlaturata. Frica paralizeaza gandirea si vointa de actiune, de frica de a nu suferi. Cu totul opusa fricii de oameni este insa frica de Domnul Cel Atotputernic, prin puterea Caruia stau toate lucrurile. In Proverbe 9:10 Solomon spune: “Inceputul intelepciunii este frica de Domnul; sfintilor este priceperea”. In virtutea acestei stiinte de totdeauna a sfintilor,

cat si a fricii de Domnul, apostolii au raspuns marelui preot, inaintea Soborului din Ierusalim, cu deplina indrazneala si autoritate de sus:

“Trebuie sa ascultam mat mult de Dunmezeu decat de oatneni!”

(Fapte 5:29). Dumnezeu trebuie sa fie autoritatea suprema in viata fiecarui copil al Sa.u, in familiile sfintilor, cat si in toate Ekklesiile lui Dumnezeu. Rasturnarea acestui principiu de fundament in Biserica din Laodicea, i-a adus la starea de apostazie si L-au scos afara.’ din adunare pe Domnul Isus. Laodicea inseamna “judecata poporului, sau drepturile poporului”.

Din cele mai vechi timpuri in crestinismul decazut s-a dat prioritate poporului si nu lui Dumnezeu. Ce zice poporul, cei multi, nu ce zice Domnul. Lucrul acesta duce la starea de necunoastere, neidentificare de sine, de ticalosie (ticalos, cu masca, fatarnicie), nenorocire, saracie spirituala, orbire si goliciune.

La o asemenea impilare spirituala doreau comunistii sa ne tina pe noi crestinii, fara marturia vie a lui Hristos prin puterea Duhului Sfant, ci prin robia duhului de frica de oameni, care este de la cel rau. De aceea cantarea: “Turma mica nu te teme”, pe care o cantam cu tinerii care au fost treziti la o viata noua in Hristos, au cautat cu tot dinadinsul prin “oamenii lor” sa o faca sa nu mai fie cantata. Ea avea un mesaj mobilizator pentru tineret, nu la rascoala impotriva regimului ci la supunere si ascultare dc Domnul, inainte de toate, cum au spus apostolii in fata marelui preot si a Soborului din Ierusalim. Pentru o asemenea convingere de a da intaietate Domnului eram eu considerat impreuna si cu alti frati, “un pericol”, pentru regimul comunist. Ei doreau sa ne scoata din marturia crestina, de a propovadui Evanghelia eliberatoare a mantuirii pentru oameni, prin cunoasterea Domnului Hristos.

Al doilea text in legatura cu frica este cel din Evrei 1:14-15:

“Astfel dar; deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, tot asa si El insusi a fost deopotriva partas la ele, pentru ca, prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe Diavolul, sa izbaveasca pe toti aceia care, prin .frica

 

 

 

 

erau supusi robiei toata viata lor”

 

Slava Tie, Doamne, pentru moartea Ta de buna voie la cruce, ca noi sa nu mai fim robii fricii si

prin frica Diavolului, care este si tatal comunismului si al tuturor nihilistilor tkaduitori de Dumnezeu.

Apoi, in prima strofa amintita mai sus este a doua idee periculoasa: “urle lupii-n orice vreme”. In anchete, au vrut sa auda din gura noastra, cine sunt acei lupi care urla in orice vreme si la ce anume se refera in mod practic. De fapt ei deja s-au identificat pe ei insisi ca “lupi care urla” si acest lucru i-a deranjat mult, ca o adevarata ofensa. Raspunsul nostru a fost ca, Satan este prezentat ca si un lup in aceasta cantare, asa cum apostolul Petru il prezinta in Cuvant ca un leu care racneste, care da tarcoale si cauta pe cine sa. inghita! De Diavolul si de spiritele lui sa nu avem nici o frica, era raspunsul potrivit intelepciunii de sus, ca sa nu cadem in cursa pe care ne-au intins-o cu dibacie.

Am fost anchetat mult la Securitate si in legatura cu unele din cantarile mele. Ei au trimis agenti de ai lor, informatori, recrutati din randul celor credinciosi, care foarte curand dupa ce am venit de la inchisoare, au venit in vizita la noi, macar ca nu ii cunoscusem inainte. Bunaoara M. cu sotia, veniti din Simeria, au gazduit la noi doua zile si o noapte si mi-au cerut caietul din care au copiat toate cantecele compuse la inchisoare. Mai tarziu mi-am dat seama ca el fusese trimis de Securitate cu acest scop precis. Am inteles si de la fratii din Simeria si Deva, ca impreuna cu un alt “frate”, ei au fost martori acuzatori ai pastorului Vadan si ai fratelui diacon Alexandrone din Simeria, care au facut inchisoare. La recursul acestui proces tinut in Deva, s-a intamplat sa fiu in localitate si impreuna cu pastorul L. din Deva am asistat la dezbateri. Cei doi, M. si R., au participat si ei la recurs, intr-o tinuta spirituala deplorabila, care ne-a trezit deopotriva si dispretul si compatimirea… inaintea plecarii din Romania, am fost avertizat de un ofiter superior de la Securitate, venit special de la Bucuresti, ca sa ma ameninte, ca voi avea de-a face cu ei si ca ii voi intalni si aici in America. Am ramas cu totul surprinsi cand, in anul 1981, a aparut la noi in casa, aici la Chicago si “domnul M. cu sotia”. Am avut ocazia sa le fac slujba duhovniceasca de care au avut atata nevoie.., o mireasma a lui Hristos dela moarte spre moarte probabil, deoarece au fost pe deplin afundati pe o cale a pierzarii. Din pricina celor doi oameni, M. si R.,

reprobati de fratii din Simeria, a avut de suferit si fratele avocat Barbatei din Cluj, care a avut rol de aparator al fratilor Vadan si Alexandrone. A avut Domnul Isus parte de vanzatori, de tradatori, asa cum au avut parte si apostolii Lui, si asa a ramas pana in zilele noastre. Important este sa stim de care parte am fost, a celor ce au suferit pentru Numele scump al Domnului Hristos, sau de partea acuzatorilor, agresorilor, defaimatorilor copiilor lui Dumnezeu.

Primul cantec primit de la Domnul, curand dupa ce am fost arestat, a fost acela care a ilustrat intoarcerea mea la Dumnezeu, cu imagini din pilda Samariteanul milostiv. Unul din cantecele cu privire la care am fost anchetat de Securitate a fost si acesta. Voiau cu orice chip sa ma tina sub presiune si sa gaseasca ceva capete noi de acuzare. Cantarea arc 3 strofe:

Eram un pacatos pierdut far’ capatai, Dar m-a vazut Hristos, El m-a iubit intai; Pe nume m-a chemat: “0, vino la Mine”, Eu te-am rascumparat murind pentru tine.

Cor: Azi sunt fericit si cant ca-s mantuit; Pacatul mi-e iertat prin sangele varsat. Azi sunt fericit si cant ca-s mantuit,

Prin harul Sau bogat, Isus, El m-a salvat!

Eram intre talhari, cazut jos, crunt lovit, Zaceam in chinuri mari, ei moartea mi-au gatit; in starea asta rea Isus m-a intalnit,

El ranile-a legat si har mi-a daruit.

Azi liber sunt deplin, sfarmat e jugul greu, Si pace am din plin, prin Salvatorul meu, Viata I-am predat si tot ce am e-a Lui; In veci fie laudat Numele Domnului.

Ancheta lor s-a axat mai mult pe strofa a doua: Cine sunt talharii?

Cine este cel cazut jos, batut, ranit, in chinuri mari?

Nu-i asa ca talharii suntem noi, cei care te-am arestat, batut si chinuit chiar pana la moarte?

Raspunsul meu a fost:

Nicidecum! Enervat, striga la mine:

- De ce minti, sincer si spune adevarul. E clar ca lumina zilei ca ne-ai facut talhari pe noi, ca te-am batut si am vrut sa te si omoram?

In cazul ca ma puteau dovedi asa, soarta mea ar fi fost pecctluita.

Eu am incercat sa le explic ca in acest cantec este vorba despre intoarcerea mea la Dumnezeu, in lumina pildei spusa de Domnul Isus, cu privire la Samariteanul milostiv. Talharii sunt pacatele mele pe care le-am faptuit in valtoarea ispitelor regizate de Satan si Sfanta Scriptura ne spune clar ca : “Pacatul odata faptuit aduce moartea si ca plata pacatului este moartea”, dar “darul fara plata al lui Dumnezeu este viata veciniea in Isus Hristos, Dornnul nostru” (Romani 6:23). Deci, in cantecul meu nu sunteti personificati dumneavoastra ca si “talhari”, ci pacatele mele facute inainte de intoarcerea mea la Dumnezeu”.

La punctul acesta am prins momentul si i-am pus si eu ofiterului anchetator o intrebare:

— In Pilda Samariteanului milostiv, Samariteanul personifica pe Domnul Isus Hristos. Este Isus Hristos o persoana reala sau fictiva?

A stat omul meu sa gandeasca si nu s-a grabit sa raspunda. in cele din urma, a spus:

Fictiva.

Eu i-am raspuns prompt:

in cazul acesta si talharii din pilda nu sunt persoane reale, ci fictive. Deci nu este o referire la dumneavoastra in cantecul meu, asa ca la interpretarea dumneavoastra legatura cu talharii ramane fara obiect!

Cu alta ocazie am fost anchetat cu privire la o vorbire a mea in adunare din textul de la 2 Corinteni 10:4-5: “Caci armele cu care ne luptam noi nu sunt supuse firii pamantesti, ci suntputernice, intarite de Dumnezeu ca sa surpe intariturile. Noi rasturnam izvodirile mintii si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintet lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos.”

Am fost luat si tras la raspundere, la ce fel de lupta, arme, rasturnari, m-am referit eu in adunare:

 

 

Ce, vreti sa faceti revolutie?

Erau foarte sesizati de acest subiect provocator, la adresa regimului comunist. In situatii de felul acesta, aveam nevoie de lumina de sus, ce si cu.m trebuie sa raspund, pentru a nu cadea in vreo capcana pe care o intindeau cu multa dibacie, cu atat mai mult ca ma amenintau cu un nou proces si inchisoare. Mi-am indreptat inima spre Domnul si am cerut ajutor prin rugaciune in duhul meu, pe baza promisiunii: “Cand va vor duce sa va dea in minile lor, sa nu va ingrijorati mai dinainte cu privire la cele ce veti vorbi, ci sa vorbiti orice vi se va da sa vorbiti in ceasul acela; caci nu voi veti vorbi, ci Duhul Sfant” (Marcu 13:11).

0, ce minunata asigurare am primit de la Domnul! Ori, noi stiam ca anchetatorii erau foarte domici sa se afirme in slujba lor, caci in functie de aceasta erau avansati in grad si apreciati de mai marii lor…

In procesul intentat de marii preoti impotriva Domnului Isus erau acuze foarte grave puse in sarcina Lui, ca si aceea ca S-a facut pe Sine Imparatul Iudeilor. Astfel, judecatorul Pilat il intreaba:

Esti, Tu, Imparatul Iudeilor? Evanghelia dupa Matei precizeaza ca raspunsul Domnului Isus a fost afirmativ si scurt:

Da sunt! Dar la invinuirile Iudeilor, marilor preoti si a batranilor, nu a raspuns nimic. Evanghelistul Ioan mai precizeaza ca Domnul Isus a mai adaugat:

imparatia Mea nu este din lumea aceasta; daca ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu dat in mainile Iudeilor!

Dupa ce am clarificat aceste lucruri in legatura cu Domnul Isus, le-am spus ca si eu fac parte dintr-o imparatie a lui Dumnezeu,ca si credincios in Domnul Isus, dar care nu este din lumea aceasta, este o imparatie spirituala, care incepe in inima celui ce crede. Cand Domnul Isus a raspuns fariseilor care il chestionau cu privire la subiectul acesta, Luca ne spune ca raspunsul Lui a fost: “Caci iata ca imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru.” Iar apostolul Pavel spune si mai mult. Imparatia lui Dumnezeu nu se refera la lucruri materiale, mancare si bautura, ci dimpotriva “este neprihanire, pace si bucurie in Duhul Sfant” (Romani 14:17).

Anchetatorul nu s-a dat batut si m-a intrebat:

— Dar cum ramane cu lupta, cu armele, despre care rasturnare este vorba?

I-am raspuns ca apostolul Pavel da un raspuns exceptional in epistola catre Efeseni capitolul 6:11-13, cu privire la acest subicct: “Imbracati-va cu toata armatura lui Dunznezeu, ca sa puteti tin.e piept impotriva uneltirilor Caci noi n-avem de luptat iMpotriva carnii si singelui, ci impotriva capetentilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti. De aceea, luati toata armatura lui Dunmezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziva cea rea si sa ramaneti in picioare, dupa ce veti .fi biruit totul.” Deci lupta noastra este una spirituala, care sc duce cu arme spirituale, impotriva unor fiinte spirituale, care sunt aratate in continuare in text, iar printre arme este si rugaciunea. Securistii insarcinati cu anchetarea celor credinciosi, erau obligati sa aiba Biblie si sa o cerceteze, pentru a-i combate si uneori ne cereau sa le aratam unde scrie ce sustinem noi.

A mai ramas o idee de care voiau sa stie cum am inteles-o si cum am prezentat-o in vorbirea mea in adunare: “Noi rasturnam izvodirile orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos.” Adica:

Ce spunem noi, comunistii, sunt izvodiri ale mintii, nu-i asa? Hai, fii sincer si spune fara ocolisuri!

Dar si pana acum eu v-am dat raspunsuri pertinente, reale, la ceea ce m-ati intrebat.

Domnul Isus mi-a dat indrazneala sa le fac marturia:

— Asa cum in comunism gandirea este structurata pe principiile de fundament ale filosofiei marxiste, elaborate de Marx, Engels, aplicata si completata de Lenin si Stalin, marii dascali ai comunismului, considerati o autoritate in materie, la fel noi crestinii, avem gandirea noastra fundamentata pe Cuvantul lui Dumnezeu, revelat noua prin Isus Hristos si prin Duhul Sfant, explicat si adeverit prin sfintii apostoli. Domnul Isus Hristos ni s-a revelat ca Cel ce este: “Calea, Adevarul si Viata”, sau in alte traduceri: Realitatea. Tot cea ce contravine gandirii lui Hristos, ultima Realitate, este o izvodire a mintii, o nascocire, pe care noi o rasturnam si nu o acceptam. Tot ce se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu si a descoperirii lui Hristos, crestinii nu pot primi, nu pot accepta; este considerata o reprezentare falsa a imaginatiei, care nu corespunde realitatii, plasmuire iesita din sfera ratiunii. Pentru noi, gandirea lui Isus Hristos, care ne-a revelat pe Dumnezeu – Tatal, este cheia de bolta a Adevarului absolut. Ceea ce nu corespunde legilor lui Dumnezeu de la temelia creatiei in universul material si spiritual, sunt izvodiri, nascociri, plasmuiri ale mintii omenesti instrainata de la Adeva.r!”

Atunci cand anchetatorii Securitatii erau prinsi pe picior slab, schimbau subiectul.

 

****

S-au implinit doi ani de cand am venit de la inchisoare si situatia incadrarii mele profesionale la un salar corespunzator, potrivit promisiunii initiale,.nu s-a schimbat. Eram platit cu cel mai mizer salar din Republica, de 800 de lei, ceea ce insemna cu 1600 lei in minus in fiecare luna, fata de nivelul la care as fi fost platit, in cazul ca nu as fi fost condamnat la inchisoare. Ori la o familie cu sase persoane, cu nevoi arzatoare, era cu totul nesatisfkator. Ei scontau ca la un moment dat voi fi. determinat sa accept compromisul, pentru a cere si a completa formulare de reabilitare, cum au facut unii… Eu insa nu puteam sa accept cu nici un chip acest fapt, care mi-ar fi afectat grav integritatea spirituala, cu o tagaduire a adevarului in Hristos pe care 1-am trait si, care ar fi echivalat cu o tradare insasi a Domnului.

Unul dintre fratii mei, Beniamin, la o intalnire cu un prieten de al lui, au ajuns sa discute situatia mea economico-financiara, care era sub orice limita. Acesta ii spune fratelui meu:

— Te rog, spune-i sa vina la mine sa stam de vorba. Cred ca il pot ajuta.

Mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa il caut acasa la locuinta lui, intr-o seara stabilita de el. El era Seful Serviciului de A.L.T. (Aprovizionari, Livrari, Transport), la gostatul Vladimirescu, la o distanta de aproape 15 km, de la locuinta noastra din Arad. Nu era deloc o situatie usoara pentru mine, dar mi-a asigurat un post de referent tehnic in serviciul lui, cu un salar dc 1350 de lei. Eu stiam ca in structura societatii comuniste, nu poti sa te misti fara sa fii sub control strict. Era avantajul, insa, ca in domeniul Agro-Alimentar, era o libertate mai mare de miscare la ang.ajarea in serviciu.

Pe langa munca propriu-zisa de birou, cu evidente de aprovizionari, livrari, transporturi, mi-a revenit sarcina de a insoti in fiecare seara, dupa orele de lucru la birou, masina care ducea marfa spre vanzare la cele doua maQazine ale Gostatului, aflate in centrul orasului Arad. Asta insemna zilnic cate 2-3 ore suplimentare, dar care nu se plateau. Era o lege nescrisa in gostat, ca pentru munca in plus, si care nu se platea, sa pot lua cate o gaina pentru familie. Desi eu duceam directorului, inginerului sef si la alti inspectori acasa came, (fara forme legale), si cofraje cu oua, cugetul meu era greu apasat in fiecare zi a face acest lucru pe care toti ceilalti il faceau fara. probleme. Din pricina aceasta cugetul imi era legat

si

durerea cea mai mare era ca nu mai puteam sa zbor cu spiritul spre inaltimi, in prezenta Do.mnului meu, asa cum am trait anii ce trecusera, fie la serviciu, fie la inchisoare. Femeilor vanzatoare de la Gostat, nu le convcnea un om ca mine, ci ar fi vrut unul cu care sa mai faca afaccri, cum facusera cu altii, adica sa cantarim marfa si pe nota de livrare sa scriem cu 2-3 kg mai putin, iar din diferenta obtinuta sami dea si mie alte produse, salamuri, branzeturi pentru familia mea. Eu nu am putut face insa asa, cugetul meu fata de Domnul dadea semne mari de alarma.

intr-o seara insa, administratoarea magazinului de desfacere Gostat, cu ajutoarele ei, cu sila au scris mai putin si mi-au bagat in

servieta o ruda mare de salam, de toata bunatatea. Nu pot sa spun cat de greu a tras salamul acela pe sufletul meu si cum de am putut sa cedez totusi la insistentele acelor femei… Noaptea aceea a trecut greu si a fost foarte lunga pentru mine si abia am asteptat sa vina dimineata sa corectez greseala facuta in ajun. Cand am ajuns seara la magazin, am rugat vanzatoarea sa accepte corectarea notei de livrari. ori cat ar f fost contravaloarea salamului, si eu am achitat pretul.

Oh, ce mare binecuvantare a facut sufletului meu acest lucru, de a intra in ordine si nici gaini nu am mai luat. Femeile “binefacatoare” s-au crucit si nu puteau sa inteleaga ce e cu mine, de ce nu pot sa accept ceea ce toti fac si inca la o scara mult mai mare.

Dupa opt-noua luni, in mai 1967, a venit o veste trista pentru Gostatul Vladimirescu! S-a dat ordinul sa fie lichidat si cele trei sectoare sa fic predate altor gostate dupa profilul respectiv. Tot personalul a fost plasat la alte gostaturi, cu o singura exceptie, a persoanei mele. Eu am raMas fara serviciu si asta nu la Intamplare. Pe fir cra Securitatea, care a vnit sa ma faca sa inteleg ca nu pot face ce vreau in comunism. Demisia mea de la “Tricoul Rosu” au socotit ca e necesar sa fie sanctionata drastic, asa ca sa nu mai pot sa gasesc alt serviciu, din care sa pot castiga existenta pentru familie. Nu mi-am pierdut nadejdea in Dumnezeu, care ne-a purtat atatia ani, ca si pe aripi de vultur. Totusi, a fost necesara intetirea luptei bune a credintei prin rugaciuni de fiecare zi impreuna cu sotia, asteptand in tacere ajutorul Domnului.

Am Inceput sa cutreier orasul, sa gasesc un loc de munca si asta in fieeare zi, pentru o perioada mai lunga de timp. Dar nicaieri nu am gasit. Dupa mai multe zile de cautare, am aflat un post de contabil vacant, la o anumita intreprindcre. M-am prezentat la secretariat si am fost condus la serviciul de contabilitate, unde am fost supus la un test practic in materie. Prin harull-ui Dumnezeu am fost bucuros ca am reusit sa trec cu bine testul si mi s-au facut formele de angajare. Mi s-a spus sa vin ziva urmatoare, sa mi se spuna ce trebuie sa fac si unde sa ma prezint la locul de munca.. Ziva urmatoare m-am prezentat si, nu spre surprinderea mea, am inteles ca drumul angajarii este taiat de Securitate. Biroul de Personaldin orice intreprindere de stat era sub control strict si orice angajare trebuia sa fic aprobata de Securitate, chiar daca treceai testul profesional, nu puteai fl angajat fara acordul lor. Asadar, incercarea de a gasi un serviciu continua pentru alte cateva zile, pe drumuri, fara sa gasesc o rezolvare.

in acest timp de incercare, familia totusi nu suferea de foame, am avut strict necesarul pentru viata asigurat prin rudenii si mai ales prin fratii pe care i-a folosit Dumnezeu in chip minunat. Dupa cateva zile, gasesc la o alta intreprindere, de fapt o Cooperativa mestesugareasca, un post vacant pentru care iaras am dat un test corespunzator de calificare. Spre bucuria mea, testul a fost trecut cu bine si mi s-au facut fonnele de angajare. Dosarul ajuns la Biroul de Cadre, care era parghia securitatii in orice institutie, a fost blocat si nu am fost angajat. I-am multumit Domnului si pentru acest insucces, caci stiam in strafundul fiintei mele adevaratul motiv pentru care se Intampla asa ceva. Aveam un sir lung de experiente in trecut si am stiut ca si aceasta incercare va desavarsi rabdarea si credinta mea, iar Domnul va lucra. Apostolul Petru, in prima lui epistola scrie asa de minunat: “Voi sunteti paziti de puterea lui Dunmezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vrenzurile de apoi! Irl ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme, prin.felurite fficercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mal scumpcsi deec.-“it aurul care piere tisicare totusi este cercat prin fbc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos, pe care voi Il ilcbiti fara sa-L fi vazut, credeti in El fara sa-L vedeti si va bucurati cu o bucurie negraita stralucita, pentru ca veti dobandi, ca sfarsit al credintei voastre, nzantuirea sufletelor voastre” (1:5-9). Cu toate ca stim Si experimentam aceste lucruri, lupta credintei trebuie dusa in fiecare zi, pentru ca ispitele puse la cale de Satan ne asalteaza din diferite parti, fara ragaz…

A unnat o noua saptamana., pentru care ne-am increditat cu sotia in mana buna a Domnului. Am luat tramvaiul nr. 4, de la capatul de linie, cu directia spre contrul orasului. Odata trecut de Statia Garii C.F.R., spre centru, in tramvaiul aalomerat de la gara, intalnesc pe bunul domn si frate in ale credintei, inginerul Traian Pelau. Amabil,

ma intreaba pe unde sunt si ce mai fac. In cateva cuvinte i-am spus experientele mele din ultimele saptamani in cautarea unui serviciu, dar fara nici un rezultat pozitiv. Grabit, caci trebuia sa coboare, spune sa fac o cerere, s-o semnez, maine dimineata sa vin la Fabrica de Confectii si sa il caut la biroul directorului. A prccizat sa nu merg la “Biroul Personal” ci direct la dansul, in Biroul Directorului. Stia dumnealui de ce asa, ca sa nu am surprizele de mai inainte…

Am facut asa cum mi s-a spus si mi-a scris pe cerere, ca angajarea se aproba pe postul de Sef Sectie Pregatire Plan Financiar, cu data si semnatura directorului. Cei de la cadre nu au avut altceva de facut decat sa se conformeze, cu facerea formelor de angajare. Am vazut inca odata purtarea de grija a lui Dumnezeu, cum m-a scapat de la “Tricoul Rosu”, unde era atata ostilitate impotriva mea, cat si de la Gostatul care era asa de departe de casa, unde in plus trebuia sa lucrez de dimineata pana seara si cu o constiinta framantata de atatea ilegalitati ce trebuia sa le fac. Chiar si acele usi inchise in calea angajarii au fost datorita faptului ca Dumnezeu avea ceva mai bun pentru mine. Drumurile inchise nu inseamna neaparat pierderi, cand viata ta este incredintata in mana lui Dumnezeu! Marit sa fie Domnul!

****

Vara anului 1967 s-a remarcat si printr-o perioada de destindere in climatul politic intemational. Din tarile din Apus s-a permis sa intre iii Romania mai multi turisti, printre care si misionari crestini, si grupuri de tineri evanghelisti, care au vestit Cuvantul lui Dumnezeu si au cantat cantari crestine minunate, avand o buna influenta asupra lucrarii lui Dumnezeu din toata tara. In virtutea acelei destinderi, directorii si presedintii de intreprinderi economice si industriale, au primit o mai mare independenta si autoritate in exercitarea atributiunilor de serviciu, far.-icontrolul strict al activistilor si secretarilor de partid, dar nu pentru o perioada lunga de timp…

Seful serviciului Financiar era I. D., un barbat mai tanar cu 9 ani decat mine. El s-a purtat amabil cu mine, mai ales ca aflase ca am fost angajat prin bunavointa directorului, care ma cunostea deani de zile, de la fabrica “Tricoul Rosu”. In birou cu noi aveam si pe U. G., responsabil cu controlul Financiar intern si pe doamna S., jurista intreprinderii. Atmosfera morala din birou era una de depravare, care m-a deranjat mult, promovata de seful meu de serviciu si de jurista De felul cum vorbeau si se comportau, mi-am dat seama ca erau in relatii bune cu organcle de Securitate. Seful serviciului, D., avea in militie pe sotia lui, cu gradul de plutonier, cu care nu traia . in relatii bune, si nu avcau nici copii. E1 cauta de asemenea, sa

angajeze in discutii, sa afle cat mai multe lucruri, semn clar ca era informator al Securitatii. Trebuia sa fiu cu ochii in patru, cum se zice, atat in problemele de serviciu, cat si in cele particulare.

Sarcinile mele de serviciu crau in relatie cu documentele financiare ce trebuiau prezentate la banca spre decontare, cat si situatia zilnica incheiata de casieria intreprinderii. Asta imi dadea posibilitatea sa ies adeseori in oras, la Banca, cu care ocazie seful meu imi dadea si anumite sarcini personale de ale lui, in relatie cu femei dubioase, de la alte intreprinderi, pe care le favoriza cu anumite maruntisuri de la magazia de materiale, fara sa le coste nimic… Asta era la ordinea zilei in comunism, fie cu materii prime ca stofe, cu materiale auxiliare si chiar cu articole de moda feminina, care era de fapt profilul fabricii. Mi s-a oferit si mie in asemenea situatie de ilegalitati, sa profit si eu, dar m-am ferit ca de foc, de orice oferta ce mi s-a facut. De asemenea scful m-a tentat cu reviste pornografice, care erau aduse pe cale ilegala din Apus si care erau interzise prin lege in Romania, un lucm bun la comunisti. Dar tot ei, pe sub mana, prin uneltele lor, cautau sa atraga pe altii intr-un cerc vicios de ilegalitati cu aceste reviste, ca apoi pe cei prinsi sa-i poata ameninta cu inchisoarea, si singurul pret ca sa scape era acela sa devina informatori ai Securitatii. Si, Doamne, ce multi au fost prinsi in cursa. Nu puteai sa ai incredere in nimeni. Domnul m-a pazit, insa, de a face vreun compromis. Am fost nevoit sa recurg uneori la actiuni contraofensive, chiar foarte riscante, daca nu 1-as fi avut la spate pe bunul meu protector vazut, directorul Traian Pelau, dar si cu grija de a nu-i face greutati in legatura cu persoana mea.

Prin indurarea lui Dumnezeu, am inceput sa primim niste ajutoare din Apus, prin grija familiei Wumibrand, care era deja in

 

Statele Unite ale Americii. In pachetele acelea, probabil vreo trei, in rastimp de un an, trebuiau platite taxe foarte mari la vama, asa ca am fost nevoiti sa vindem ce era mai valoros ca sa putem acoperi taxele. Seful meu D., indata a cumparat cea mai frumoasa bluza si era interesat sa afle cand o sa mai primim. Dupa vreo doua, trei luni am mai primit un pachet si din nou si-a ales ce era mai frumos. intro zi m-am trezit ca a venit la serviciu si mi-a aratat bancnote de valuta, in dolari si marci gennane. In Romania era in vigoare o lege foarte stricta, cu privire la valuta straina. A avea si a manui asemenea bacnote, era sigur caz de inchisoare. Eu am fost convins ca i-a primit de la Securitate, cu scopul sa ma testeze, daca nu cumva am primit si eu asa ceva din Apus. Realitatea era ca nu primisem niciodata vreun ajutor in valuta din afara.

Dupa cum eram format ca si crestin prin Cuvantul lui Dumnezeu, stiam ca un credincios trebuie sa fie o persoana intega, hotarata in vorba ca si in fapta, in relatii cu alte persoane, in acelasi timp insa respectuos si binevoitor. Dar atunci, cand tinuta morala nu este respectata, un crestin, cu nici un chip, nu poate sa-si permita sa aiba discutii indecente, cu usuratati, cu glume proaste si cu un nici un fel de vorbe necuviincioase sau cu doua intelesuri.

Intr-o zi am primit un telefon de la serviciul tehnic, cu care aveam uneori relatii de serviciu. Era o domnisoara mai in varsta, care spre surprinderea mea a inceput sa foloseasca glume si vorbe cu dublu sens, care pe mine m-au deranjat si simteam nevoia sa dau o riposta cum se cuvine, dar m-am abtinut si am incheiat repede convorbirea. Dar Satan nu s-a multumit cu atat… Dupa cateva zile am avut o noua convorbire telefonica cu acea femeie, care dupa problema oficiala pentru care ma sunase, a continuat sa duca discutia pe un teren provocator, de vorbe stricate. Mi-am dat seama, acum e momentul sa raspund cum se cuvine si aceasta femeie sa nu mai indrazneasca pe viitor sa incalce bariera bunului simt. I-am zis:

— Asculta, domnisoara sau tovarasa N., dumneata ai depasit linia bunei-cuviinte pentru a doua oara fata de mine, in discutiile telefonice. Cred ca nu mie trebuie sa-mi roseasca obrazul de rusine pentru asemenea acte provocatoare, ci persoanei care le initiaza si le promoveaza, in cazul acesta, dumitale! Ai gresit tinta cand ti-aipropus sa ma ai pe mine de partener. Si eu zic, sa fi fost pentru ultima data, cand ai pus la cale o asemenea tentativa. Cred ca am fost bine is.nteles si o asemenea situatie nu se va mai repeta!

In birou au mai fost si alte persoane care au auzit reactia mea spre educarea acelora care nu isi cunosc locul si masura.

Cu o alta ocazie, la un interval destul de mare de timp, eram la biroul meu si imi faceam serviciul meu. Eram prezenti cei patru care ne faceam serviciul in mod obisnuit. Pana aici totul parea ca atmosfera de serviciu era normala, cand a intrat in birou tovarasul M. D., seful serviciului Plan, care in schema de functionare a fabricii, in caz de forta majora, era loctiitorul directorului.

M. apuca un scaun de speteaza, il trage langa avocata intreprinderii si incep discutii de buna dispozitie, cu accentuat iz de glume, care au devenit din ce in ce mai murdare. Am simtit asupra mea un asalt si presimteam ca voi fi provocat, ceea ce s-a si adeverit. Ca sa preintampin atacul, am deschis sertarul de jos, in dreapta biroului meu si m-am facut preocupat in a cauta ceva. Tensiunea spirituala la care am fost supus, cand am auzit tot felul de bancuri porcoase, a atins punctul culminant. Radeau cu totii cu mare pofta si buna dispozitie. M., probabil jenat de neparticiparea mea la masa desfraului lor a gasit de cuviinta sa tna provoace pe nume. Eu eram cel mai mic si neinsemnat in grad dintre cei sase prezenti. Imi spuse dupa un banc nerusinat:

Nu-i asa, domnulc Iovin?

M-am ridicat in pozitia normala in scaunul meu si i-am zis:

Asculta, domnule M., cu ce probleme oficiale ati venit la noi in birou? Daca le aveti, va rog sa le rezolvati! Si sa fie pentru ultima data cand mai veniti la noi in birou cu asemenea bancuri murdare, pe care le-ati cules de pe maidanele orasului sau din alta parte. E prea destul pentru minc ca am plamanii imbacsiti de fumul de tigara, nu doresc sa-mi imbacsiti si sufietul cu drojdiile si scursurile imorale pe care le promovati fara. frau!

Interventia mea a cazut ca un traznet din cer, sprijinita de o putere dumnezeiasca si o autoritate in fata careia toti au amutit, cu ultimul zambet incremenit pe buze! A urmat o tacere de mormant, nimeni nu a inai scos nici o vorba. Dupa clipe lungi de tacere, in

soapta, seful Planificarii, M. discuta cu seriozitate cu jurista intreprinderii. Dupa alte vreo 5 minute, omul cu bancurile murdare, vadit stanjenit de cele intaniplate, paraseste biroul. Abia inchisa usa, o explozie de ras i-a cuprins pe cei patru ramasi, amuzati de lectia usturatoare administrata acestui fost ofiter in armata, care nu era membru de partid, dar era vandut cu totul Securitatii comuniste si nimeni nu indraznea sa-1 infrunte. Vestea s-a raspandit fulger in toata fabrica, in care lucrau peste trei mii de salariati. M-am ales cu binefacerea ca in prezenta mea nu se mai debitau asemenea bancuri desuchiate, lucru pentru care am multumit lui Dumnezeu. Eu am stiut ca cele intamplate vor avea urmari si ca Securitatea nu se va lasa fara sa isi razbune colaboratorul lor de informatii, cu o docilitate si servilism dezgustator… Nu era cazul sa ai teama de membri de partid, cat de acesti oameni care erau gata sa te vanda in orice moment pentru un blid de linte.

****

in intreprinderile de stat se obisnuia sa se faca mereu restructurari de.schema, care erau folosite de comunisti prin Securitate, ca sa se scape de unii considerati indezirabili, cum am fost socotit si cu. Pe de alta parte, ca sa-si vare in anumite posturi oamenii lor, prin care sa poata supraveghea si controla orice miscare.

Intr-o buna zi am fost chemat de dirctorul fabricii in biroul lui si mi-a comunicat in taina, ca se vor face restructurari si securistii i-au cerut ca pe mine sa ma dea afara din serviciu. Mi-a mai spus ca el a ripostat si le-a spus ca eu, ca fost puscarias, nu am post de conducere, ci de executie si potrivit Codului Muncii, am dreptul ca oricare alt cetatean la munca, ca sa pot castiga mijloacele de trai pentm familia mea. Cu alt prilej de restructurare mai tarziu, securistii au insistat ca sa fiu dat afara din serviciu cu orice chip. Bunul meu director insa s-a impotrivit din nou si in final le-a spus:

— Dati-mi in scris cu numele lui ca sa-1 dau afara si in cazul acesta ma voi confon-na!

Sigur ca nu au vrut sa dea in scris, pentru ca aceasta era o ilegalitate.

Prin anul 1970, in baza unui decret dat de Ministrul Industriei Usoare, s-a facut o mare schimbare de structura, prin care cele patru fabrici mari din Arad, din acelasi minister, UTA, TEBA, Tricoul Rosu si Fabrica de Confectii, au fost comasate si astfel s-a realizat COMBINATUL TEXTIL ARAD. Sediul Combinatului a fost la Uzinele Textilc Arad, asa ca anumite servicii din fiecare fabrica au fost centralizate in cadrul acestui combinat, si astfel nu au mai fost sub autoritatea bunului meu director, Traian Pelau. Seful meu, D. I., mi-a comunicat ca in noul cadru, fiecare mergem pe pielea noastra…. Eu mi-am dat seama, asta a sunat ca si un semnal de alarma pentru mine, ca la prima restructurare, care acum se va impune, cu nu voi supravietui pe post si ca atare, voi fi pus pe liber…

Concomitent cu sosirea mea la combinatul textil. Securitatea a intrat in plina actiune impotriva mea si au inceput anchete in fiecare zi. Trebuia sa plec mereu la Securitate in centrul orasului, unde rna tineau toata ziva, ceasuri intregi in anchete. 0 adevarata panorama era in desfasurare, asa ca eu practic nici nu faceam nici un serviciu, seful D. facea si munca mea. M-au obligat sa vin la combinat cu geamantanul si sa aduc spre verificare ce am primit din strainatate in pachete. Cu astea, apoi, a trebuit sa ma duc cu tramvaiul la Securitate. Soarta imi era pecetluita, asa ca in mai putin de o luna, am fost mutat la munca de jos, la Fabrica de Confectii, cu salar de muncitor necalificat, de 5 lei pe ora. Practic, era acelasi salar pe care 1-atn avut la “Tricoul Rosu”, cu sase ani in unna, dupa iesirea din inchisoare. Dar munca mea era una calificata, in cadiul serviciului mecanicului sef, potrivit pregatirii mele profesionale, numai plata era ca pentru o munca necalificata.

in acele putine zile cat am fost la Combinat, cineva care ma
cunostea, si il cunostea si pe D., seful meu, mi-a spus ca el este
informatorul Securitatii, ca a fost recrutat ca atare cand a lucrat ca
si contabil la Trustul Alimentatiei Publice. Acolo a fost prins cu
anumite afaceri, ilegalitati, si a fost condamnat la o pedeapsa de
vreo doi ani inchisoare. Executarea insa i-a fost suspendata, deoa-
rece a acceptat sa devina informator si sa colaboreze cu Securitatea.
in anchetele zilnice tinute la Securitate, eram presat sa le
spun de unde imi vin pachete, cine este persoana care mi le trimite.

Eu le-am spus ca este aceea pe care de fapt o stiau si ei, cu numele scris pe acele cateva pachete primite si anume o femeie norvegiana din Oslo, Ester Vestly. Comunistii voiau insa sa afle mai mult, cine este in dosul acestui aranjament, care i-a facut legatura cu noi, dar de la mine nu au putut afla nimic.

Daca Comunistii m-au dat la munca de jos, la un salar de mizerie, Dumnezeu a deschis cu adevarat zagazurile cerului, cum scrie prorocul Maleahi in capitolul 3:10, asa ca nu am dus lipsa de nimic. Securitatea cauta cu orice chip sa gaseasca vreun motiv sa ma poata baga din nou la inchisoare, dar de data aceasta Domnui nu a ingaduit sa se intample asa,